AFFAIRE Z c. FRANCE

AFFAIRE Z c. FRANCE (CtEDO, 2003)

SECȚIUNEA 2 CAUZA Z c. FRANȚA (solicitarea nr. 49627/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 30 septembrie 2003 DEFINITIVF 30/12/2003 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Z c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Loucaide Bîrsan Ugrekhelidze, Mularoni, judecători și T.L. Early, grefier adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 9 septembrie 2003, Renunță hotărârea adoptată la această ultimă dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 49627/99) îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant al acestui stat, dl Z ( reclamanta a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Drepturilor Drepturilor Omului la 18 mai 1999, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului). Reclamantul este reprezentat de dl Cabeli, avocat în Baroul de la Paris. a) este reprezentat de agentul său, Ronny Abraham, director pentru afaceri juridice la Ministerul Afacerilor Externe. (3) La 18 iunie 2002, a doua secțiune a decis să comunice cererea guvernului din perspectiva duratei procedurii și să o declare inadmisibilă pentru surplus. În conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. Reclamantul s-a născut în 1946 și își are reședința în Kortrijk (Belgia). I. Procedura principală În martie 1992, Comisia bancară a transmis Parchetului de la Paris un raport de anchetă privind banca SAGA, instituție financiară care propune clienților săi investiții problematice (Legea privind provocarea în DEM-TOM numită Legea Pons) în domeniul aeronauticii, în special în ceea ce privește achiziționarea de aeronave, operate de compania aeriană A se vedea, de asemenea, hotărârea Curții a Uniunii Europene în cauza C-482/99, Rec., 2002, p. În data de 7 octombrie și 13 noiembrie 1992, a fost deschisă o informare pentru abuz de încredere, escrocherie, receliere și complicitate, la care noua conducere a băncii se asocia prin constituirea unei părți civile. El a fost acuzat de două serii de fapte sub calificarea de complicitate și de abuz de bunuri sociale, precum și de falsuri și de utilizare a unor înregistrări private și a unor escrocherii. : Din dosar reiese că banca SAGA a făcut avansuri de fonduri mai multor societăți și că reclamantul a fost suspectat de a fi direct sau indirect interesat în aceste societăți din care deținea o parte din capital și din care era pentru unii directori sociali de drept sau de fapt; că aceste avansuri, cu o valoare totală mai mare de 300 000 S-au acceptat mii de franci fără garanții și fără autorizație din partea consiliului de administrație al băncii, în timp ce dl P. (președinte general al SAGA la momentul faptelor) și P.P. (director general) erau, de asemenea, interesați în cadrul societăților comerciale și, de asemenea, i s-a reproșat că avea legături cu C.P. Deturnat, în beneficiul băncii SAGA care a finanțat operațiunile, fonduri cu ocazia achiziționării de aeronave aeronautice prin intermediul unor suprafactări. La 3 februarie 1993, au avut loc mai multe percheziții, dintre care una au avut loc în cabinetul reclamantului. La 10 noiembrie 1993, reclamantul a fost pus sub acuzare pentru falsificare și utilizare de falsuri în evidențe private și înșelăciuni, complicitate și recital de abuz de bunuri sociale. Prin intermediul unei ordonanțe din aceeași zi, acesta a fost pus în arest provizoriu de către judecătorul de instrucție la tribunalul corecțional din Paris. În noiembrie 1993, judecătorul de instrucțiuni a eliberat comisii internaționale la autoritățile monegasce, norvegiene și americane 10. La 25 ianuarie 1994, reclamantul a prezentat o cerere de eliberare a libertății care a fost respinsă prin ordonanța din 28 ianuarie 1994 pe motiv, printre altele, că importanța fondurilor deturnate, din care cea mai mare parte se afla în străinătate, ar putea fi îngrijorată că reclamantul ar părăsi teritoriul francez și că ar fi important să se protejeze investigațiile, desfășurate în mare parte în străinătate, împotriva oricărei presiuni sau consultări. (11) Prin ordonanța din 6 mai 1994, judecătorul de instrucțiune l-a pus pe reclamant sub control judiciar însoțit de obligații. Curtea de apel, prin hotărârea din 1 iunie 1994, a confirmat această ordonanță. La 28 septembrie 1994, Curtea de Casație a respins recursul. Așteptând ca, pentru a confirma această decizie, camera de acuzare raportează că diverse societăți, în care [reclamantul], consiliul juridic devenit avocat, au obținut dobânzi, au obținut avansuri de fonduri de la Banca SAGA în valoare de aproximativ 300 de milioane de franci, fără garanții financiare în beneficiul băncii sau al consiliului său de administrație, liderii acesteia având, de asemenea, interese în societățile beneficiare ale creditelor ; că judecătorii arată că fondurile, alocate pentru finanțarea achiziționării de avioane, ar fi fost parțial deturnate de [reclamantul] prin suprafacturarea achizițiilor ; că acestea arată că, pe lângă fondurile foarte mari plătite în Elveția în conturile a două societăți, o a treia societate interconsultă, care aparține în special persoanei interesate, ar fi primit direct de la vânzători o sumă de peste 10 milioane de franci; (...) 12. La 18 octombrie 1994, judecătorul de anchetă a luat un ordin de modificare a controlului judiciar, prin care a acceptat oferta reclamantului de a înlocui plata a șase milioane de franci, o ipotecă asupra bunurilor deținute sau deținute de SCI pe care le controlează, sub rezerva expertizei bunurilor sale. 13. La 7 aprilie 1995, judecătorul de instrucție a luat un ordin de încarcerare provizorie, iar la 11 aprilie a fost reținut provizoriu, ca răspuns la scăderea voluntară a reclamantului la obligațiile de control judiciar. La 21 aprilie 1995, reclamantul a fost eliberat din nou sub supraveghere judiciară cu mai multe obligații. 14. În mai 1995, judecătorul de instrucțiuni a eliberat autorităților din Luxemburg o comisie internațională de recurs. 15. La 19 aprilie 1996, judecătorul de instrucțiuni a emis un ordin de respingere a eliberării parțiale a controlului judiciar. La 17 mai 1996, Curtea de Apel a confirmat această ordonanță Considerând că [reclamantul] nu justifică natura deplasărilor pe care dorește să le efectueze în străinătate; întrucât comisia internațională de Rogatorie eliberată autorităților judiciare helvetice (...) este în desfășurare de la 30 august 1994, această comisie oficială care face obiectul unei căi de atac; (...) . 16. Printr-o ordonanță din 16 septembrie 1997, judecătorul de instrucțiuni a decis să divizeze în două procedura urmată împotriva reclamantului în conformitate cu art. 82 din Codul de procedură penală. El a considerat că informația încheiată pentru faptele de complicitate și de abuz de bunuri sociale, în timp ce cea referitoare la faptele de escrocherie și de corupție referitoare la: achiziționarea și revânzarea aeronavelor, comisioanele plătite în conturi în Elveția sau în Luxemburg și destinația fondurilor ar fi trebuit să fie continuate. i. Abuzul de bunuri sociale 17. La 26 mai 1998, reclamantul a fost trimis în fața Tribunalului Corecțional de la Paris pentru faptele calificate drept complicitate și Recel de abuz de bunuri sociale. 18. Prin hotărârea din 14 aprilie 1999, Tribunalul Corecțional de la Paris, după ce a respins excepția de nulitate ridicată de reprezentantul reclamantului în cadrul ședințelor din 3, 4 și 5 martie 1999, pronunțând relaxarea reclamantului. Într-adevăr, reclamantul a dorit să anuleze transmiterea întregului dosar (peste 8000 de cote), în timp ce o parte din elementele conținute erau străine de faptele pe care instanța corecțională le-a sesizat și le-a legat de cele pentru care judecătorul a dorit să-și continue informațiile. 19. La 15 aprilie 1999, Ministerul Public a solicitat această hotărâre. 20. Prin hotărârea din 24 mai 2000, Curtea de Apel a infirmat judecata și l-a declarat pe reclamant vinovat de infracțiunile de complicitate și abuz de bunuri și de credit ale băncii SAGA și l-a condamnat la patru ani de închisoare, dintre care doi au fost condamnați cu suspendare, pus la încercare și 2 500 000. F a amenzii. Prin hotărârea din 26 septembrie 2001, Curtea de Casație a respins recursul (...) cu privire la al doilea motiv propus pentru [reclamantul], (...) în măsura în care hotărârea infirmă atacată a declarat [reclamantul] vinovată de complicitate și recidivă a infracțiunilor de abuz de bunuri sociale reproșate lui Marc Petit și Philippe Peret, în ceea ce privește avansurile acordate societăților EWA, AAFC, Finnsair, Air Service Nantes, Société financiare și imobiliare Golf de Gascoigne, Hotel des Ambasadors, precum și GIE Air Tourism Antile, Air Caraibe, Regional Air Systems, Cargon jet Caraibe și Regional Transport Systems (...) În timp ce, prin ordonanța din 16 septembrie 1997, judecătorul de anchetă a disociat faptele cu care a fost sesizat, faptele referitoare la achiziționarea și revânzarea avioanelor, comisioanele plătite în conturi în Elveția sau Luxemburg și destinația fondurilor În acest caz, instanța de judecată nu a fost, după cum reiese din hotărârea atacată sesizată, decât faptele menționate în Ordonanța de trimitere din 28 mai 1998 ;că astfel, pe baza declarației de vinovăție a exponentului, ținută de aceasta, că [reclamantul] ar fi solicitat vânzătorilor de avioane restituirea sumelor primite de ei de la entitățile juridice în litigiu și care nu corespunde niciunei contraprestații, și că ar fi plasat aceste sume în conturi bancare în paradisuri fiscale, Curtea de Apel și-a excedat puterile și a ignorat prezumția de nevinovăție ; (...) S-a așteptat ca pentru a declara [reclamantul] complice și pentru a recupera abuzurile de bunuri sociale comise în sectoarele aeronautică și imobiliară, hotărârea arată că și-a acordat în cunoștință de cauză sprijinul prin asigurarea aranjamentelor juridice și fiscale ale operațiunilor de provocare de care a beneficiat personal, în special prin intermediul unor onorarii importante pentru activitatea sa juridică sau al unui studiu și al intervențiilor sale asupra unei eventuale participări la AOM, că dispunea de un birou la sediul SAGA, la care Domicilia societățile și GIE care beneficiau de descoperiri bancare, pe care le administrase efectiv societățile EWA, care administrau GIE, precum și Finasair și AAFC, de la care se afla la originea montării și că acesta era instigatorul finanțării operațiunilor imobiliare. Cu toate acestea, la 6 octombrie 1997, reclamantul a prezentat o cerere de acțiune, respinsă de magistratul instructor printr-o ordonanță pronunțată la 9 octombrie 1997 și confirmată în recurs. La 23 decembrie 1997 1999, reclamantul a formulat o nouă cerere de acte respinse prin ordonanța din 24 decembrie 1999. 23. La 6 noiembrie 2000, reclamantul a fost trimis la tribunalul corecțional de la Paris pentru faptele calificate drept escrocherii care constituiau a doua serie de fapte care făceau obiectul informației deschise la 10 noiembrie 1993. 24. În același timp, constituirea unei părți civile a băncii SAGA, care a depus plângere împotriva reclamantului pentru fraudă și tentative de fraudă, contestată de acesta din urmă, a fost declarată inadmisibilă de către comisia de acuzare la 3 februarie 2000 și ulterior de către Curtea de Casație la 24 ianuarie 2001 25. La 7 februarie 2001, reclamantul a fost citat să se prezinte la 11, 12, 17 și 19 octombrie 2001. Apoi, instanța a anunțat intenția sa de a retrimite examinarea acestei cauze în așteptarea hotărârii Curții de Casație privind faptele, obiectul primei părți a informației. 26. Prin hotărârea din 7 decembrie 2001, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de patru ani de închisoare și la o amendă de 2 500 000 de franci și la privarea de drepturile sale civile. Prin hotărârea din 7 noiembrie 2002, Curtea de Apel de la Paris a infirmat hotărârea din 7 decembrie 2001 prin faptul că a declarat că reclamantul a fost vinovat atât de fraudă comisă în detrimentul băncii SAGA pentru că a avut prin manevre frauduloase stabilite această instituție bancară de a plăti fonduri pentru finanțarea achizițiilor excesive de avioane și elicoptere și pentru recuperarea tuturor sau a unei părți din aceste fonduri. Curtea de Apel a arătat că, la 24 mai 2000, reclamantul fusese condamnat pentru abuz de bunuri sociale, că produsul infracțiunilor de abuz de bunuri sociale includea fondurile și avansurile acordate de banca SAGA pentru finanțarea achiziționării de aeronave și elicoptere și că, prin urmare, reclamantul avea motive să se opună urmăririi penale împotriva sa a șefului de escrocherii săvârșite în detrimentul băncii SAGA, excepția de stingere a acțiunii publice pentru aplicarea pedepsei rezultate din această regulă ne bis in idem II. Proceduri anexe : urmărire penală diligentă împotriva reclamantului pentru fraudă fiscală 28. În urma unei verificări fiscale a American Aviation Financial Corporation, a fost trimisă o notificare de redresare la data de 15 La 31 mai 1996, administrația fiscală a depus o plângere împotriva conducerii șefului evaziunii fiscale, în conformitate cu avizul Comisiei pentru infracțiuni fiscale din 29 mai 1996. În urma unei analize contradictorii a situației fiscale personale a reclamantului și a verificărilor contabile ale EURL Promo II, ale GIE Air Tourism Antile, Air Caraibe și Regional Transport System, ale SEFAC și ale SNC Interconsult, administrația fiscală a pus la dispoziție la 30 mai 1996 o plângere pentru fraudă fiscală împotriva reclamantului, în conformitate cu avizul Comisiei pentru infracțiuni fiscale din 29 mai 1996. 30. Prin ordonanța din 18 septembrie 1996, judecătorul de instrucțiuni al lui Troyes s-a retras în favoarea judecătorului Z, judecător de instrucție la Tribunalul de Mare Instanță din Paris, din cauza conexității faptelor cu cele pe care acesta le instruia împotriva reclamantului, conexitate confirmată prin hotărârea camerei de acuzare din 8 septembrie 1998 31. La 19 septembrie 1997, reclamantul a fost acuzat de fraudă fiscală, din cauza statutului său de conducător de facto al American Aviation Financial Corporation. 32. La 18 februarie 1999, reclamantul a fost trimis la tribunalul corecțional, pentru a avea la Paris și pe teritoriul național, în 1992 și 1993, în calitate de conducător de facto al AAFC, intenționat și fraudulos, scade societatea la stabilirea și plata totală a impozitului pe profit datorat în anii 1991 și 1992. - susținând o domolire a societății în afara Franței - depunând, pentru informare, declarații minore care indică rezultate deficitare sau zero. 33. La 22 februarie 1999, reclamantul a fost trimis la tribunalul corecțional pentru că s-a aflat la Troyes, în 1992 și 1993, în mod voluntar, subminând instituția și plata totală a impozitului pe venit pentru anii 1991 și 1992, și pentru că a obținut, în aceleași circumstanțe de loc și timp, în mod fraudulos rambursarea creditelor de impozitare fictive pentru anul 1991. 34. Cauzele au fost prezentate succesiv la audierile din 31 martie și 15 decembrie 1999, 7 iunie 2000, 2 mai și 11 octombrie 2001, precum și din 20 iunie 2002, data la care cauza a fost trimisă la 2 octombrie 2002. 35. Prin hotărârile din 11 octombrie 2002, tribunalul de mari instanțe din Paris l-a relaxat pe reclamantul anumitor șefi de prevenire și și-a reținut vinovăția pentru alte fapte ale șefilor de încălcare frauduloși ai instituției sau plata impozitului pe evaziune fiscală. Reclamantul a recurs la aceste hotărâri. Reclamantul susține că durata procedurii penale nu a respectat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva sa este justificată. Curtea constată că cererea nu este în mod vădit greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Curtea arată, de asemenea, că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Pe fond 1. Proceduri privind frauda fiscală 38. Curtea subliniază că părțile au formulat observații cu privire la caracterul rezonabil al duratei procedurii legate de procedura penală principală, și anume cea diligentă împotriva reclamantului pentru fraudă fiscală. 39. Cu toate acestea, Curtea constată că reclamantul nu a invocat argumentul întemeiat pe durata acestei proceduri nici în cererea sa inițială, nici în memoriile suplimentare. Singurul motiv formulat cu privire la această procedură a fost acela de a nu-și prezenta argumentele în fața comisiilor pentru infracțiuni fiscale care a emis un aviz favorabil la 29 mai 2. Procedura penală principală Perioada care trebuie luată în considerare din perspectiva termenului rezonabil prevăzut în art. 6 alin. (1) din Convenția 41. Guvernul separă procedura privind abuzul de bunuri sociale de cea referitoare la înșelătorie. În opinia sa, prima a început la 3 februarie 1993, data la care a avut loc o percheziție în cabinetul reclamantului, care a generat suspiciuni cu repercusiuni semnificative asupra situației reclamantului (Eckle c. Germania, Hotărârea din 15 iulie 1982, seria A n 51) și s-a încheiat cu hotărârea Curții de Casație la 26 septembrie 2001. A doua procedură privind escrocheria a început, de asemenea, la 3 februarie 1993 și s-a încheiat la 7 noiembrie 2002 prin hotărârea Curții de Apel de la Paris, având în vedere că o parte din informație este inclusă în procedura urmată de șefii de complicitate și de abuzuri de bunuri sociale. 42. Reclamantul consideră distincția făcută de guvernul artificial și susține că cele două proceduri nu pot fi diferențiate. 43. Cu guvernul și având în vedere disjuncția informațiilor decise de autoritățile competente, Curtea consideră că reclamantul a făcut obiectul a două proceduri diferite. Prin urmare, perioadele care trebuie luate în considerare sunt de opt ani, șapte luni și douăzeci și trei de zile pentru trei instanțe (înșelătorie) și nouă ani, nouă luni și patru zile pentru două autorități (abuz de bunuri sociale). 2. Caracterul rezonabil al duratei procedurii 44. Guvernul susține că cauza prezenta o complexitate evidentă atât prin natura infracțiunilor urmărite, cât și prin aspectele sale procedurale. Numeroasele încălcări ale legislației au avut implicații comerciale, financiare și bancare și au fost deosebit de tehnice în ceea ce privește sumele importante care au condus la numeroase interogări, audieri, confruntări, comisii internaționale de soluționare a litigiilor și utilizarea experților traducători. Hotărârea Curții de Casație ar ilustra această complexitate, întrucât acoperă o sută patruzeci și patru de pagini. Guvernul se referă la cauza C.P. c. Franța , (dec), nr 3609/97, 1 august 2000, referitoare la o cauză care se referă la criminalitatea în col alb El reamintește că faza de cercetare a primei proceduri a durat puțin mai mult de cinci ani, iar cea de-a doua aproape opt ani, argumentând că acțiunile autorităților judiciare s-au succedat într-un ritm susținut. S-au efectuat numeroase interogări și audieri (peste 120 de audieri, în opinia sa), precum și numeroase confruntări și percheziții organizate în cabinetul reclamantului, la domiciliul acestuia, la domiciliul celorlalte persoane examinate, precum și la sediul societăților în cauză. Magistratul a ordonat, de asemenea, numeroase comisii de recurs, dintre care nouă internaționale către autoritățile luxemburgheze, norvegiene, monegasce și americane. 46. Potrivit guvernului, diligența magistratului instructor este atestată în special de faptul că, de îndată ce o parte a procedurii a fost în stare de judecată, el a decis să disjungă informația, astfel încât reclamantul să poată fi trimis la tribunalul corecțional, începând cu 26 mai 1998, pentru faptele legate de complicitate și de primirea abuzului de bunuri sociale, în timp ce instruirea se continua pentru faptele calificate drept escrocherie. 47. Guvernul adaugă că nu se poate reproșa instanțelor de judecată o lipsă de celeritate în conducerea cazului. 48. În cele din urmă, în ceea ce privește comportamentul părților, guvernul observă că reclamantul a exercitat pe deplin căile de atac interne la dispoziția sa, dar nu a împiedicat buna desfășurare a procedurii privind abuzul de bunuri sociale, spre deosebire de celelalte părți, la care judecătorul a trebuit să solicite în repetate rânduri documente necesare pentru manifestarea adevărului (guvernul face trimitere la anexa la observațiile sale care enumeră numeroase scrisori adresate de magistrați părților). În schimb, Comitetul consideră că reclamantul a fost la originea termenelor procedurii de înșelătorie : Cererile de acțiune și contestarea constituirii părții civile pe care le-a formulat la 6 octombrie 1997 și, respectiv, 23 decembrie 1999, precum și acțiunile pe care le-a introdus împotriva deciziilor care refuzau să dea curs acestor cereri au prelungit procedura 49. Reclamantul susține că, în cazul în care faptele pot apărea multiple, acestea nu au fost complexe și au fost expuse încă de la început de către Comisia bancară în raportul său de anchetă privind banca SAGA și consideră că complexitatea invocată nu este legată de faptele urmărite, ci de calificările juridice ale acestora. Astfel, Tribunalul de Mare Instanță din Paris a considerat, în ceea ce privește faptele calificate drept abuz de bunuri sociale, că infracțiunea nu era constituită și relaxată prin hotărârea din 14 aprilie 1999, în timp ce, prin hotărârea din 24 mai 2000, Curtea de Apel a adoptat o poziție inversă și a declarat infracțiunea constituită. În mod similar, Tribunalul l-a condamnat, pentru faptele calificate drept escrocherie, în timp ce instanța de apel a adoptat o poziție inversă și a judecat acțiunea publică stinsă prin aplicarea regulii "nona in idem." Astfel, reclamantul consideră că jurisprudența C.P. c. Franța În cazul de față nu se aplică în măsura în care complexitatea dosarului nu constă în disimularea tranzacțiilor care fac obiectul unui litigiu, ci în dificultatea de a le califica din punct de vedere juridic. 50. Reclamantul susține că informația a fost diligentă în mod continuu, dar lent. În special, comisiile internaționale au fost ordonate în mod succesiv, în loc să fie organizate simultan. În opinia sa, este încă imputabil statului francez faptul că, în perioada septembrie 1997-septembrie 2000, informațiile referitoare la faptele calificate drept escrocherie au fost considerate ca fiind nefondate atunci când s-a considerat că aceste fapte, incluse în abuzurile de bunuri sociale reproșate reclamantului, nu puteau fi urmărite a doua oară. 51. Reclamantul contestă încă faptul că recursurile formulate împotriva deciziilor ar fi întârziat informația, deoarece, în conformitate cu art. 187 din Codul de procedură penală, atunci când se solicită o ordonanță alta decât o ordonanță de soluționare sau camera de cercetare este sesizată direct, judecătorul de anchetă își continuă comunicarea 52. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Pelisier și Sassi c. Franța [GC], nr. 25444/94, § 67, CEDO 1999-II. 53. Curtea împărtășește opinia guvernului și a reclamantului cu privire la complexitatea De asemenea, nu i se poate reproșa faptul că a profitat pe deplin de posibilitățile oferite de dreptul intern, iar Curtea este de părere, în cazul de față, că acțiunile efectuate de solicitant nu au contribuit în mod nejustificat la durata generală a procedurilor. 55. În ceea ce privește comportamentul autorităților sesizate în cauză, în cazul în care Curtea arată că perioadele fazelor judiciare ulterioare instrucțiunilor nu sunt excesive, aceasta constată, pe de altă parte, că ancheta a durat cinci ani pentru prima procedură și șapte ani pentru a doua procedură. Fără a aduce atingere complexității cauzei, Curtea consideră durata generală a procedurilor nejustificate și concluzionează că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 56. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În opinia guvernului, constatarea încălcării ar constitui în sine o despăgubire suficientă. 59. Curtea consideră că prelungirea procedurilor dincolo de termenul rezonabil a cauzat reclamantului un prejudiciu moral care justifică acordarea unei despăgubiri. Reclamantul solicită o sumă de 5000 EUR (EUR) corespunzătoare cheltuielilor suportate pentru apărarea reclamantului. 61. Curtea amintește că, atunci când constată o încălcare a convenției, aceasta nu acordă reclamantului plata cheltuielilor și cheltuielilor de judecată pe care le-a prezentat în fața instanțelor naționale decât în măsura în care au fost angajate pentru a preveni sau corecta încălcarea respectivă (a se vedea în special Hotărârea Hertelc. Elveția, Hotărârea din 25 august 1998, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1998-VI, § 63, și Arvois c. Franța, n 38249/97, Hotărârea din 23 noiembrie 1999, § 21. Evident, acest lucru nu este valabil în cazul în speță în ceea ce privește cheltuielile de reprezentare în fața instanțelor naționale. În plus, Curtea constată că pretențiile reclamantului cu privire la cheltuielile efectuate în cadrul procedurii în fața Curții nu sunt nici detaliate, nici însoțite de documentele justificative necesare. Prin urmare, Curtea nu acordă nicio sumă reclamantului cu titlu de cheltuieli și cheltuieli de judecată. Interese moratorii 62. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 9 000 EUR (9 mii EUR) pentru daune morale. că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 30 septembrie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. T.L. Early A.B. Baka Modululer Adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

Z c. FRANCE

(Requête n

o

49627/99)

ARRÊT

STRASBOURG

30 septembre 2003

DÉFINITIF

30/12/2003

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Z c. France,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

Gaukur

Jörundsson

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

M.

Ugrekhelidze,

M

me

A.

Mularoni,

juges

,

et de

M.

T.L. Early,

greffier adjoint de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 9 septembre 2003,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette dernière date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

49627/99) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M. Z («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme («

la Commission

») le 18 mai 1999 en vertu de l'article

34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

Cabeli, avocat au barreau de Paris. Le gouvernement français («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. Ronny Abraham, Directeur des Affaires juridiques au Ministère des Affaires étrangères.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

4.

Le requérant est né en 1946 et réside à Kortrijk (Belgique).

I. Procédure principale

5.

En mars 1992, la commission bancaire transmit au Parquet de Paris un rapport d'enquête sur la banque SAGA, établissement financier proposant à sa clientèle des placements défiscalisés (loi sur la défiscalisation dans les DOM-TOM dite Loi Pons) dans le domaine de l'aéronautique et plus particulièrement dans l'acquisition d'aéronefs, exploités par la compagnie d'aviation «

air outre mer

», filiale de la banque.

Le requérant, ancien conseil devenu avocat en 1992, et disposant de connaissances approfondies dans le domaine aéronautique, fut contacté par la banque SAGA.

6.

En date des 7 octobre et 13 novembre 1992, une information fut ouverte pour abus de confiance, escroquerie, recel et complicité, à laquelle la nouvelle direction de la banque s'associait en se constituant partie civile. Il était reproché au requérant deux séries de faits sous les qualifications de complicité et recel d'abus de biens sociaux, et de faux et d'usage de faux en écritures privées et d'escroqueries

: il ressortait du dossier que la banque SAGA avait fait des avances de fonds à plusieurs sociétés et que le requérant était soupçonné d'être directement ou indirectement intéressé dans ces sociétés dont il détenait une partie du capital et dont il était pour certaines dirigeant social de droit ou de fait

; que ces avances, dont le montant total dépasse 300

000

000 francs, ont été consenties sans garanties et sans autorisation du conseil d'administration de la banque alors que M.P. (président directeur général de la SAGA à l'époque des faits) et P.P. (directeur général), étaient également intéressés dans les sociétés. Il lui était par ailleurs reproché d'avoir avec C.P. détourné, au préjudice de la banque SAGA qui a financé les opérations, des fonds à l'occasion de l'achat d'appareils aéronautiques et cela au moyen de surfacturations.

7.

Le 3 février 1993, plusieurs perquisitions eurent lieu dont l'une au cabinet du requérant.

8.

Le 10 novembre 1993, le requérant fut mis en examen pour faux et usage de faux en écritures privées et escroqueries, complicité et recel d'abus de biens sociaux. Par une ordonnance du même jour, il fut placé en détention provisoire par le juge d'instruction auprès du tribunal correctionnel de Paris. Le développement de l'information amena la mise en examen de cinq personnes.

9.

En novembre 1993, le juge d'instruction délivra des commissions rogatoires internationales aux autorités monégasques, norvégiennes et américaines.

10.

Le 25 janvier 1994, le requérant présenta une demande de mise en liberté qui fut rejetée par ordonnance du 28 janvier 1994 au motif notamment que l'importance des fonds détournés dont la plus grande partie se trouvait à l'étranger pouvait laisser craindre que le requérant ne quitte le territoire français et qu'il était important de protéger les enquêtes, menées pour la plupart à l'étranger, contre toute pression ou concertation.

11.

Par une ordonnance du 6 mai 1994, le juge d'instruction plaça le requérant sous contrôle judiciaire assortie d'obligations.

La cour d'appel, par un arrêt du 1

er

juin 1994, confirma cette ordonnance.

Le 28

septembre

1994, la Cour de cassation rejeta le pourvoi

:

«

Attendu que pour confirmer cette décision, la chambre d'accusation relate que diverses sociétés, dans lesquelles [le requérant], conseil juridique devenu avocat, posséderait des intérêts, ont obtenu des avances de fonds de la Banque SAGA à concurrence d'environ trois cent millions de francs, sans garanties financière au profit de la banque ni autorisation de son conseil d'administration, les dirigeants de celle-ci ayant également des intérêts dans les sociétés bénéficiaires des crédits

; que les juges exposent que les fonds, affectés au financement de l'acquisition d'avions, auraient pour partie été détournés par [le requérant] au moyen de surfacturation des achats

; qu'ils relèvent qu'outre des fonds très importants versés en Suisse sur les comptes de deux sociétés, une troisième société Interconsult, appartenant notamment à l'intéressé, aurait directement perçu des vendeurs une somme de plus de dix millions de francs

; (...)

».

12.

Le 18 octobre 1994, le juge d'instruction prit une ordonnance de modification du contrôle judiciaire, par laquelle il acceptait l'offre du requérant de substituer au versement de six millions de francs, une hypothèque sur des biens lui appartenant ou appartenant à des SCI qu'il contrôle, sous réserve d'expertise de ses biens.

13.

Le 7 avril 1995, le juge d'instruction prit une ordonnance d'incarcération provisoire, puis le 11 avril de détention provisoire, en réponse à la soustraction volontaire du requérant aux obligations du contrôle judiciaire. Le 21 avril 1995, le requérant fut à nouveau mis en liberté sous contrôle judiciaire avec plusieurs obligations.

14.

En mai 1995, le juge d'instruction délivra une commission rogatoire internationale aux autorités du Luxembourg.

15.

Le 19 avril 1996, le juge d'instruction rendit une ordonnance de rejet de mainlevée partielle du contrôle judiciaire. Le 17 mai 1996, la cour d'appel confirma cette ordonnance

:

«

Considérant que [le requérant] ne justifie pas de la nature des déplacements qu'il souhaite effectuer à l'étranger

; Que la commission rogatoire internationale délivrée aux autorités judiciaires helvétiques (...) est en cours depuis le 30 août 1994, cette commission rogatoire faisant l'objet d'un recours

; (...) ».

16.

Par une ordonnance du 16 septembre 1997, le juge d'instruction décida de scinder en deux la procédure suivie contre le requérant conformément à l'article 82 du code de procédure pénale. Il estima l'information terminée pour les faits de complicité et recel d'abus de biens sociaux, tandis que celle concernant les faits d'escroqueries et de corruption concernant «

l'achat et la revente des avions, les commissions versées sur des comptes en Suisse ou au Luxembourg et la destination des fonds

» devait être poursuivie.

i. Abus de biens sociaux

17.

Le 26 mai 1998, le requérant fut renvoyé devant le tribunal correctionnel de Paris pour les faits qualifiés de complicité et recel d'abus de biens sociaux.

18.

Par un jugement du 14 avril 1999, le tribunal correctionnel de Paris, après avoir rejeté l'exception de nullité soulevée par le représentant du requérant lors des audiences des 3, 4 et 5 mars 1999, prononça la relaxe du requérant. Le requérant souhaitait en effet faire annuler la transmission de l'intégralité du dossier (plus de 8000 cotes), alors qu'une partie des éléments contenus était étrangère aux faits dont le tribunal correctionnel était saisi et afférente à ceux pour lesquels le juge avait souhaité poursuivre son information.

19.

Le 15 avril 1999, le ministère public interjeta appel de ce jugement.

20.

Par un arrêt du 24 mai 2000, la cour d'appel infirma le jugement et déclara le requérant coupable des délits de complicité de recel et d'abus de biens et du crédit de la banque SAGA. Elle le condamna à quatre ans d'emprisonnement dont deux avec sursis, mise à l'épreuve et 2 500

000

o

F d'amende. Un mandat d'arrêt fut également décerné contre lui conformément à l'article 465 du code de procédure pénale. Le requérant forma un pourvoi en cassation.

21.

Par un arrêt du 26 septembre 2001, la Cour de cassation rejeta le pourvoi

:

«

(...) Sur le deuxième moyen proposé pour [le requérant], (...)

en ce que l'arrêt infirmatif attaqué a déclaré [le requérant] coupable de complicité et recel des délits d'abus de biens sociaux reprochés à Marc Petit et Philippe Peret, relativement aux avances consenties aux sociétés EWA, AAFC, Finansair, Air Service Nantes, Société financière et immobilière Golf de Gascogne, Hôtel des Ambassadeurs, ainsi qu'aux GIE Air Tourisme Antilles, Air Caraïbes, Regional Air Systems, Cargon jet Caraïbes et Regional Transport Systems (...)

Alors que par ordonnance du 16 septembre 1997, le juge d'instruction avait disjoint des faits dont il était saisi, les faits concernant «

l'achat et la revente des avions, les commissions versées sur des comptes en Suisse ou au Luxembourg et la destination des fonds

» et l'instruction est sur ce point toujours en cours, en sorte la juridiction de jugement n'était, comme le relève l'arrêt attaqué saisie que des faits visés dans l'ordonnance de renvoi du 28 mai 1998

; qu'ainsi, en fondant la déclaration de culpabilité de l'exposant sur le fait, tenu par elle acquis, que [le requérant] aurait exigé des vendeurs d'avions la restitution de sommes reçues par eux de la part des entités juridiques litigieuses et ne correspondant à aucune contrepartie, et qu'il aurait placé ces sommes sur des comptes bancaires dans des paradis fiscaux, la cour d'appel a excédé ses pouvoirs et méconnu la présomption d'innocence

; (...)

Attendu que

pour déclarer [le requérant] complice et receleur des abus de biens sociaux commis dans les secteurs de l'aéronautique et de l'immobilier, l'arrêt relève qu'il a sciemment prêté son concours en assurant les montages juridiques et fiscaux des opérations de défiscalisation dont il a profité personnellement, notamment en facturant d'importants honoraires à la banque pour ses travaux juridiques ou encore une étude et ses interventions sur une prise de participation éventuelle dans la compagnie AOM, qu'il disposait d'un bureau dans les locaux de la SAGA, chez qui il domiciliait les sociétés et GIE qui bénéficiaient des découverts bancaires, qu'il avait géré de fait les sociétés EWA, laquelle administrait les GIE, ainsi que Finansair et AAFC, dont il était à l'origine du montage et qu'il était l'instigateur du financement des opérations immobilières

;

Attendu qu'en l'état de ces énonciations (...) la cour d'appel (...) a justifié sa décision

;

(...) »

ii. Escroquerie

22.

Le 6 octobre 1997, le requérant présenta une demande d'actes, rejetée par le magistrat instructeur par une ordonnance rendue le 9

octobre

1997 et confirmée en appel puis en cassation. Le 23

décembre

1999, le requérant formula une nouvelle demande d'actes rejetée par ordonnance du 24 décembre 1999.

23.

Le 6 novembre 2000, le requérant fut renvoyé devant le tribunal correctionnel de Paris pour les faits qualifiés d'escroqueries qui constituaient la seconde série de faits objet de l'information ouverte le 10

novembre 1993.

24.

Parallèlement, la constitution de partie civile de la banque SAGA, qui avait déposé plainte contre le requérant pour escroqueries et tentatives d'escroqueries, contestée par ce dernier, fut déclarée irrecevable par la chambre d'accusation en date du 3 février 2000 puis par un arrêt de la Cour de cassation le 24 janvier 2001.

25.

Le 7 février 2001, le requérant fut cité à comparaître les 11, 12, 17 et 19 octobre 2001. Puis le tribunal annonça son intention de renvoyer l'examen de cette affaire dans l'attente de l'arrêt de la Cour de cassation portant sur les faits, objets de la première partie de l'information.

26.

Par un jugement du 7 décembre 2001, le requérant fut reconnu coupable des faits d'escroquerie et d'abus de biens sociaux et condamné à une peine de quatre ans d'emprisonnement ainsi qu'à une amende de 2

500

000 francs et à la privation de ses droits civiques. Le requérant interjeta appel de ce jugement le 14 décembre 2001.

27.

Par un arrêt du 7 novembre 2002, la cour d'appel de Paris infirma le jugement du 7 décembre 2001 en ce qu'il avait déclaré le requérant coupable à la fois d'escroqueries commises au préjudice de la banque SAGA pour avoir par des manœuvres frauduleuses déterminé cet établissement bancaire à verser des fonds pour financer des acquisitions surfacturées d'avions et d'hélicoptères et du recel de tout ou partie de ces fonds. La cour d'appel releva que le 24 mai 2000, le requérant avait été condamné pour abus de biens sociaux, que le produit des délits d'abus de biens sociaux incluait les fonds et avances consenties par la banque SAGA pour le financement de l'acquisition des avions et des hélicoptères et que, dès lors, le requérant était fondé à opposer à la poursuite engagée contre lui du chef d'escroqueries commises au préjudice de la banque SAGA l'exception d'extinction de l'action publique pour l'application de la peine tirée de la règle

«

non bis in idem

».

II. Procédures annexes

: poursuites pénales diligentées à l'encontre du requérant pour fraudes fiscales

28.

Suite à une vérification fiscale de la société American Aviation Financial Corporation, une notification de redressement fut envoyée le 15

septembre 1994 à l'un de ses dirigeants. Le 31 mai 1996, l'administration fiscale déposa une plainte du chef de fraude fiscale à l'encontre des dirigeants, conforme à l'avis de la commission des infractions fiscales rendu le 29 mai 1996. Cette plainte ne visa pas expressément le requérant.

29.

Suite à un examen contradictoire de la situation fiscale personnelle du requérant et des vérifications de comptabilité de l'EURL Promo II, des GIE Air Tourism Antilles, Air Caraibes et Regional Transport System, de la SEFAC et de la SNC Interconsult, l'administration fiscale déposa le 30

mai

1996 une plainte pour fraudes fiscales à l'encontre du requérant, conforme à un avis de la commission des infractions fiscales du 29

mai

1996.

30.

Par ordonnance du 18 septembre 1996, le juge d'instruction de Troyes se dessaisit au profit de M. Z, juge d'instruction au tribunal de grande instance de Paris, en raison de la connexité des faits avec ceux que ce dernier instruisait contre le requérant, connexité confirmée par arrêt de la chambre d'accusation en date du 8 septembre 1998.

31.

Le 19 septembre 1997, le requérant fut mis en examen pour fraude fiscale, en raison de sa qualité de dirigeant de fait de la société American Aviation Financial Corporation.

32.

Le 18 février 1999, le requérant fut renvoyé devant le tribunal correctionnel, pour avoir à Paris et sur le territoire national, courant 1992 et 1993, en sa qualité de dirigeant de fait de la société AAFC, volontairement et frauduleusement soustrait la société à l'établissement et au paiement total de l'impôt sur les sociétés dû au titre des années 1991 et 1992

:

- en alléguant d'une domiciliation de la société hors de France

;

- en déposant, pour l'information, des déclarations minorées faisant état de résultats déficitaires ou nuls.

33.

Le 22 février 1999, le requérant fut renvoyé devant le tribunal correctionnel pour s'être à Troyes, courant 1992 et 1993, volontairement soustrait à l'établissement et au paiement total de l'impôt sur le revenu au titre des années 1991 et 1992, et pour avoir, dans les mêmes circonstances de lieu et de temps, frauduleusement obtenu le remboursement de crédits d'impôts fictifs au titre de l'année 1991.

34.

Les affaires furent successivement appelées aux audiences des 31

mars et 15 décembre 1999, 7 juin 2000, 2 mai et 11 octobre 2001 ainsi que du 20 juin 2002, date à laquelle l'affaire fut renvoyée au 2

octobre

2002.

35.

Par jugements du 11 octobre 2002, le tribunal de grande instance de Paris relaxa le requérant de certains chefs de prévention et retint sa culpabilité pour d'autres faits des chefs de soustraction frauduleuse à l'établissement ou paiement de l'impôt pour fraude fiscale. Le requérant a fait appel de ces jugements.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLEGUEE DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

36.

Le requérant allègue que la durée de la procédure pénale a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention

, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

A.

Sur la recevabilité

37.

La Cour constate que la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.

B.

Sur le fond

38.

La Cour relève que les parties ont formulé des observations sur le caractère raisonnable de la durée de la procédure connexe à la procédure pénale principale, soit celle diligentée à l'encontre du requérant pour fraudes fiscales.

39.

La Cour observe cependant que le requérant n'a soulevé le grief tiré de la durée de cette procédure ni dans sa requête initiale, ni dans ses mémoires additionnels. Le seul grief formulé à l'égard de cette procédure fut celui de l'impossibilité de faire valoir son argumentation devant la commissions des infractions fiscales qui a rendu un avis favorable le 29

mai

1996, grief auquel la Cour a répondu dans sa décision partielle du 18

juin 2002.

40.

Dans ces conditions, la Cour n'entend pas examiner le bien-fondé de cette partie de la requête.

1.

Période à considérer sous l'angle du délai raisonnable de l'article 6 § 1 de la Convention

41.

Le Gouvernement sépare la procédure relative à l'abus de biens sociaux de celle relative à l'escroquerie. Selon lui, la première a commencé le 3 février 1993, date à laquelle eut lieu une perquisition au cabinet du requérant, qui a fait naître des soupçons ayant des répercussions importantes sur la situation du requérant (

Eckle c. Allemagne

, arrêt du 15 juillet 1982, série A n

o

51), et s'est achevée avec l'arrêt de la Cour de cassation le 26

septembre 2001. La seconde procédure relative à l'escroquerie a débuté également le 3 février 1993 et s'est terminée le 7 novembre 2002 par l'arrêt de la cour d'appel de Paris, étant entendu qu'une partie de l'information est comprise dans la procédure suivie des chefs de complicité et recel d'abus de biens sociaux.

42.

Le requérant considère la distinction faite par le Gouvernement artificielle et soutient que les deux procédures ne sauraient être distinguées.

43.

Avec le Gouvernement, et au vu de la disjonction de l'information décidée par les autorités compétentes, la Cour considère que le requérant a fait l'objet de deux procédures différentes. Les périodes à prendre en considération sont donc de huit années, sept mois et vingt-trois jours pour trois instances (escroquerie), et de neuf années, neuf mois et quatre jours pour deux instances (abus de biens sociaux).

44.

Le Gouvernement soutient que l'affaire présentait une complexité évidente tant par la nature des infractions poursuivies que dans ses aspects procéduraux. Les nombreuses infractions qu'il s'agissait de mettre à jour avaient des incidences commerciales, financières et bancaires, et revêtaient des aspects particulièrement techniques portant sur des sommes importantes donnant lieu à de nombreux interrogatoires, auditions, confrontations, commissions rogatoires internationales et recours à des experts traducteurs. L'arrêt de la cour de cassation illustrerait cette complexité puisqu'il couvre cent quarante quatre pages. Le Gouvernement se réfère à l'affaire

C.P. c. France

, (déc), n

o

36009/97, 1

er

août 2000, portant sur une affaire relevant de la criminalité en «

col blanc

» et dans laquelle la Cour avait relevé la complexité de ce type d'infraction.

45.

Il rappelle que la phase d'instruction de la première procédure a duré un peu plus de cinq ans et la seconde presque huit ans. Il fait valoir que les actes des autorités judiciaires se sont succédé à un rythme soutenu. De nombreux interrogatoires et auditions furent réalisés (plus de cent quarante selon lui) ainsi que de multiples confrontations et perquisitions organisées au cabinet du requérant, à son domicile, aux domiciles des autres mis en examen ainsi qu'au siège des sociétés concernées. Le magistrat a également ordonné de nombreuses commissions rogatoires dont neuf internationales à destination des autorités luxembourgeoises, norvégiennes, monégasques et américaines.

46.

Selon le Gouvernement, la diligence du magistrat instructeur est plus particulièrement attestée par le fait que dès qu'une partie de la procédure fut en état d'être jugée, il décida la disjonction de l'information, de sorte que le requérant pût, dès le 26 mai 1998, être renvoyé devant le tribunal correctionnel pour les faits relatifs à la complicité et au recel d'abus de biens sociaux alors que l'instruction se poursuivait pour les faits qualifiés d'escroquerie.

47.

Le Gouvernement ajoute que l'on ne peut reprocher aux juridictions de jugement un manque de célérité dans la conduite de l'affaire.

48.

Enfin, sur le comportement des parties, le Gouvernement observe que le requérant a pleinement exercé les voies de recours internes à sa disposition mais n'a pas fait obstruction au bon déroulement de la procédure relative à l'abus de biens sociaux, contrairement aux autres parties, auxquelles le juge a dû réclamer à de nombreuses reprises des documents nécessaires à la manifestation de la vérité (le Gouvernement se réfère à l'annexe de ses observations qui répertorie de nombreux courriers adressés par les magistrats aux parties). Il considère en revanche que le requérant a été à l'origine des délais de la procédure relative à l'escroquerie

: les demandes d'acte et la contestation de constitution de partie civile qu'il a formulées respectivement les 6 octobre 1997 et 23 décembre 1999, ainsi que les recours qu'il a introduits contre les décisions refusant de donner une suite favorable à ces demandes, ont allongé la procédure.

49.

Le requérant soutient que si les faits peuvent apparaître multiples, ils n'étaient pas complexes et étaient exposés dès l'origine par la commission bancaire dans son rapport d'enquête sur la banque SAGA. Il considère que la complexité invoquée n'est pas afférente aux faits poursuivis mais à leurs qualifications juridiques. Ainsi, le tribunal de grande instance de Paris a-t-il, pour les faits qualifiés d'abus de biens sociaux, estimé que le délit n'était pas constitué et relaxé le requérant par jugement du 14 avril 1999 alors que la cour d'appel a, par son arrêt du 24 mai 2000, adopté une position inverse et déclaré le délit constitué. De même, le tribunal l'a-t-il condamné, pour les faits qualifiés d'escroquerie, alors que la cour d'appel adopta une position inverse et jugea l'action publique éteinte par application de la règle «

non bis in idem

». Ainsi, le requérant estime que la jurisprudence

C.P c. France

précitée ne trouve pas à s'appliquer en l'espèce dans la mesure où la complexité du dossier ne consiste pas dans la dissimulation des transactions querellées mais dans la difficulté de les qualifier juridiquement.

50.

Le requérant fait valoir que l'information a été diligentée de manière continue mais lente. En particulier, les commissions rogatoires internationales ont été ordonnées de manières successives au lieu de l'être simultanément. Est toujours imputable à l'Etat français, selon lui, le fait de poursuivre entre septembre 1997 et septembre 2000 l'information pour les faits qualifiés d'escroquerie alors qu'il a été jugé que ces faits, inclus dans les abus de biens sociaux reprochés au requérant, ne pouvaient être poursuivis une seconde fois.

51.

Le requérant conteste encore le fait que les recours formés à l'encontre des décisions auraient retardé l'information car, selon l'article 187 du code de procédure pénale, lorsqu'il est interjeté appel d'une ordonnance autre qu'une ordonnance de règlement ou que la chambre d'instruction est directement saisie, le juge d'instruction poursuit son information.

52.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres,

Pelissier et Sassi c. France

[GC], n

o

25444/94, § 67, CEDH 1999-II).

53.

La Cour partage l'avis du Gouvernement et du requérant sur la complexité «

en fait

» et «

en droit

» de la présente affaire.

54.

S'agissant du comportement du requérant, la Cour rappelle que l'article 6 n'exige pas de l'intéressé une coopération active avec les autorités judiciaires. On ne saurait non plus lui reprocher d'avoir tiré pleinement parti des possibilités qu'ouvrait le droit interne et la Cour est d'avis, en l'espèce, que les recours exercés par le requérant n'ont pas indûment contribué à la durée globale des procédures.

55.

Quant au comportement des autorités saisies de l'affaire, si la Cour relève que les durées des phases judiciaires postérieures aux instructions ne sont pas excessives, elle note en revanche que l'instruction a duré cinq ans pour la première procédure et sept ans pour la seconde. Nonobstant la complexité de l'affaire, la Cour considère la durée globale des procédures déraisonnable et en conclut qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.

II.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

56.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

57.

Le requérant réclame 700 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.

58.

Le Gouvernement considère que la constatation de la violation constituerait en elle-même une réparation suffisante.

59.

La Cour estime que le prolongement des procédures au-delà du «

délai raisonnable

» a causé au requérant un préjudice moral justifiant l'octroi d'une indemnité. Statuant en équité, comme le veut l'article 41,

elle alloue à ce titre 9 000 EUR.

B.

Frais et dépens

60.

Le requérant réclame une somme de 5000 euros (EUR) correspondant aux frais exposés pour la défense du requérant.

61.

La Cour rappelle que lorsqu'elle constate une violation de la Convention, elle n'accorde au requérant le paiement des frais et dépens qu'il a exposés devant les juridictions nationales, que dans la mesure où ils ont été engagés pour prévenir ou faire corriger par celles-ci ladite violation (voir, notamment, l'arrêt

Hertel c. Suisse

, arrêt du 25 août 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998-VI, § 63, et

Arvois c. France

, n

o

38249/97, arrêt du 23

novembre

1999, §

21). Tel n'est à l'évidence pas le cas en l'espèce s'agissant des frais de représentation devant les juridictions nationales.

De plus, la Cour constate que les prétentions du requérant au titre des frais engagés dans le cadre de la procédure devant la Cour ne sont ni détaillées ni accompagnées des justificatifs nécessaires.

Partant, la Cour n'alloue aucune somme au requérant au titre des frais et dépens.

C.

Intérêts moratoires

62.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

a)

que l

'

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article

44

§

2 de la Convention, 9 000 EUR (neuf mille euros) pour dommage moral.

b)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 30 septembre 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

T.L. Early

A.B.

Baka

Greffier adjoint

Président