a cererii nr.
56651/00
prezentată de Jean-Noël DESTREHEM
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședință din 30 septembrie 2003 într-o cameră compusă din
Mss.
A.B.
Baka
,
președinte
,
J.-P.
Costa
,
Gaukur
Jörundsson
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
Mme
W.
Thomassen
,
M.
M.
Ugrekhelidze,
judecători
,
și de
Mme
,
grefieră de secțiune
,
Având în vedere cererea menționată mai sus depusă la 4 aprilie 2000,
După deliberare, adoptă următoarea decizie
:
Reclamantul, Jean-Noël Destrehem, este cetățean francez, născut în
1958 și rezident la Reims. Este reprezentat în fața Curții de Me
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
La 14 februarie 1998, reclamantul participa, la Reims, la o manifestație pașnică împotriva ținerii unei întâlniri politice de extremă dreapta. Doi sublocotenți de poliție din serviciul informațiilor generale, R. și M., și o polițistă stagiar, Ra., îmbrăcați în civil la bordul unei mașini neînsemnate, au fost destinați supravegheării manifestației.
Când manifestația ajungea la capăt, un mic grup compus din patru manifestanți, dintre care făcea parte reclamantul, se afla într-o stradă, la distanță de locul manifestației. În această stradă era parcată mașina în care se aflau R., M. și Ra. Un incident a izbucnit între cei patru manifestanți și polițiști. Acest incident a început cu explozia unui petard sub vehicul, provocând manevre ale conducătorului mașinii și s-a încheiat cu un lovitură de ciocan dată de o persoană asupra parbriezului acesteia. Desfășurarea evenimentelor care s-au produs în cursul acestui incident a fost subiectul a două versiuni divergente.
Conform polițiștilor, o sticlă a lovit parbriezul mașinii. Pentru a putea identifica și aprinde autorul acestei aruncări, ei au ieșit din mașină și, din acel moment, au fost atacați de doi indivizi, în timp ce alți manifestanți se îndreaptau către vehicul. În depozițiile lor, polițiștii au susținut că reclamantul s-a urcat pe capota mașinii înarmat cu un ciocan și a dat mai multe lovitură violente asupra parbriezului până când acesta s-a sfărâmat și ciocanul s-a fixat în el. Abia după acest incident au putut pleca.
Conform reclamantului, doi bărbați au ieșit din vehicul și au atacat violent manifestanții. El a afirmat că o persoană a fost apucată și bătută și, alertați de zgomot, aproximativ douăzeci de manifestanți, gândind că era vorba de o agresiune din partea forțelor de ordine ale Frontului Național, s-au apropiat. Pasagerii mașinii au reintrat în vehicul înainte de a fi atingeri de manifestanți. Mașina a replecat și a fost ținta numeroaselor projectile și loviturilor date pe caroserie, faruri și parbriz. Mașina s-a întors și a plecat.
La 14 februarie 1998, deci în aceeași zi, o investigație de flagrantă viza în mod expres reclamantul și a fost deschisă pentru vătămare de agent al forțelor publice și degradare de bun de utilitate publică. La 17 februarie 1998, în cadrul investigației de flagrantă, R. și M. au fost audiați separat. Depozițiile lor l-au incriminat pe reclamant ca autor al agasnicului cu ciocanul. În ziua următoare, polițista stagiar a fost de asemenea ascultată. Versiunea ei era în acord cu cea a colegilor săi cu privire la desfășurarea faptelor, dar nu era în măsură să identifice individul urcat pe capota vehiculului pentru a distruge parbrizul.
La 26 februarie 1998, un raport al degradărilor vehiculului administrativ a fost întocmit de forțele de poliție ale Reims.
La 4 martie 1998, investigația de flagrantă s-a transformat într-o investigație preliminară și reclamantul a fost convocat la secția de poliție. A fost plasat în arestul poliției și i s-au comunicat drepturile și acuzațiile împotriva lui. În audierea sa la secția de poliție, el a negat faptele care i se reprochau și a indicat că nu are nimic de declarat.
La 5 martie 1998, a fost supus unei sesiuni de „tapissage", adică o paradă de identificare printr-un sticlă opacă. Sesiunea de „tapissage" a permis celor doi polițiști să îl identifice ca fiind autorul degradărilor. Polițista stagiar nu era prezentă.
În aceeași zi, procurorul republicii a fost informat despre caz și desfășurarea procedurii. El a ordonat eliberarea reclamantului și l-a convocat la ședința din 27 aprilie 1998 în fața tribunalului corecțional, pentru „degradare de bun aparținând altuia".
La 16 martie 1998, prin act de grefier, reclamantul a fost chemat prin citație directă în fața aceluiași tribunal, pentru aceleași fapte calificate drept „violență voluntară cu armă care nu a cauzat nici o incapacitate totală de muncă peste opt zile". Cei doi polițiști s-au constituit parte civilă și au solicitat 1 franc francez (FRF) de daunelor și prejudicii și 10.000 FRF pentru cheltuieli și costuri.
Pentru a-și pregăti apărarea, reclamantul a făcut un apel la martori. Numeroși manifestanți erau gata să depună mărturie. El a reținut ca martori trei manifestanți și o persoană care a asistat la scena din fereastra sa.
La ședința din 27 aprilie 1998, în fața tribunalului corecțional din Reims, polițiștii, părți civile care nu s-au prezentat, au fost reprezentați de avocatul lor. Acuzatul s-a prezentat la ședință. Cei patru martori, pe care reclamantul i-a chemat să depună mărturie pentru apărarea sa, s-au prezentat și au depus mărturie. Ministerul public nu a formulat cereri și a declarat că se remite la aprecierea tribunalului.
Printr-o sentință pronunțată la 2 iunie 1998, tribunalul de circumscripție mare din Reims a achitat acuzatul și a respins părțile civile din totalul cererilor lor. În sentința sa, el a remarcat în special:
„(...) [reclamantul] a fost convocat la secția de poliție din Reims la 4 martie 1998; nu recunoștea faptele care i se reprochau și refuza să se explice; într-o caricatură de tapissage, persoana interesată având părul lung și aflânduse în mijlocul patru persoane (...) având părul foarte scurt, a fost identificată de cei doi agenți de poliție care ar fi declarat că o recunosc perfect; (...)
(...) [Reclamantul] convoacă patru martori la ședință; primii doi martori care se aflau cu el confirmă propunerile făcute de conducătorul vehiculului cu privire la [reclamant] și manevrele vehiculului în mulțime; nu au văzut în nicio clipă [reclamantul], activist pașnic cu un ciocan în mână;
[G.] a văzut de asemenea vehiculul manevrând în mulțime și bărbați ieșind din el cu bâte, și atacând manifestanții; ea însăși a fost victimă a loviturilor de bată;
[V.], care locuia acolo și ieșise să fumeze, a văzut de asemenea vehiculul împingând în mulțimea de manifestanți și a crezut că era vorba de provocatori;
(...) rezultă din actele dosarului și din dezbateri că doar sublocotenții M. și R., care au avut un comportament cel puțin incomprehensibil, îl identifică pe [reclamant] ca fiind autorul loviturilor de ciocan; că sublocotenent Ra., de asemenea prezent în vehicul și care ar fi văzut pe [reclamant] aprind un petard, spune că nu poate descrie individul care s-a urcat pe capota mașinii;
că ceilalți martori prezenți la locul faptelor declară că [reclamantul], după ce a fost atacat și după ce vehiculul a împins în direcția sa, s-a pus la adăpost și în nicio clipă nu a luat un ciocan pentru a sparge parbrizul vehiculului menționat;
(...) prin urmare, există o seriozitate dubiu cu privire la autorul faptelor care formează obiectul procedurii".
La 11 iunie 1998, părțile civile și procurorul au apelat.
În concluziile sale, reclamantul s-a bazat pe art. 6 al Convenției pentru a solicita curții de apel să ordoneze ascultarea martor descarcare și a solicitat confirmarea sentinței contestate.
La 3 martie 1999, curtea de apel din Reims a ținut ședință. Părțile civile nu s-au prezentat și au fost reprezentate de avocatul lor. Conform reclamantului, această absență a provocat un important incident de ședință. Președintele curții de apel a procedat la lectura depozițiilor părților civile. Reclamantul a contestat raportul daunelor vehiculului întocmit de comisarul de poliție.
Printr-o hotărâre pronunțată la 31 martie 1999, curtea de apel din Reims, infirmând sentința anterioară, a declarat reclamantul vinovat de deteriorarea vehiculului administrativ și de violență împotriva lui M. și R. constituită prin loviturile date cu ciocanul la parbriz din spatele căruia se aflau aceștia. L-a condamnat la opt luni de închisoare, dintre care cinci cu suspendare. Pe acțiunea civilă, curtea a condamnat reclamantul să plătească 1 FRF cu titlu de daune și prejudicii. În hotărârea sa, ea a remarcat în special:
„(...) acuzatul solicită ascultarea din nou a acelorași persoane care, pe citatii emise la inițiativa sa, veniseră să aducă mărturii la processo în primă instanță;
Dar, având în vedere că curtea dispune deja de conținutul mărturiilor considerate, declarațiile martor au fost în mod corespunzător consemnate în nota de ședință și declarațiile lor sunt relatate cu exactitate, atât în scrisorile depuse în numele [reclamantului], în cele depuse în numele părților civile, și în motivele sentinței;
(...) este deosebit de semnificativ, în această privință, să se observe că nici o contestație nu este formulată cu privire la fidelitatea acestor diferite expuneri și că nici o divergență nu este invocată în această privință;
(...) nici nu este susținut în nicio clopă de [reclamant] că ar fi fost privat în primă instanță de posibilitatea de a pune martor toate întrebările pe care dorea să le pună;
(...) acuzatul și apărarea lui nu susțin nici ei, din altă parte, că dezbaterile în fața curții ar fi relevat, pe noile puncte care nu ar fi fost actualizate în fața tribunalului, necesitatea de a solicita clarificări din partea martor;
(...) nu este motiv prin urmare pentru a satisface cererea [reclamantului], a cărui implementare ar întârzia deci inutil rezultatul procedurii, dat fiind că curtea dispune prin întregul set de piese ale dosarului, în vedere scrisorilor în mod regulat schimbate între părți, și ținând seama de dezbaterile în fața sa, de elemente suficiente pentru a cunoaște adevărul și pentru a-și forma opinie".
În plus, curtea a ridicat o contradicție fundamentală între, pe de o parte, mărturie persoanei non-manifestante care „a confirmat că a văzut un individ să sară pe automobilul și să dea lovituri de ciocan fără să poată, din cauza distanței, să dea semnalul său", și, pe de altă parte, mărturiile celorlalți trei martori care participaseră la manifestație și care susțineau că nu observaseră nici măcar scena cu ciocanul, deși se aflau în apropiere directă a locului faptelor. Curtea a declarat că din această confruntare rezultă că scena cu ciocanul a avut loc cu adevărat. Ea a precizat că mărturie persoanei non-manifestante nu putea fi decât neutră și „că în absența mărturiei contrare și privind indiciile care stabilesc caracterul veridic și sincer al depozițiilor polițiștilor, nu era niciun motiv pentru a pune sub semnul întrebării imputarea făcută reclamantului de aceștia doi polițiști, de a fi autorul degradărilor făcute cu ciocanul".
Curtea a subliniat că reclamantul „deliberat (...) a provocat o degradare gravă a vehiculului". Ea a remarcat că „reclamantul știa că pe cealaltă parte a parbriezului se aflau două persoane, și că zgomotele șocului asociate amenințării dispersării sticlei în mai mulți și degradare particulară au provocat în mod necesar asupra acestor persoane o emoție intensă grav prejudiciară pentru aceștia". Ea a concluzionat că aceste gesturi de violență au fost în mod voluntar comise cu acest scop și că, pentru aceasta, reclamantul a folosit un ciocan drept o armă.
Curtea de apel a declarat că faptele au fost de o gravitate deosebită, și cu atât mai mult că au fost „comise deliberat". Curtea a adăugat „că un asemenea comportament, în cazul unui individ care a fost deja condamnat, cerea, pentru a pune o capetă delinvenței sale, o sancțiune severă (...)".
La 2 aprilie 1999, reclamantul s-a pourvoit în casație împotriva hotărârii curții de apel din Reims. Primul din cele trei mijloace de casație depuse de reclamant a fost fondat pe încălcarea articolului 6 § 3 al Convenției. Reclamantul reprochează curții de apel că a respins cererea sa de a proceda la noi audieri ale martor în apărare, l-a privat deci de un element esențial pentru manifestarea adevărului și a încălcat drepturile apărării.
În cadrul celorlalte două mijloace depuse la Curtea de Casație, reclamantul reprochează hotărârii date de curtea de apel o lipsă de motivație și de bază legală, invocând încălcarea diferitelor dispoziții ale dreptului național.
Printr-o hotărâre pronunțată la 15 decembrie 1999, camera criminală a Curții de Casație a respins pourvoia reclamantului. Ea a remarcat în special, că:
„(...) enunțurile hotărârii contestate pun Curtea de Casație în poziția de a se asigura că curtea de apel a, fără insuficiență nici contradicție, răspuns articolelor esențiale ale concluziilor de care era sesizată și caracterizat în toate elementele lor, atât materiale cât și intenționale, infracțiunile pentru care a declarat acuzatul vinovat, și deci a justificat alocarea, în favoarea părților civile, a indemnizației proprii pentru a repara prejudiciul care rezultă din aceasta;
De unde rezultă că mijloacele care, în special sub motiv de încălcarea articolului 6 al Convenției (...), se limitează să pună din nou în întrebare aprecierea suverană de către judecătorii instanțelor inferioare, a faptelor și circumstanțelor cauzei, precum și a elementelor de dovadă discutate contradictoriu, nu pot fi admise;
(...)".
B.
Dreptul și practica internă relevanți
În dreptul francez, convocarea și comparația martor în fața instanțelor penale sunt reglementate de codul de procedură penală. Principiile în materia diferă în funcție de natura infracțiunilor și calitatea instanței chemată să cunoască, precum și în funcție de gradul instanței.
Cu privire la procedura în materie correcțională, martor sunt chemați prin exploit de grefier de justiție, la cererea ministerului public, a unei părți civile sau a oricărei administrații care este legal autorizată (articolele 550-551 ale codului de procedură penală).
Conform articolului 442, în versiunea sa aplicabilă la momentul faptelor, „Înainte de a proceda la audierea martor, președintele întreabă acuzatul și primește declarații. Ministerul public, precum și partea civilă și apărarea, acestea prin intermediul președintelui, pot pune întrebări".
Dacă regulile de procedură edictate de tribunalul corecțional sunt în principiu transpozabile în fața camerei de apeluri correcționale a curții de apel (art. 512 al codului de procedură penală), art. 513 § 2, în redacția aplicabilă la momentul respectiv, prevedea totuși că „(...) Martor nu sunt ascultați decât dacă Curtea a ordonat audierea lor (...)".
Jurisprudența a precizat sfera acestei dispoziții. În principiu, judecătorii de apel nu sunt obligați să asculte din nou martor care au depus în primă instanță, chiar și atunci când această audiere este solicitată; totuși, ei au obligația de a statua asupra rechiziției luate, făcând cunoscute motivele refuzului lor (Cass. Crim. 30 oct. 1890: bull. crim. nr. 253; 20 oct. 1892: DP 1894. 1. 140; 13 ianv. 1916: DP 1921.1.63).
Ei pot în schimb ordona audierea martor noi care nu au depus în primă instanță. Această audiere rămâne totuși facultativă și judecătorii pot o refuza, cu condiția să-și motiveze decizia. Într-o hotărâre de principiu din 12 ianuarie 1989 (Bull. crim. nr. 13), Curtea de Casație a stabilit regula că în aplicarea articolului 6 § 3 d) al Convenției, „cu excepția imposibilității al cărei motive le aparține de precizat, judecătorii de apel sunt obligați atunci când sunt cerut legal, să ordoneze ascultarea contradictorie a martor la acuzare care nu au, la nicio etapă a procedurii, fost confrunți cu acuzatul". Curtea de Casație a confirmat ulterior această regulă (Cass. crim. 25.05.1992, Bull. crim. nr. 208).
Legea nr. 2000-516 din 15 iunie 2000 a modificat art. 513. Acum „Martor chemați de acuzat sunt ascultați în regulile prevăzute în articolele 435 la 457. Ministerul public poate se opune dacă aceștia martor au fost deja ascultați de tribunal. Curtea decide înainte de orice dezbatere pe fond".
În fine, cu privire la comparția părților civile, art. 422 prevede că „persoana care s-a constituit parte civilă nu mai poate fi ascultată ca martor". Părțile civile pot totuși fi chemate să se prezinte, și art. 460-1 prevede în special că, „Dacă tribunalul o estimează necesar, poate ordona comparția părții civile. În acest caz, dezbaterile asupra cauzei (...) sunt amânate la o ședință următoare a cărei dată este imediat fixată. Părțile sunt obligate să se prezinte fără altă citație la ședința amânată. (...)".
Reclamantul susține o încălcare a dreptului său de a interoga și de a face să întrebe martor la acuzare și de a obține convocarea și interogarea martor în apărare (art. 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției). El susține că curtea de apel a refuzat să asculte martor în apărare și nu a permis reclamantului să procedeze la contra-interogarea martor care îl incriminau. Or, conform reclamantului, în această cauză, chestiunea admisibilității mărturiilor ca element de dovadă este fundamentală.
Reclamantul se plânge de absența comparării martor la acuzare în fața instanțelor care l-au judecat, precum și de refuzul curții de apel de a asculta din nou martor în apărare. El invocă o încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției care, în partea sa relevantă, se citește după cum urmează:
„1. Oricine are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, (...), de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra caracterului întemeiat al oricărei acuzații în materie penală adresate împotriva sa. (...)
3.Orice acuzat are drept în special la (...)
d) a interoga sau a face să întrebe martor la acuzare și de a obține convocarea și interogarea martor în apărare în aceleași condiții ca martor la acuzare (...)".
a)
Martor la acuzare
Guvernul respinge această teză. Înainte de toate, el ridică o excepție de inadmisibilitate pentru neepuizarea căilor de atac interne cu privire la grieful derivat din refuzul instanțelor de a convoca și interoga martor la acuzare. Guvernul susține în fapt că reclamantul nu a depus concluzii solicitând ascultarea acestor martor nici în fața tribunalului corecțional, nici în fața curții de apel. Chiar dacă reclamantul pretinde că a contestat absența martor la acuzare în fața tribunalului mai întâi, apoi în fața curții de apel (în fața căreia insistența reclamantului în această privință ar fi chiar, conform lui, provocat un incident de ședință), nici notele de ședință nici hotărârea dată de curtea de apel nu poartă urmă acestor cuvinte sau evenimente. În orice caz, în fața Curții de Casație, reclamantul nu ar fi ridicat niciun mijloc referitor la martor la acuzare, mijloacele depuse privind doar martor în apărare. Bazându-se pe jurisprudența Curții (Djeli Moussa Condé c. Franța, (decizie), nr. 52878/99, 29 ianuarie 2002), Guvernul concluzionează că grieful este inadmisibil.
Cât despre fond, Guvernul, bazându-se din nou pe jurisprudența Curții (în special hotărârile Van Mechelen și alții c. Țări Joase, hotărâre din 23 aprilie 1997, Rechemă hotărârilor și deciziilor 1997-III, Luca c. Italia, nr. 33354/96, CEDO 2001-II), susține că grieful reclamantului este inadmisibil fiindcă evident prost fondat, fie că este vorba de martor la acuzare sau în apărare.
Reclamantul contesta valabilitatea excepției de inadmisibilitate ridicată de Guvern. El susține în fapt că, ținând seama de dispozițiile articolului 422 ale codului de procedură penală conform cărora persoană care s-a constituit parte civilă nu mai poate fi ascultată ca martor, se afla în imposibilitate juridică de a forța polițiștii să depună mărturie în fața instanțelor naționale. Din același motiv, nu ii era posibil să ridice un asemenea mijloc de casație. În orice caz, el susține că a protestat împotriva absenței polițiștilor, și aceasta în mod energic, atât în fața tribunalului cât și în fața curții de apel. Dacă aceste incidente nu apar în notele de ședință, ele au fost relatate de presă. Reclamantul estimează deci că s-a găsit, în pofida solicitărilor sale, în imposibilitatea de a contra-interoga cei doi polițiști, ierarhia lor le-ar fi, conform spuselor avocatului lor, interzis să fie prezenți la ședință pentru a-și proteja anonimatul.
Cât despre fond, reclamantul reiterează argumentația sa conform căreia chestiunea admisibilității mărturiilor ca elemente de dovadă este fundamentală în această cauză, deoarece aceste mărturii și interpretarea lor au fondat condamnarea pronunțată de curtea de apel împotriva sa.
Curtea trebuie mai întâi să se pronunțe asupra excepției de inadmisibilitate ridicată de Guvern pentru neepuizarea căilor de atac interne și privind absența comparării martor la acuzare. Ea reamintește că dacă art. 35 § 1 al Convenției trebuie aplicat cu o anumită flexibilitate și fără formalism excesiv, condiția epuizării căilor de atac interne nu este îndeplinită prin faptul de a fi un reclamant și-a depus cauza instanțelor competente diferite. Trebuie de asemenea ca grieful pe care intenționează să îl ridice în fața Curții să fi fost mai întâi ridicat, cel puțin în substance și în formele și termenele prescrise de dreptul intern, în fața instanțelor naționale corespunzătoare (Saïdi c. Franța hotărâre din 20 septembrie 1993, seria A nr. 261-C, p. 54, § 38; Gasus Dosier und Fördertechnik c. Țări Joase hotărâre din 23 februarie 1995, seria A nr. 306-A, p. 45, § 48).
Curtea remarcă că circumstanța că martor la acuzare s-au constituit părți civile nu îi împiedica pe reclamant să solicite tribunalului apoi curții de apel să ordoneze comparția lor, posibilitate prevăzută de dreptul intern (vezi secțiunea „droit interne" de mai sus). Asemenea comparție ar fi permis fără îndoială reclamantului să întrebe sau să facă să întrebe cei doi martor la acuzare, și să fie confruntat cu ei. Or, deși reclamantul pretinde că a solicitat, în fața tribunalului de circumscripție mare și curții de apel, ca polițiștii să se prezinte, aceasta nu rezultă nici din notele de ședință, nici din concluziile depuse de reclamant, nici din hotărârile date de aceste instanțe. În orice caz, Curtea remarcă că rezultă clar din memoriul adus la cunoștința Curții de Casație și din hotărârea dată de aceasta la 15 decembrie 1999, că dacă reclamantul a ridicat un mijloc derivat din presupusa încălcare a articolului 6 § 3 al Convenției, acesta privea doar martor în apărare și în nicio felul martor la acuzare. Reclamantul recunoaște deci.
Prin urmare, această parte a griefului trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției.
b)
Martor în apărare
Cu privire la refuzul unei noi audieri a martor în apărare de către curtea de apel, Guvernul subliniază că aceiași martor au fost deja ascultați în primă instanță. Deci, curtea de apel putea considera că o nouă audiere nu ar contribui la aprecierea pe care o avea să efectueze.
Reclamantul se referă la jurisprudența Curții (în special hotărârile Bricmont c. Belgia din 7 iulie 1989, Unterpertinger c. Austria din 24 noiembrie 1986). El susține că curtea de apel, în timp ce refuzase această audiere, a bazat totuși decizia sa de culpabilitate pe declarațiile martor. De fapt, a contestat credibilitatea trei martor în apărare și a remarcat o contradicție între diferitele mărturii. Aceste elemente, precum și luarea în considerare a declarațiilor celor doi polițiști, au fost fundamente condamnării reclamantului. Reclamantul subliniază în această privință importanța aprecierii mărturiilor în prezenta cauză, întărită de faptul că niciun alt element de dovadă nu a fost prezentat de acuzare care să permită stabilirea culpabilității sale (investigația de flagrantă realizată de serviciile de poliție prezintă mai multe insuficiențe, după cum subliniase tribunalul corecțional). Deci, curtea de apel, după ce refuzase ascultarea martor în apărare, a bazat totuși decizia sa de culpabilitate pe declarațiile anterioare ale acestor martor. Prin urmare, drepturile apărării reclamantului ar fi fost restricționate în mod contrar articolului 6 al Convenției.
La lumina întregului set de argumente ale părților, Curtea estimează că această parte a griefului ridică serii chestiuni de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării cererii, ci necesită examinare pe fond; rezultă din aceasta că grieful nu poate fi declarat evident prost fondat, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost remarcat.
Din aceste motive, Curtea, cu majoritate,
Declară
admisibilă, cu rezerva tuturor mijloacelor de fond, grieful reclamantului privind martor în apărare;
Declară
inadmisibilă restul cererii.
A.B. Baka
Grefieră
Președinte
de la requête n
o
56651/00
présentée par Jean-Noël DESTREHEM
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 30 septembre 2003 en une chambre composée de
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
Gaukur
Jörundsson
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
me
W.
Thomassen
,
M.
M.
Ugrekhelidze,
juges
,
et
de
M
me
ollé
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 4 avril 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, Jean-Noël Destrehem, est un ressortissant français, né en
1958 et résidant à Reims. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 14 février 1998, le requérant participait, à Reims, à une manifestation pacifiste contre la tenue d’un meeting politique d’extrême droite. Deux lieutenants de police du service des renseignements généraux, R. et M., et une policière stagiaire, Ra., habillés en civil à bord d’une voiture banalisée, étaient affectés à la surveillance de la manifestation.
Alors que la manifestation arrivait à son terme, un petit groupe composé de quatre manifestants, dont faisait partie le requérant, se trouvait dans une rue, à l’écart du lieu de la manifestation. Dans cette rue stationnait la voiture dans laquelle se trouvaient R., M. et Ra. Un incident éclata entre les quatre manifestants et les policiers. Cet incident débuta avec l’explosion d’un pétard sous le véhicule, occasionnant des manoeuvres du conducteur de la voiture et se termina par un coup de marteau porté par un individu dans le pare-brise de celle-ci. Le déroulement des événements s’étant produits au cours de cet incident fit l’objet de deux versions divergentes.
Selon les policiers, une bouteille vint percuter le pare-brise de la voiture. Afin de pouvoir identifier et appréhender l’auteur de ce jet, ils sortirent de la voiture et, dès lors, furent pris à partie par deux individus, alors que d’autres manifestants se dirigeaient vers le véhicule. Dans leurs dépositions, les policiers alléguèrent que le requérant monta sur le capot de la voiture armé d’un marteau et porta plusieurs coups violents sur le pare-brise jusqu’à ce que celui-ci s’étoilât et que le marteau s’y figeât. C’est seulement après cet incident qu’ils purent repartir.
Selon le requérant, deux hommes sortirent du véhicule et prirent violemment à partie les manifestants. Il affirma qu’une personne fut empoignée et frappée et, qu’alertés par le bruit, une vingtaine de manifestants, pensant qu’il s’agissait d’une agression provenant des forces de l’ordre du Front National, se rapprocha. Les passagers de la voiture réintégrèrent le véhicule avant que les manifestants ne les eussent atteints. La voiture redémarra et fut la cible de nombreux projectiles et de coups portés sur la carrosserie, les phares et le pare-brise. La voiture fit demi-tour et s’en alla.
Le 14 février 1998, donc le jour même, une enquête en flagrance visant nommément le requérant fut ouverte pour voies de faits contre agents de la force publique et dégradation d’objet d’utilité publique. Le 17 février 1998, dans le cadre de l’enquête en flagrance, R. et M. furent interrogés séparément. Leurs dépositions mettaient en cause le requérant comme auteur des agissements avec le marteau. Le lendemain, la policière stagiaire fut également entendue. Sa version concordait avec celle de ses collègues quant au déroulement des faits, mais elle n’était pas en mesure d’identifier l’individu monté sur le capot du véhicule afin de marteler le pare-brise.
Le 26 février 1998, un relevé des dégradations du véhicule administratif fut établi par les forces de police de Reims.
Le 4 mars 1998, l’enquête de flagrance se transforma en enquête préliminaire et le requérant fut convoqué au commissariat. Il fut placé en garde à vue et se vit notifier ses droits et les griefs retenus contre lui. Lors de son audition au commissariat, il nia les faits qui lui étaient reprochés et indiqua n’avoir rien à déclarer.
Le 5 mars 1998, il fut soumis à une séance de «
tapissage
», c’est-à-dire une parade d’identification au travers d’une glace sans tain. La séance de «
tapissage
» permit aux deux policiers de l’identifier comme étant l’auteur des dégradations. La policière stagiaire n’était pas présente.
Le même jour, le procureur de la République fut informé de l’affaire et du déroulement de la procédure. Il ordonna la libération du requérant et le convoqua à l’audience du 27 avril 1998 devant le tribunal correctionnel, pour «
dégradation d’un bien appartenant à autrui
».
Le 16 mars 1998, par acte d’huissier, le requérant fut convoqué par citation directe devant le même tribunal, pour les même faits qualifiés de «
violences volontaires avec arme n’ayant entraîné aucune incapacité totale de travail supérieure à huit jours
». Les deux policiers se constituèrent partie civile, et demandèrent 1 franc français (FRF) de dommages et intérêts et 10
000 FRF au titre des frais et dépens.
Afin de préparer sa défense, le requérant fit un appel à témoins. De nombreux manifestants étaient prêts à témoigner. Il retint comme témoins trois manifestants et une personne qui avait assisté à la scène depuis sa fenêtre.
A l’audience du 27 avril 1998, devant le tribunal correctionnel de Reims, les policiers, parties civiles non comparantes, furent représentés par leur avocat. Le prévenu se présenta à l’audience. Les quatre témoins, que le requérant avait fait citer pour témoigner à sa décharge, comparurent et déposèrent. Le ministère public ne requit pas et déclara s’en remettre à l’appréciation du tribunal.
Par un jugement rendu le 2 juin 1998, le tribunal de grande instance de Reims relaxa le prévenu et débouta les parties civiles de l’ensemble de leurs demandes. Dans son jugement, il releva notamment
:
«
(...) [le requérant] était convoqué au commissariat de police de Reims le 4 mars 1998
; il ne reconnaissait pas 1es faits qui lui étaient reprochés et refusait de s’expliquer
; lors d’une caricature de tapissage, l’intéressé ayant les cheveux longs et se trouvant au milieu de
quatre personnes (...) ayant les cheveux très courts, il était identifié par les deux fonctionnaires de police qui auraient déclaré le reconnaître parfaitement
; (...)
(...) [Le requérant] fait citer quatre témoins à l’audience
; les deux premiers témoins qui se trouvaient avec lui confirment les propos tenus par le conducteur du véhicule à l’égard [du requérant] ainsi que les manoeuvres du véhicule dans la foule
; ils n’ont à aucun moment vu [le requérant], militant pacifiste avec un marteau à la main
;
[G.] a également vu le véhicule manoeuvrer dans la foule et des hommes en sortir avec des matraques, et s’en prendre aux manifestants
; elle a, elle-même, été victime de coups de matraque
;
[V.], qui habitait sur place et était sorti fumer, a également vu le véhicule foncer dans la foule de manifestants et a pensé qu’il s’agissait de provocateurs
;
(...) il ressort des pièces de la procédure, et des débats, que seuls, les lieutenants M. et R., qui ont eu un comportement pour le moins incompréhensible, identifient [le requérant] comme étant l’auteur des coups de marteau
; que le lieutenant Ra., également présente dans le véhicule et qui aurait vu [le requérant] allumer un pétard, dit ne pouvoir décrire l’individu qui est monté sur le capot de la voiture
; que les autres témoins présents sur les lieux déclarent que [le requérant], après avoir été pris à partie et après que le véhicule ait foncé en sa direction, s’est mis à l’abri et n’a en aucun cas pris un marteau pour casser le pare brise dudit véhicule
;
(...) en conséquence il existe un doute sérieux quant à l’auteur des faits objet de la procédure
».
Le 11 juin 1998, les parties civiles et le procureur interjetèrent appel.
Dans ses conclusions, le requérant se fonda sur l’article 6 de la Convention afin de demander à la cour d’appel d’ordonner l’audition des témoins à décharge et sollicita la confirmation du jugement entrepris.
Le 3 mars 1999, la cour d’appel de Reims tint audience. Les parties civiles ne s’y présentèrent pas et furent représentées par leur avocat. Selon le requérant, cette absence provoqua un important incident d’audience. Le président de la cour d’appel procéda à la lecture des dépositions des parties civiles. Le requérant contesta le relevé des dégâts de la voiture établi par le commissaire de police.
Par un arrêt rendu le 31 mars 1999, la cour d’appel de Reims, infirmant le jugement précédent, déclara le requérant coupable des détériorations sur le véhicule administratif et des violences sur M. et R. constituées par les coups portés avec un marteau au pare-brise derrière lequel ceux-ci se trouvaient. Elle le condamna à huit mois d’emprisonnement, dont cinq avec sursis. Sur l’action civile, la cour condamna le requérant à payer 1 FRF à titre de dommages et intérêts. Dans son arrêt, elle releva notamment
:
«
(...) le prévenu sollicite l’audition à nouveau des mêmes personnes qui, sur citations délivrées à son initiative, étaient venues apporter leurs témoignages, lors du procès en première instance
;
Mais, attendu que la cour dispose, d’ores et déjà, du contenu des témoignages considérés, les dires des témoins ayant été dûment consignés sur la note d’audience et leurs déclarations étant relatées avec minutie, à la fois dans les écritures déposées au nom [du requérant], dans celles déposées aux noms des parties civiles, et dans les motifs du jugement
;
(...) il est particulièrement symptomatique, à cet égard, de relever qu’aucune contestation n’est formulée quant à la fidélité de ces différents exposés et qu’aucune divergence n’est invoquée à ce titre
;
(...) il n’est, de plus, aucunement soutenu par [le requérant] qu’il aurait été privé en première instance, de la possibilité de faire poser aux témoins toutes les questions qu’il souhaitait leur faire poser
;
(...) le prévenu et sa défense n’allèguent pas non plus, au demeurant, que les débats devant la cour auraient révélé, sur les nouveaux points qui n’auraient pas été mis à jour devant le tribunal, la nécessité de solliciter des précisions de la part des témoins
;
(...) il n’y a donc pas lieu de faire droit à la requête du [requérant], dont la mise en œuvre retarderait ainsi inutilement l’issue de la procédure, dès lors que la cour dispose au travers de l’ensemble des pièces du dossier, au vu des écritures régulièrement échangées entre les parties, et compte tenu des débats devant elle, des éléments suffisants pour connaître la vérité et forger son opinion
».
Par ailleurs, la cour souleva une contradiction fondamentale entre, d’une part, le témoignage de la personne non manifestante qui «
confirma avoir vu un individu sauter sur le capot de l’automobile et y porter des coups de marteau sans pour autant, à cause de la distance, pouvoir donner son signalement
», et, d’autre part, les témoignages des trois autres témoins qui participèrent à la manifestation, et qui soutenaient n’avoir pas même remarqué la scène du marteau, quoique se trouvant à proximité directe du lieu des faits. La cour déclara qu’il ressortait de cette confrontation que la scène du marteau eut bien lieu. Elle précisa que le témoignage de la
personne non manifestante ne pouvait qu’être neutre et «
qu’en l’absence de témoignage contraire et eu égard aux indices établissant le caractère véritable et sincère des dépositions des policiers, il n’y avait aucune raison de mettre en doute l’imputation faite au requérant, par ces deux policiers, d’être l’auteur des dégradations faites au marteau
».
La cour souligna que le requérant avait «
délibérément (...) provoqué une dégradation grave du véhicule
». Elle releva que «
le requérant savait que de l’autre côté du pare-brise, se trouvaient deux personnes, et que les bruits des chocs associés à la menace de la dispersion du verre en de multiples éclats dommageables provoquaient nécessairement sur ces personnes une intense émotion gravement préjudiciable à celles-ci
». Elle conclut que ces gestes de violence furent volontairement accomplis à cet effet et que, pour ce faire, le requérant se servit d’un marteau comme d’une arme.
La cour d’appel déclara que les faits avaient été d’une particulière gravité, et d’autant plus qu’ils avaient été «
accomplis délibérément
». La cour ajouta «
qu’un tel comportement, s’agissant d’un individu qui a déjà été condamné, appelait, afin que fût porté un coup d’arrêt à sa délinquance, une sanction sévère (...)
».
Le 2 avril 1999, le requérant se pourvut en cassation contre l’arrêt de la cour d’appel de Reims. Le premier des trois moyens de cassation soumis par le requérant était fondé sur la violation de l’article 6 § 3 de la Convention. Le requérant reprochait à la cour d’appel d’avoir rejeté sa demande de procéder à de nouvelles auditions des témoins à décharge, de l’avoir ainsi privé d’un élément essentiel à la manifestation de la vérité et d’avoir violé les droits de la défense.
Dans le cadre des deux autres moyens soumis à la Cour de cassation, le requérant reprochait à l’arrêt rendu par la cour d’appel un défaut de motifs et de base légale en alléguant la violation de diverses dispositions du droit national.
Par un arrêt rendu le 15 décembre 1999, la chambre criminelle de la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant. Elle releva notamment, que
:
«
(...) les énonciations de l’arrêt attaqué mettent la Cour de cassation en mesure de s’assurer que la cour d’appel a, sans insuffisance ni contradiction, répondu aux articulations essentielles des conclusions dont elle était saisie et caractérisé en tous leurs éléments, tant matériels qu’intentionnel, les délits dont elle a déclaré le prévenu coupable, et ainsi justifié l’allocation, au profit des parties civiles, de l’indemnité propre à réparer le préjudice en découlant
;
D’où il suit que les moyens, qui, notamment sous couleur d’une violation de l’article 6 de la Convention (...), se bornent à remettre en question l’appréciation souveraine, par les juges du fond, des faits et circonstances de la cause, ainsi que des éléments de preuve contradictoirement débattus, ne sauraient être admis
;
(...)
».
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
En droit français, la convocation et la comparution des témoins devant les juridictions répressives sont régies par le code de procédure pénale. Les principes en la matière diffèrent selon la nature des infractions et la qualité de la juridiction appelée à en connaître, ainsi que selon le degré de la juridiction.
Concernant la procédure en matière correctionnelle, les témoins sont cités par exploit d’huissier de justice, à la requête du ministère public, de la partie civile ou de toute administration qui y est légalement habilitée (articles 550-551 du code de procédure pénale).
Aux termes de l’article 442, dans sa version applicable à l’époque des faits, «
Avant de procéder à l’audition des témoins, le président interroge le prévenu et reçoit ses déclarations. Le ministère public, ainsi que la partie civile et la défense, celles-ci par l’intermédiaire du président, peuvent lui poser des questions
».
Si les règles de procédure édictées par le tribunal correctionnel sont en principe transposables devant la chambre des appels correctionnels de la cour d’appel (article 512 du code de procédure pénale), l’article 513 § 2, dans sa rédaction applicables à l’époque, prévoyait toutefois que «
(...) Les témoins ne sont entendus que si la Cour a ordonné leur audition (...)
».
La jurisprudence a précisé la portée de cette disposition. En principe, les juges d’appel ne sont pas tenus d’entendre à nouveau des témoins qui ont déposé en première instance, même lorsque cette audition est demandée
; toutefois, ils ont l’obligation de statuer sur les réquisitions prises, en faisant connaître les motifs de leur refus (Cass. Crim. 30 oct. 1890
: bull. crim. n
o
253
; 20 oct. 1892
; 13 janv. 1916
Ils peuvent en revanche ordonner l’audition de témoins nouveaux qui n’avaient pas déposé en première instance. Cette audition demeure toutefois facultative et les juges peuvent la refuser, à condition de motiver leur décision. Dans un arrêt de principe du 12 janvier 1989 (Bull. crim. n
o
13), la Cour de cassation a posé la règle qu’en application de l’article 6 § 3 d) de la Convention, «
sauf impossibilité dont il leur appartient de préciser les causes, les juges d’appel sont tenus lorsqu’ils en sont légalement requis, d’ordonner l’audition contradictoire des témoins à charge qui n’ont, à aucun stade de la procédure, été confrontés avec le prévenu
». La Cour de cassation confirma ultérieurement cette règle (Cass. crim. 25.05.1992, Bull. crim. n
o
208).
La loi n
o
2000-516 du 15 juin 2000 a modifié l’article 513. Désormais «
Les témoins cités par le prévenu sont entendus dans les règles prévues aux articles 435 à 457. Le ministère public peut s’y opposer si ces témoins ont déjà été entendus par le tribunal. La cour tranche avant tout débat au fond
».
Enfin, en ce qui concerne la comparution des parties civiles, l’article 422 dispose que «
la personne qui s’est constituée partie civile ne peut plus être entendue comme témoin
». Les parties civiles peuvent toutefois être appelées à comparaître, et l’article 460-1 dispose notamment que, «
Si le tribunal l’estime nécessaire, il peut ordonner la comparution de la partie civile. En ce cas, les débats sur l’affaire (...) sont renvoyés à une prochaine audience dont la date est immédiatement fixée. Les parties sont tenues de comparaître sans autre citation à l’audience de renvoi. (...)
».
GRIEF
Le requérant allègue une violation de son droit à interroger et faire interroger les témoins à charge et à obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge (article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention). Il soutient que la cour d’appel refusa d’entendre les témoins à décharge et ne permit pas au requérant de procéder à un contre-interrogatoire des témoins qui l’accablaient. Or, selon le requérant, dans cette affaire, la question de l’admission des témoignages comme élément de preuve est fondamentale.
Le requérant se plaint de l’absence de comparution des témoins à charge devant les juridictions qui l’ont jugé ainsi que du refus de la cour d’appel d’entendre à nouveau les témoins à décharge. Il allègue une violation de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention qui, dans sa partie pertinente, se lit ainsi :
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement,(...), par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)
3.
Tout accusé a droit notamment à (...)
d) interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge (...)
»
a)
Les témoins à charge
Le Gouvernement rejette cette thèse. Avant tout, il soulève une exception d’irrecevabilité pour non-épuisement des voies de recours internes en ce qui concerne le grief tiré du refus des juridictions de convoquer et d’interroger les témoins à charge. Le Gouvernement soutient en effet que le requérant n’a présenté de conclusions demandant l’audition de ces témoins ni devant le tribunal correctionnel, ni devant la cour d’appel. Même si le requérant prétend avoir contesté l’absence des témoins à charge devant le tribunal d’abord, puis devant la cour d’appel (devant laquelle l’insistance du requérant à cet égard aurait même, selon lui, provoqué un incident d’audience), ni les notes d’audience ni l’arrêt rendu par la cour d’appel ne portent trace de tels propos ou événements. En tout état de cause, devant la Cour de cassation, le requérant n’aurait soulevé aucun moyen concernant les témoins à charge, les moyens soumis ne concernant que les témoins à décharge. Se fondant sur la jurisprudence de la Cour (
Djeli Moussa Condé c. France,
(déc.), n
o
52878/99, 29 janvier 2002), le Gouvernement conclut à l’irrecevabilité du grief.
Quant au fond, le Gouvernement, en se fondant à nouveau sur la jurisprudence de la Cour (notamment
Van Mechelen et autres c.
Pays
‑
Bas
, arrêt du 23
avril 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
III,
Luca c.
Italie
, n
o
33354/96,
‑
II), soutient que le grief du requérant est irrecevable car manifestement mal fondé, qu’il s’agisse des témoins à charge ou à décharge.
Le requérant conteste la validité de l’exception d’irrecevabilité soulevée par le Gouvernement. Il soutient en effet que, compte tenu des dispositions de l’article 422 du code de procédure pénale selon lesquelles une personne qui s’est constituée partie civile ne peut plus être entendue comme témoin, il se trouvait dans l’impossibilité juridique de contraindre les policiers à témoigner devant les juridictions nationales. Pour la même raison, il ne lui était pas possible de soulever un tel moyen de cassation. En tout état de cause, il soutient avoir protesté contre l’absence des policiers, et ce de façon énergique, aussi bien devant le tribunal que devant la cour d’appel. Si ces incidents n’apparaissent pas dans les notes d’audience, ils furent rapportés par la presse. Le requérant estime donc s’être trouvé, malgré ses demandes, dans l’impossibilité de contre-interroger les deux policiers, leur hiérarchie leur ayant, selon les propos de leur avocat, interdit d’être présents à l’audience afin de sauvegarder leur anonymat.
Quant au fond, le requérant réitère son argumentation selon laquelle la question de l’admission des témoignages comme éléments de preuve est fondamentale en l’espèce, puisque ces témoignages et leur interprétation ont fondé la condamnation prononcée par la cour d’appel à son égard.
La Cour doit d’abord se prononcer sur l’exception d’irrecevabilité soulevée par le Gouvernement pour non-épuisement des voies de recours internes et concernant l’absence de comparution des témoins à charge. Elle rappelle que si l’article 35 § 1 de la Convention doit s’appliquer avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif, la condition de l’épuisement des voies de recours internes n’est pas remplie par le seul fait qu’un requérant a soumis son affaire aux différents tribunaux compétents. Il faut également que le grief dont on entend saisir la Cour soit d’abord soulevé, au moins en substance et dans les formes et délais prescrits par le droit interne, devant les juridictions nationales appropriées (
Saïdi c. France
arrêt du 20
septembre
1993, série A n
o
261-C, p.
54, §
38 ;
Gasus Dosier und Födertechnik c. Pays-Bas
arrêt du 23
février
1995, série
A n
o
306-A, p.
45, §
48).
La Cour relève que la circonstance que les témoins à charge se sont constitués parties civiles n’empêchait pas le requérant de demander que le tribunal puis la cour d’appel ordonnent leur comparution, possibilité prévue par le droit interne (voir partie «
droit interne
» ci-dessus). Une telle comparution aurait sans conteste permis au requérant d’interroger ou de faire interroger les deux témoins à charge, et de leur être confronté. Or, bien que le requérant prétende avoir demandé, devant le tribunal de grande instance et la cour d’appel, que les policiers comparaissent, cela ne ressort ni des notes d’audience, ni des conclusions présentées par le requérant, ni des décisions rendues par ces juridictions. En tout état de cause, la Cour relève qu’il ressort clairement du mémoire ampliatif soumis par le requérant à la Cour de cassation ainsi que de l’arrêt rendu par celle-ci le 15 décembre 1999, que si le requérant avait soulevé un moyen tiré de la violation alléguée de l’article 6 § 3 de la Convention, celui-ci ne concernait que les témoins à décharge et, en aucune manière, les témoins à charge. Le requérant l’admet du reste.
Partant, cette partie du grief doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
b)
Les témoins à décharge
En ce qui concerne le refus d’une nouvelle audition des témoins à décharge par la cour d’appel, le Gouvernement souligne que ces mêmes témoins avaient déjà été entendus en première instance. Ainsi, la cour d’appel pouvait considérer qu’une nouvelle audition ne contribuerait pas à l’appréciation qu’il lui incombait d’effectuer.
Le requérant se réfère à la jurisprudence de la Cour (notamment les arrêts
Bricmont c.
Belgique
du 7 juillet 1989,
Unterpertinger c. Autriche
du 24
novembre 1986). Il soutient que la cour d’appel, tout en ayant refusé cette audition, a tout de même fondé sa décision de culpabilité sur les déclarations des témoins. En effet, elle a contesté la crédibilité de trois témoins à décharge et a relevé une contradiction entre les différents témoignages. Ces éléments, ainsi que la prise en compte des déclarations des deux policiers, ont été les fondements de la condamnation du requérant. Le requérant souligne à cet égard l’importance de l’appréciation des témoignages dans la présente affaire, renforcée par le fait qu’aucun autre élément de preuve n’a été présenté par l’accusation permettant d’établir sa culpabilité (l’enquête de flagrance réalisée par les services de police présentant plusieurs insuffisances, comme l’a souligné le tribunal correctionnel). Ainsi, la cour d’appel, ayant refusé l’audition des témoins à décharge, fonda tout de même sa décision de culpabilité sur les déclarations antérieures de ces témoins. Partant, les droits de la défense du requérant auraient été restreints de façon contraire à l’article 6 de la Convention.
A la lumière de l’ensemble des arguments des parties, la Cour estime que cette partie du grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
recevable, tous moyens de fond réservés, le grief du requérant concernant les témoins à décharge ;
Déclare
le restant de la requête irrecevable.
S.
Dollé
A.B.
Baka
Greffière
Président