- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 2 octombrie 2003
- Stat pârât
- ITA
- Concluzia
- Scoasă de pe rol
Santoro împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA I SUPLIMENTARĂ SANTORO c. ITALIA (solicitarea nr. 67076/01) HOTĂRÂREA (Regulament amiabil) DEFINITIVF 02/01/2004 STRASBURG 2 octombrie 2003 Această hotărâre este definitivă. Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă În cauza Santoro c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care are sediul într-o cameră compusă din domnii C.L.
Rozakis președintele Lorenzen Bonello mes Vajić Botousanova Zagrebelsky Steiner judecători și al dlui S. Nielsen, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 11 septembrie 2003, Renunță la hotărârea adoptată la această ultimă dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 67076/01) îndreptată împotriva Republicii Italiene, inclusiv un resortisant al acestui stat, dl Franco Santoro ( La 18 iulie 2000, a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind dreptul omului). Reclamantul este reprezentat de domnul Nebiolo Vietti, avocat la Torino. Guvernul italian (atît) este reprezentat de agenții săi succesive, dnii U. Leanza și I.M.
Braguglia și co-agenții săi succesive, dnii. V. Esposito și F. Crisafolli. Reclamantul se plângea de imposibilitatea prelungită de a-și recupera apartamentul în lipsa asistenței publice în ceea ce privește expulzarea chiriașilor și durata procedurii de expulzare. La 3 octombrie 2002, după ce a primit observațiile părților, Curtea a declarat cererea admisibilă. La 4 iulie 2003 și, respectiv, 16 iulie 2003, reclamantul și guvernul au prezentat declarații oficiale de acceptare a unei soluționări amiabile a cazului. De fapt, reclamantul s-a născut în 1961 și locuiește în Torino. El deține un apartament în Torino, pe care îl închiriase în P.R. Printr-un act notificat la 2 mai 1991, reclamantul a informat locatarul cu privire la intenția sa de a pune capăt închirierii la expirarea contractului de închiriere, adică la 31 decembrie 1991, și i-a cerut să elibereze locul înainte de această dată.
De asemenea, a numit persoana interesată să se prezinte în fața instanței judecătorești din Torino. Printr-o ordonanță din 17 mai 1991, care a devenit executorie în aceeași zi, acesta din urmă a confirmat oficial concediul de închiriere și a decis că spațiile trebuie eliberate până la 31 decembrie 1992 cel târziu. 10. La 18 iunie 1992, reclamantul a făcut o declarație solemnă că avea nevoie urgentă de a recupera apartamentul pentru a-și face propria locuință. 11. La 17 februarie 1993, reclamantul a însemnat chiriașului comanda de eliberare a apartamentului. 12. La 19 aprilie 1993, el i-a însemnat opinia că expulzarea va fi executată la 5 mai 1993 prin intermediul unui aprod al justiției. 13. Între 5 mai 1993 și 22 noiembrie 1999, aprodul judiciar a efectuat nouăsprezece tentative de expulzare care s-au soldat cu un eșec, reclamanta nefiind niciodată în măsură să beneficieze de asistență publică pentru executarea procedurii de expulzare.
14. La 19 ianuarie 2000, chiriașul a părăsit spontan locul și reclamantul și-a recuperat apartamentul în mod legal 15. La 16 iulie 2003, Curtea a primit următoarea declarație din partea guvernului, declar că, în vederea unei soluționări amiabile a cauzei care are ca origine cererea nr. 67076/01, formulată de dl. Franco Santoro, guvernul italian propune plata sumei de 4 000 EUR (patru mii) pentru prejudicii materiale și morale, precum și pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, în termen de trei luni de la notificarea hotărârii Curții pronunțate în conformitate cu art. 39 din Convenția europeană a drepturilor omului. Prezenta declarație nu implică recunoașterea de către guvern a unei încălcări a Convenției europene a drepturilor omului în speță.
În plus, guvernul se angajează să nu solicite, după pronunțarea hotărârii, trimiterea cauzei la Marea Cameră în conformitate cu art. 43 alineatul (1) din convenție. 16. La 4 iulie 2003, Curtea a primit următoarea declarație, semnată de reclamant, am luat cunoștință de declarația guvernului italian conform căreia este pregătit să plătească domnului Franco Santoro suma de 4 000 EUR (patru mii) pentru prejudicii materiale și morale, precum și pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată în vederea unei soluționări amiabile a cauzei care a generat cererea nr. 67076/01 pendinte în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, accept această propunere și renunț, de asemenea, la orice altă pretenție împotriva Italiei cu privire la faptele care au stat la baza acestei cereri.
Declar că această declarație este soluționată definitiv. Prezenta declarație face parte din soluționarea amiabilă la care am ajuns eu și guvernul. În plus, mă angajez să nu solicit, după pronunțarea hotărârii, trimiterea cauzei la Marea Cameră în conformitate cu art. 43 alineatul (1) din Convenție. 17. Curtea ia act de soluționarea amiabilă la care au ajuns părțile (art. 39 din Convenție). În această privință, Curtea consideră că a precizat deja natura și amploarea obligațiilor care revin statului. pârât în cazurile de expulzare a chiriașilor (a se vedea Imobiliar Saffi c. Italia [GC], n 2774/93, CEDO 1999-V), și problema îndeplinirii acestor obligații este în prezent pendinte în fața Comitetului miniștrilor.
Prin urmare, nu se mai justifică continuarea examinării cererii. Curtea concluzionează, prin urmare, că regulamentul se inspiră din respectarea drepturilor omului, astfel cum sunt recunoscute de Convenție sau de protocoalele sale [articolele 37 alineatul (1) in fine] din Convenție și art. 62 alin. (3) din regulament. 18. Prin urmare, cauza rolului trebuie eliminată. PRIN CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, hotărăște să șteargă cauza rolului Lund act de angajamentul părților de a nu solicita trimiterea cauzei la Marea Cameră. Făcută în franceză și apoi comunicat în scris la 2 octombrie 2003, în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul nr. Søren. Nielsen Christos Rozakis Grefier Adjunct Președinte
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE SANTORO c. ITALIE (Requête n o 67076/01) ARRÊT (Règlement amiable) DÉFINITIF 02/01/2004 STRASBOURG 2 octobre 2003 Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme En l'affaire Santoro c. Italie, La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant en une chambre composée de : MM. C.L. Rozakis , président , P. Lorenzen , G. Bonello , M mes N. Vajić , S. Botoucharova , M. V. Zagrebelsky , M me E. Steiner , juges , et de M. S. Nielsen, greffier adjoint de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 11 septembre 2003, Rend l'arrêt que voici, adopté à cette dernière date : PROCÉDURE
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 67076/01) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Franco Santoro (« le requérant »), a saisi la Cour le 18 juillet 2000 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
Le requérant est représenté par M e M. Nebiolo Vietti, avocat à Turin. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par ses agents successifs, MM. U. Leanza et I.M. Braguglia et ses co-agents successifs, MM. V. Esposito et F. Crisafulli.
Le requérant se plaignait de l'impossibilité prolongée de récupérer son appartement à défaut d'assistance de la force publique en matière d'expulsion de locataires ainsi que de la durée de la procédure d'expulsion.
Le 3 octobre 2002, après avoir recueilli les observations des parties, la Cour a déclaré la requête recevable.
Les 4 juillet 2003 et 16 juillet 2003 respectivement, le requérant et le Gouvernement ont présenté des déclarations formelles d'acceptation d'un règlement amiable de l'affaire. EN FAIT
Le requérant est né en 1961 et réside à Turin.
Il est propriétaire d'un appartement à Turin, qu'il avait loué à P.R.
Par un acte signifié le 2 mai 1991, le requérant informa la locataire de son intention de mettre fin à la location à l'expiration du bail, soit le 31 décembre 1991, et la pria de libérer les lieux avant cette date. Il assigna également l'intéressée à comparaître devant le juge d'instance de Turin.
Par une ordonnance du 17 mai 1991, devenue exécutoire le même jour, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 31 décembre 1992.
Le 18 juin 1992, le requérant fit une déclaration solennelle qu'il avait un besoin urgent de récupérer l'appartement pour en faire son habitation propre.
Le 17 février 1993, le requérant signifia à la locataire le commandement de libérer l'appartement.
Le 19 avril 1993, il lui signifia l'avis que l'expulsion serait exécutée le 5 mai 1993 par voie d'huissier de justice.
Entre le 5 mai 1993 et le 22 novembre 1999, l'huissier de justice procéda à dix-neuf tentatives d'expulsion qui se soldèrent toutes par un échec, la requérante n'ayant jamais pu bénéficier du concours de la force publique pour exécuter la procédure d'expulsion.
Le 19 janvier 2000, la locataire quitta spontanément les lieux et le requérant récupéra son appartement EN DROIT
Le 16 juillet 2003, la Cour a reçu du Gouvernement la déclaration suivante : « Je déclare qu'en vue d'un règlement amiable de l'affaire ayant pour origine la requête n o 67076/01, introduite par M. Franco Santoro, le gouvernement italien offre de verser à celui-ci la somme de 4 000 euros (quatre mille) au titre de préjudice matériel et moral ainsi que pour frais et dépens, dans les trois mois à compter de la notification de l'arrêt de la Cour rendu conformément à l'article 39 de la Convention européenne des Droits de l'Homme. Ce versement vaudra règlement définitif de l'affaire. La présente déclaration n'implique de la part du Gouvernement aucune reconnaissance d'une violation de la Convention européenne des Droits de l'Homme en l'espèce. En outre, le Gouvernement s'engage à ne pas demander, après le prononcé de l'arrêt, le renvoi de l'affaire à la Grande Chambre conformément à l'article 43 § 1 de la Convention. »
Le 4 juillet 2003, la Cour a reçu la déclaration suivante, signée par le requérant : « J'ai pris connaissance de la déclaration du gouvernement italien selon laquelle il est prêt à verser à M. Franco Santoro la somme de 4 000 euros (quatre mille) au titre de préjudice matériel et moral ainsi que pour frais et dépens en vue d'un règlement amiable de l'affaire ayant pour origine la requête n o 67076/01 pendante devant la Cour européenne des Droits de l'Homme. J'accepte cette proposition et renonce par ailleurs à toute autre prétention à l'encontre de l'Italie à propos des faits à l'origine de ladite requête. Je déclare l'affaire définitivement réglée. La présente déclaration s'inscrit dans le cadre du règlement amiable auquel le Gouvernement et moi-même sommes parvenus. En outre, je m'engage à ne pas demander, après le prononcé de l'arrêt, le renvoi de l'affaire à la Grande Chambre conformément à l'article 43 § 1 de la Convention. »
La Cour prend acte du règlement amiable auquel sont parvenues les parties (article 39 de la Convention). A cet égard, elle estime avoir déjà précisé la nature et l'ampleur des obligations qui incombent à l'Etat défendeur dans les affaires d'expulsion de locataires (voir Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n o 22774/93, CEDH 1999-V), et la question de l'accomplissement de ces obligations est actuellement pendante devant le Comité des Ministres. Il ne se justifie donc plus de poursuivre l'examen de la requête. La Cour conclut dès lors que le règlement s'inspire du respect des droits de l'homme tels que les reconnaissent la Convention ou ses Protocoles (articles 37 § 1 in fine de la Convention et 62 § 3 du règlement).
Partant, il convient de rayer l'affaire du rôle. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Décide de rayer l'affaire du rôle ; 2. Prend acte de l'engagement des parties de ne pas demander le renvoi de l'affaire à la Grande Chambre. Fait en français, puis communiqué par écrit le 2 octobre 2003, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier adjoint Président