Duriez-Costes împotriva Franței

La originea cauzei se află o cerere (nr. o 50638/99) îndreptată împotriva Republicii Franceze și de care un cetățean al acestui stat, dl. Dieudonné Duriez-Costes (« reclamantul »), a sesizat Curtea pe 7 iunie 1999 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamantul este reprezentat în fața Curții de d-na D. Robiliard, avocat la Blois. Guvernul francez (« Guvernul ») este reprezentat de agentul său, dl. Ronny Abraham, director al Afacerilor juridice în ministerul Afacerilor externe.

Reclamantul se plângea în special că procedura care o privea în fața Curții de Casație nu a fost echitabilă.

Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (articolul 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

Pe 1 er noiembrie 2001, Curtea și-a modificat compoziția secțiunilor (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită secțiunii a doua remaniate (art. 52 § 1).

Printr-o decizie din 26 noiembrie 2002, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă.

Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise pe fondul cauzei (articolul 59 § 1 din regulament). PE FAPTA I.

Printr-o hotărâre din 23 noiembrie 1995, tribunal al correctionalului din Blois a declarat reclamantul vinovat de conducere sub influența unei stări alcoolice. Permisul de conducere i-a fost suspendat pentru o perioadă de două luni ca sancțiune.

Pe 2 decembrie 1996, curtea de apel din Orléans a anulat parțial hotărârea deferit și a condamnat reclamantul la o amendă de 5 000 de franci și la două luni de suspendare a permisului de conducere. Mai precis, curtea de apel a constatat că termenul scurs între oprire și proba respiratorie, imputabil doar atitudinii reclamantului, nu putea fi considerat ca constitutiv unei rețineri arbitrare, ofițerul de poliție judiciară putând în mod legitim să fi fost momentan indisponibil în cursul serviciilor de noapte. Totuși, având în vedere faptul că audierea reclamantului era necesară și că acesta nu a colaborat de bunăvoie la anchetă, acel ofițer ar fi trebuit să îl pună în arest preventiv pentru a îl constrânge să rămână la dispoziție. Astfel, curtea de apel a apreciat că procedura de anchetă trebuia anulată, dar doar pentru ceea ce privește actele efectuate după 0 h 30, și anume procesul-verbal al audierii reclamantului.

Reclamantul a depus un recurs în casație împotriva acestei hotărâri, pe baza, pe de o parte, a motivării insuficiente a hotărârii și, pe de altă parte, a contradicției motivelor, curtea de apel având în vedere că a refuzat să colaboreze din momentul controlului, dar a apreciat că arest preventiv se impunea doar după măsurarea concentrației alcoolice prin etilometru.

Pe 26 noiembrie 1997, Curtea de Casație a anulat această hotărâre, cu motivul că curtea de apel s-a pronunțat prin motive contradictorii, și l-a trimis pe reclamant în fața curții de apel din Poitiers care, pe 4 iunie 1998, a confirmat hotărârea deferit. Curtea de apel a subliniat că agenții de poliție judiciară au constatat că reclamantul ieșea dintr-o bar și avea respirația care mirosea a alcool și că, prin urmare, nu putea fi reproșat acestora că, în calitatea lor, au supus reclamantul unei probe de depistare. În plus, curtea de apel a afirmat că art. 63 din codul de procedură penală preciza că arest preventiv era o posibilitate, lăsată la inițiativa ofițerului de poliție judiciară, pentru nevoile anchetei. În sfârșit, ea a concluzionat că reținerea reclamantului la secția de poliție a fost o nevoie numai a propriei fapte.

Reclamantul a depus un recurs în casație cu motivul că, privind procedura, jurisdicțiile i-au refuzat măsuri de instruire și, pe fondul, că controlul alcoolemic era ilegal, reținerea era arbitrară, etilometrul nu era fiabil, și că nu a condus sub influența unei stări alcoolice.

Pe 5 mai 1999, Curtea de Casație a respins acest al doilea recurs cu motivele, pe de o parte, că « oportunitatea unui supliment de informare ține de aprecierea suverană a judecătorilor instanțelor inferioare » și, pe de altă parte, că « mijloacele care, sub pretextul unei critici a deciziei atacate, se reduc la a relua argumentația pe care, pe baza unei motivări lipsite de insuficiență și contradicție, curtea de apel a respins-o în mod corect, nu pot fi admise ». Rezultă din hotărârea Curții de Casație din 5 mai 1999 că reclamantul nu era reprezentat de un avocat și că nu era prezent la ședință. II.

Reclamantul condamnat penal este admisibil să prezinte în sprijinul recursului în casație, fără participarea unui avocat la Consilii, o notă personală semnată de el, în condițiile prevăzute de articolele 584 și următoarele din codul de procedură penală. Cu excepția unei derogări acordate de președintele camerei penale, această notă trebuie să ajungă la registrul Curții de Casație cel mult o lună după data recursului (art. 585-1).

El poate formula o solicitare de comparuție personală în fața camerei penale a Curții de Casație. Competența de a face dreptate acestei solicitări sau nu revine curții, în funcție de circumstanțe (Cass. crim. 3 mai 1990, Bull. 166). Această facultate este acordată rar, principiul fiind cel al monopolului de vorbire a avocaților la Consilii.

Conform dreptului aplicabil în materie de asistenț judiciară (legea din 10 iulie 1991 privind asistența juridică și decretul ei de aplicare din 19 decembrie 1991), « persoanele fizice ale căror resurse sunt insuficiente pentru a-și face valabile drepturile în justiție pot beneficia de asistență judiciară. Această asistență este totală sau parțială. » (art. 2 din lege). În cazuri de urgență, sau când procedura pune în pericol condițiile esențiale de viață ale reclamantului, admiterea provizorie la asistență judiciară poate fi pronunțată de președintele biroului de asistență judiciară sau de jurisdicție competentă (art. 20 din lege și 62 și următoarele din decret).

Anterior, concluziile avocatului general nu erau comunicate părților înainte de ședință. De atunci, Curtea de Casație și-a reformulat practica pentru a o pune în conformitate cu jurisprudența Curții. Această nouă practică a fost consacrată de camera penală în hotărârea ei din 18 decembrie 1996. Curtea a constatat în hotărârea Reinhardt și Slimane-Kaïd împotriva Franței (hotărâre din 31 martie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998 ‑ II) următoarele modificări : avocatul general informează avocații părților cu privire la sensul concluziilor sale și, atunci când cauza este plaidată la cererea lor, ei au posibilitatea de a replica oral sau printr-o notă în deliberare (hotărâre cit., p. 665, § 105 și p. 666, § 106).

Ulterior, alte măsuri au fost hotărâte. Avocații generali nu mai participă la conferința pregătitoare ședinței (cf. hotărâre Reinhardt și Slimane ‑ Kaïd , cit., § 78) și, de la octombrie 2001, nu mai sunt prezenți în deliberări. Ședințele cuprind acum o parte publică în cursul căreia, în special avocații generali și-au dat seama de concluziile lor, și o parte non-publică, când Curtea deliberează.

În cele din urmă, ca urmare a hotărârii Meftah și alții împotriva Franței ([GC], nr. os 32911/96, 35237/97 și 34595/97, 26 iulie 2002), au fost luate următoarele decizii : părțile nereprezentate de un avocat la Consilii, la fel ca și cele care sunt, cunoaște sensul concluziilor avocatului general. Ele sunt informate cu privire la data ședinței pentru a putea auzi observațiile orale ale avocatului general, la care pot răspunde printr-o notă scrisă, anterioară sau ulterioară ședinței. Această notă este examinată de Curtea de Casație în deliberare și citată în hotărâre. ÎN DREPT I.

Guvernul subliniază că procedura în fața Curții de Casație este în esență scrisă și că este rar ca o cauză să fie plaidată. Cu toate acestea, părțile ar putea într-adevăr cere să-și dezvolte oral concluziile scrise. Rolul ședințelor ar fi stabilit săptămânal și doar un avocat general ar cunoaște toate cauzele înscrise pe rol pentru săptămâna care i-a fost alocată. El ar informa pe avocații la Consilii care, dacă doresc să plaideze, ar informa președintele înainte de ședință. În cauza de față, reclamantul ar fi putut să mandateze un avocat pentru a îl apăra sau să solicite beneficiul asistenței judiciare. Dacă ar fi dorit să asiste el însuși la ședință, ar fi putut să se informeze prin telefon la registrul Curții cu privire la data. Pe lângă aceasta, Curtea ar fi juddecat deja că lipsa notificării anterioare reclamanților în casație a datelor ședințelor nu este contrară articolului 6 § 1 din Convenție (hotărâre K.D.B. împotriva Țărilor de Jos din 27 martie 1998, Culegere 1998 ‑ II). Guvernul observă că reclamantul a asistat la dezbaterile în fața tribunalului de primă instanță și curțile de apel, unde a putut vorbi și a-și apăra interesele ; în plus, toate argumentele și memoriile amplificatoare ale sale ar fi fost luate în considerare de Curtea de Casație. În cele din urmă, Guvernul observă că absența convocării la ședință rezultă din monopolul luării de cuvânt rezervat avocaților ; reclamantul nu ar fi, conform Guvernului, obținut niciun beneficiu din prezența sa la ședință, deoarece, în orice caz, nu ar fi putut participa la dezbateri, decât să solicite de Curtea de Casație o permisiune în acest scop. Guvernul observă mai mult că Curtea a judecat pe 26 iulie 2002 și 24 octombrie 2002 în cauzele Meftah și alții împotriva Franței și Hager și Gaucher împotriva Franței că absența convocării reclamanților la ședința Curții de Casație era compatibilă cu dispozițiile articolului 6 § 1 din Convenție.

Reclamantul subliniază o contradicție între, pe de o parte, propunerile Guvernului care afirmă că absența convocării la ședință rezultă din monopolul luării de cuvânt rezervat avocaților la Consilii și, pe de altă parte, termenii articolului 37 al ordinanței din 15 ianuarie 1826 conform cărora părțile pot comparărea personal și fi audiate. Reclamantul apreciază de asemenea pentru sine că prezenta cauză trebuie distinsă de cauzele Meftah și alții împotriva Franței și Hager și Gaucher împotriva Franței citate de Guvern.

Curtea amintește că absența dezbaterilor publice în instanța secundă sau terțiară poate fi justificată de caracteristicile procedurii în cauză, cu condiția ca să fi avut loc o ședință publică în primă instanță. Pentru a ști dacă reclamantul a suferit o încălcare a dreptului la un proces echitabil, trebuie deci să ținem seama de particularitățile procedurii în fața camerei penale a Curții de Casație (a se vedea, în special, Meftah și alții împotriva Franței , cit., §§ 41- 42). În cauza de față, Curtea constată că Curtea de Casație a fost sesizată recurului reclamantului după ce argumentele sale au fost examinate atât de instanțele inferioare, cât și de curțile de apel, tribunale care aveau plenitudinea jurisdicției și care au ținut ședințe la care reclamantul și/sau avocatul acestuia au asistat și au participat la dezbateri în conformitate cu regulile prevăzute de art. 6 § 1 de mai sus.

Reclamantul susține că, nefiind convocat la ședință, nu a putut fi audiat. În acest sens, Curtea amintește că debatul care ar putea interveni în cursul unei ședințe în fața camerei penale a Curții de Casație este deosebit de tehnic și tratează doar cu privire la merite de drept, debatul asupra fondului fiind definitiv închis, sub rezerva unui renvoiu după cασație. De aceea Curtea a judecat deja că o participare orală a reclamanților la ședința Curții de Casație s-ar înscrie într-o abordare prea formalistă a procedurii (a se vedea Meftah , cit., § 44).

Atâta timp cât reclamantul contestă monopolul de care se bucură avocații la Curtea de Casație, Curtea amintește că a judecat că specificitatea procedurii în fața Curții de Casație, considerată în totalitatea sa, ar putea justifica rezervarea pentru avocații specializați singuri a monopolului luării de cuvânt și că o asemenea rezervare nu era de natură să pună în discuție posibilitatea rezonabilă pe care o au reclamanții de a-și prezenta cauza în condiții care nu îi pun într-o situație dezavantajoasă (a se vedea Meftah , cit., § 47).

În concluzie, având în vedere rolul Curții de Casație și cu privire la procedura considerată în ansamblu, Curtea consideră că faptul că reclamantul nu a avut oportunitatea de a pleda cauza oralmente în fața Curții de Casație, personal sau prin intermediul unui avocat înscris la un barou, nu a încălcat dreptul la un proces echitabil, așa cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenție (hotărâre Meftah și alții , cit., § 47 ; a se vedea de asemenea hotărâre Richen și Gaucher împotriva Franței , nr. os 31520/96 și 34359/97, § 35, 23 ianuarie 2003). Prin urmare, nu a existat nicio încălcare a articolului 6 § 1 pe acest punct. 2. Privitor la lipsa comunicării concluziilor avocatului general

Guvernul declară că nu ignoră decizia Curții în hotărârea Voisine împotriva Franței din 8 februarie 2000 (nr. o 27362/95), dar invită Curtea să-și reexamineze poziția în materie. El observă că în cauza de față, reclamantul nu era asistat de un avocat la Consilii. El subliniază totuși că reclamantul a fost, pe parcursul procedurii, îndrumat de un avocat care, în calitate de profesionist în drept, ar fi trebuit să-i expună clientului regulile procedurii aplicabile în caz de recurs în casație; acesta ar fi putut apoi să-i sugereze reclamantului fie să aleagă un avocat la Consilii, fie să solicite beneficiul asistenței judiciare și să obțină astfel, cel puțin cu caracter provizoriu, asistența unui asemenea avocat. Dacă reclamantul ar fi manifestat diligența care îi revine prin informarea despre data ședinței, ar fi putut să asiste la aceasta și să ia cunoștință de concluziile avocatului general. În plus, ar fi putut solicita comparuția personală la ședință și Curtea de Casație ar fi putut face dreptate la cererea sa dacă ar fi considerat-o utilă. Într-adevăr, rezultă din art. 37 al ordinanței din 15 ianuarie 1826 că « avocații părților sunt auziți după raport, dacă o solicită. Părțile pot fi de asemenea audiate, după ce au obținut permisiunea curții ».

Reclamantul subliniază că Guvernul pare să recunoască că există în Franța, în fața Curții de Casație, o justiție la doi vitezi : pe de o parte, o justiție pentru justiciabili care, chiar dacă nu au obligația, plătesc onorarii unui avocat și, pe de altă parte, cei care, în măsura posibilului, se apără singuri, cu certitudinea de a fi într-o situație de inegalitate. Reclamantul concluzionează că Curtea nu va putea decât să cenzureze Franța în prezenta cauză, având în vedere recunoașterea de către Guvern a non-comunicării, o săptămână înainte de ședință, a sensului raportului consilierului raportator.

De vreme ce procedura în fața Curții de Casație este în esență scrisă, Curtea amintește că respectarea contradictoriu este asigurată de principiile enunțate în hotărârea sa Reinhardt și Slimane-Kaïd cit. Într-adevăr, reclamația bazată pe absența comunicării concluziilor avocatului general reclamantului în casație în fața camerei penale a Curții de Casație a fost deja examinată de ea în această hotărâre. Curtea a indicat următoarele (p. 666, §§ 106-107) : « Absența comunicării concluziilor avocatului general reclamanților este în mod egal supusă suspiciunilor. De astăzi, sigur, avocatul general informează înainte de ziua ședinței consilii părților cu privire la sensul propriilor concluzii și, atunci când, la cererea acestor consilii, cauza este plaidată, aceștia din urmă au posibilitatea de a replica la concluziile în cauză oral sau printr-o notă în deliberare (§79 de mai ‑ sus). Având în vedere faptul că doar întrebări de pur drept sunt discutate în fața Curții de Casație și că părțile sunt reprezentate de avocații extrem de specializați, o asemenea practică este de natură să ofere acestora posibilitatea de a cunoaște concluziile litigioase și de a le comenta în condiții satisfăcătoare. Nu este totuși dovedit că ar fi existat la momentul faptelor cauzei. Prin urmare, având în vedere circumstanțele mai sus descrise, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. » (a se vedea de asemenea hotărâre Meftah și alții , cit., § 49)

Curtea a fost de asemenea nevoită să se pronunțe asupra cazului în care, după cum este în cauza de față, reclamantul a ales să se apere fără reprezentarea unui avocat la Consilii (hotărâri Voisine și Meftah și alții , cit.). Într-o asemenea situație, reclamantul nu beneficia de practica – rezervată avocaților singuri la Curtea de Casație – pe care Curtea a judecat-o « de natură să ofere [părților] posibilitatea de a cunoaște concluziile litigioase și de a le comenta în condiții satisfăcătoare » (hotărâre Reinhardt și Slimane ‑ Kaïd , cit., ibidem ). Curtea amintește că dreptul la o procedură contradictorie în sensul articolului 6 § 1, după cum este interpretat de jurisprudență, « implică în principiu dreptul pentru părțile la un proces de a se vedea comunicate și a discuta orice piesă sau observație prezentată judecătorului, chiar dacă printr-un magistrat independent, în scopul de a influența decizia sa » (a se vedea, în materie penală, J.J. împotriva Țărilor de Jos hotărâre din 27 martie 1998, Culegere 1998-II, p. 613, § 43 în fine ). Acum, în cauza de față, Curtea constată că reclamantul nu a putut cunoaște sensul concluziilor avocatului general înainte de ședința Curții de Casație și, prin urmare, nu a putut răspunde printr-o notă în deliberare (hotărâre Meftah și alții , cit., § 51). Dacă este adevărat că reclamantul nu a solicitat asistența judiciară pentru a avea o reprezentare de către un avocat specializat, nu renunță totuși la beneficiul garanțiilor unei proceduri contradictorii ( ibidem ).

Din aceasta rezultă că reclamantul, nefiind avut comunicare a sensului concluziilor avocatului general și neputând răspunde în scris, nu a beneficiat, prin urmare, de un examen echitabil al cauzei în fața Curții de Casație în conformitate cu principiul contradictoriu. A existat, în consecință, o încălcare a articolului 6 § 1. II.

Reclamantul solicită o sumă de 4 800 euro ( EUR ) în repararea prejudiciului material și moral constituit de « retragerea abuzivă pentru două luni a unui permis de conducere ».

Guvernul consideră că nu există nicio legătură directă între prejudiciul susținut și nemulțumirile derivate din inechitatea procedurii în fața Curții de Casație.

Curtea nu poate specula asupra concluziei la care ar fi ajuns camera penală a Curții de Casație în cazul în care articolul 6 § 1 nu ar fi fost încălcat. Ea respinge deci cererea din acest motiv. B. Taxe și cheltuieli

Reclamantul solicită plata sumei de 4 000 EUR cu titlu, pe de o parte, al cheltuielilor pe care le-a personal angajat pentru procedura în fața Curții și, pe de altă parte, al intervenției unui jurist în fața Curții. De plus, solicită 3 800 EUR « pentru a angaja procedurile suplimentare în fața administrației franceze și jurisdicțiilor acesteia pentru a corecta violarea de care a fost victimă ».

Guvernul consideră că doar taxele și cheltuielile suportate în fața Curții pot fi luate în considerare sub rezerva justificării.

Curtea constată că până pe 14 februarie 2003, adică timp de trei ani și opt luni, reclamantul asigura singur apărarea intereselor sale în fața Curții ; el a avut fără îndoială diverse cheltuieli administrative la această ocazie. Ca urmare a constituirii avocatului reclamantului pe 14 februarie 2003, două memorii au fost produse, una conținând cererile de satisfacție echitabilă ale reclamantului, alta conținând observațiile sale în răspuns la observațiile suplimentare ale Guvernului. Se pare că au fost ambele redactate ca urmare a consultărilor juridice ale avocatului, pentru care reclamantul nu produce note de onorarii. Curtea, statuând în echitate precum dorește art. 41 din Convenție, acordă reclamantului suma de 1 000 EUR cu titlu al taxelor și cheltuielilor. Ea consideră în schimb că este convenabil să respingă restul pretenșiilor reclamantului. C. Dobânzi pentru restanțe

Curtea apreciază potrivit să bazeze rata dobânzilor pentru restanțe pe rata facilitării creditului marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 50638/99) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M. Dieudonné Duriez-Costes (« le requérant »), a saisi la Cour le 7 juin 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté devant la Cour par M e D. Robiliard, avocat à Blois. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Ronny Abraham, directeur des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

Le requérant alléguait en particulier que la procédure le concernant devant la Cour de cassation n’avait pas été équitable.

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Par une décision du 26 novembre 2002, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Par un jugement du 23 novembre 1995, le tribunal correctionnel de Blois déclara le requérant coupable de conduite sous l’empire d’un état alcoolique. Son permis de conduire fut suspendu pour une durée de deux mois à titre de sanction.

Le 2 décembre 1996, la cour d’appel d’Orléans infirma partiellement le jugement déféré et condamna le requérant à une amende de 5 000 francs et à deux mois de suspension du permis de conduire. Plus précisément, la cour d’appel releva que le délai écoulé entre l’interpellation et l’alcootest, imputable à la seule attitude du requérant, ne pouvait être considéré comme constitutif d’une rétention arbitraire, l’officier de police judiciaire pouvant légitiment avoir été momentanément indisponible au cours des permanences de nuit. Toutefois, compte tenu du fait que l’audition du requérant était nécessaire et que celui-ci ne collabora pas de son plein gré à l’enquête, ledit officier aurait dû le placer en garde à vue pour le contraindre de rester à disposition. Ainsi, la cour d’appel estima que la procédure d’enquête devait être annulée, mais seulement pour ce qui concernait les actes effectués après 0 h 30, soit le procès-verbal de l’audition du requérant.

Le requérant forma un pourvoi en cassation contre cet arrêt, en se fondant, d’une part, sur l’insuffisance de motivation de l’arrêt et, d’autre part, sur la contrariété des motifs, la cour d’appel ayant considéré qu’il avait refusé de coopérer dès le contrôle, mais ayant jugé que la garde à vue ne s’imposait qu’après la mesure du taux d’alcoolémie par éthylomètre.

Le 26 novembre 1997, la Cour de cassation cassa cet arrêt, au motif que la cour d’appel s’était prononcée par des motifs contradictoires, et renvoya le requérant devant la cour d’appel de Poitiers qui, le 4 juin 1998, confirma le jugement déféré. La cour d’appel souligna que les agents de police judiciaire avaient constaté que le requérant sortait d’un débit de boisson et avait une haleine sentant l’alcool et que, dès lors, il ne pouvait leur être reproché d’avoir, en leur qualité, soumis le requérant à une épreuve de dépistage. En outre, la cour d’appel affirma que l’article 63 du code de procédure pénale précisait que la garde à vue était une possibilité, laissée à l’initiative de l’officier de police judiciaire, pour les nécessités de l’enquête. Enfin, elle conclut que la rétention du requérant au commissariat avait été rendue nécessaire de son seul fait.

Le requérant se pourvut en cassation au motif que, concernant la procédure, les juridictions lui refusèrent des mesures d’instruction et, sur le fond, que le contrôle d’alcoolémie était illégal, la rétention était arbitraire, l’éthylomètre n’était pas fiable, et qu’il n’avait pas conduit sous l’empire d’un état alcoolique.

Le 5 mai 1999, la Cour de cassation rejeta ce second pourvoi aux motifs, d’une part, que « l’opportunité d’un supplément d’information relève de l’appréciation souveraine des juges du fond » et, d’autre part, que « les moyens qui, sous couvert d’une critique de la décision attaquée, se bornent à reprendre l’argumentation que, par une motivation exempte d’insuffisance et de contradiction, la cour d’appel a écartée à bon droit, ne sauraient être admis ». Il ressort de l’arrêt de la Cour de cassation du 5 mai 1999 que le requérant n’était pas représenté par un avocat et qu’il n’était pas présent à l’audience. II.

Le demandeur condamné pénalement est recevable à présenter au soutien de son pourvoi en cassation, sans le ministère d’un avocat aux Conseils, un mémoire personnel signé par lui, dans les conditions prévues par les articles 584 et suivants du code de procédure pénale. Sauf dérogation accordée par le président de la chambre criminelle, ce mémoire doit parvenir au greffe de la Cour de cassation un mois au plus tard après la date du pourvoi (article 585-1).

Il peut formuler une requête en vue de sa comparution personnelle devant la chambre criminelle de la Cour de cassation. Il appartient à la cour d’y faire droit ou non, suivant les circonstances (Cass. crim. 3 mai 1990, Bull. 166). Cette faculté n’est que rarement accordée, le principe étant celui du monopole de parole des avocats aux Conseils.

Selon le droit applicable en matière d’aide juridictionnelle (loi du 10 juillet 1991 relative à l’aide juridique et son décret d’application du 19 décembre 1991), « les personnes physiques dont les ressources sont insuffisantes pour faire valoir leurs droits en justice peuvent bénéficier d’une aide juridictionnelle. Cette aide est totale ou partielle. » (article 2 de la loi). Dans les cas d’urgence, ou lorsque la procédure met en péril les conditions essentielles de vie du requérant, l’admission provisoire à l’aide juridictionnelle peut être prononcée par le président du bureau d’aide juridictionnelle ou par la juridiction compétente (article 20 de la loi et 62 et suivants du décret).

Auparavant, les conclusions de l’avocat général n’étaient pas communiquées aux parties avant l’audience. Depuis lors, la Cour de cassation a réformé sa pratique pour la mettre en conformité avec la jurisprudence de la Cour. Cette nouvelle pratique a été consacrée par la chambre criminelle dans son arrêt du 18 décembre 1996. La Cour a relevé dans l’arrêt Reinhardt et Slimane-Kaïd c. France (arrêt du 31 mars 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ II) les modifications suivantes : l’avocat général informe les avocats des parties du sens de ses conclusions et, lorsque l’affaire est plaidée à leur demande, ils ont la possibilité d’y répliquer oralement ou par une note en délibéré (arrêt précité, p. 665, § 105 et p. 666, § 106).

Ultérieurement, d’autres mesures ont été décidées. Les avocats généraux ne participent plus à la conférence préparatoire à l’audience (cf. arrêt Reinhardt et Slimane ‑ Kaïd , précité, § 78) et, depuis octobre 2001, ils n’assistent plus aux délibérés. Les audiences comprennent désormais une partie publique au cours de laquelle notamment les avocats généraux donnent connaissance de leurs conclusions, et une partie non publique, lors de laquelle la Cour délibère.

Enfin, à la suite de l’arrêt Meftah et autres c. France ([GC], n os 32911/96, 35237/97 et 34595/97, 26 juillet 2002), les décisions suivantes ont été prises : les parties non représentées par un avocat aux Conseils, comme celles qui le sont, ont connaissance du sens des conclusions de l’avocat général. Elles sont informées de la date d’audience pour pouvoir entendre les observations orales de l’avocat général, auxquelles elles peuvent répondre par une note écrite, antérieure ou postérieure à l’audience. Cette note est examinée par la Cour de cassation lors du délibéré et visée dans l’arrêt. EN DROIT I.

Le Gouvernement souligne que la procédure devant la Cour de cassation est essentiellement écrite et qu’il est rare qu’une affaire soit plaidée. Toutefois, les parties pourraient effectivement demander à développer oralement leurs conclusions écrites. Le rôle des audiences serait fixé semaine par semaine et un seul avocat général connaîtrait de toutes les affaires inscrites au rôle de la semaine qui lui est impartie. Il en aviserait les avocats aux conseils qui, s’ils désirent plaider, en informeraient le président avant l’audience. En l’espèce, le requérant aurait pu mandater un avocat pour le défendre ou solliciter le bénéfice de l’aide juridictionnelle. S’il souhaitait assister lui-même à l’audience, il aurait pu s’informer par téléphone de la date auprès du greffe. Du reste, la Cour aurait déjà jugé que le défaut de notification préalable aux demandeurs au pourvoi des dates d’audiences n’est pas contraire à l’article 6 § 1 de la Convention (arrêt K.D.B. c. Pays-Bas du 27 mars 1998, Recueil 1998 ‑ II). Le Gouvernement note que le requérant a assisté aux débats devant le tribunal de grande instance et les cours d’appel, où il a pu prendre la parole et défendre ses intérêts ; de plus, l’ensemble de ses arguments et de ses mémoires ampliatifs auraient été pris en compte par la Cour de cassation. Enfin, le Gouvernement observe que l’absence de convocation à l’audience résulte du monopole de la prise de parole réservée aux avocats ; le requérant n’aurait, selon le Gouvernement, tiré aucun bénéfice de sa présence à l’audience, puisque, en toute hypothèse, il n’aurait pas pu participer aux débats, sauf à solliciter auprès de la Cour de cassation une permission à cet effet. Le Gouvernement relève en outre que la Cour a jugé les 26 juillet 2002 et 24 octobre 2002 dans les affaires Meftah et autres c. France et Hager et Gaucher c. France que l’absence de convocation des requérants à l’audience de la Cour de cassation était compatible avec les dispositions de l’article 6 § 1 de la Convention.

Le requérant relève une contradiction entre, d’une part, les propos du Gouvernement qui affirme que l’absence de convocation à l’audience résulte du monopole de la prise de parole réservé aux avocats aux Conseils et, d’autre part, les termes de l’article 37 de l’ordonnance du 15 janvier 1826 selon lesquels les parties peuvent comparaître personnellement et être entendues. Le requérant estime en outre quant à lui que la présente affaire doit être distinguée des affaires Meftah et autres c. France et Hager et Gaucher c. France citées par le Gouvernement.

La Cour rappelle que l’absence de débats publics en deuxième ou troisième instance peut être justifiée par les caractéristiques de la procédure dont il s’agit, pourvu qu’il y ait eu audience publique en première instance. Pour savoir si le requérant a subi une atteinte à son droit à un procès équitable, il faut donc prendre en compte les particularités de la procédure devant la chambre criminelle de la Cour de cassation (voir, notamment, Meftah et autres c. France , précité, §§ 41- 42). En l’espèce, la Cour note que la Cour de cassation fut saisie du pourvoi du requérant après que ses arguments eurent été examinés tant par les juridictions de première instance que par les cours d’appel, tribunaux qui avaient plénitude de juridiction et qui tinrent des audiences auxquelles le requérant et/ou son avocat comparurent et participèrent aux débats dans le respect des règles prévues à l’article 6 § 1 précité.

Le requérant fait valoir que, n’ayant pas été convoqué à l’audience, il n’a pas pu y être entendu. A cet égard, la Cour rappelle que le débat susceptible d’intervenir lors d’une audience devant la chambre criminelle de la Cour de cassation est particulièrement technique et porte uniquement sur des moyens de droit, le débat au fond étant définitivement clos, sous réserve d’un renvoi après cassation. C’est pourquoi la Cour a déjà jugé qu’une participation orale des requérants à l’audience de la Cour de cassation s’inscrirait dans une approche par trop formaliste de la procédure (voir Meftah , précité, § 44).

Pour autant que le requérant conteste le monopole dont bénéficient les avocats à la Cour de cassation, la Cour rappelle qu’elle a jugé que la spécificité de la procédure devant la Cour de cassation, considérée dans sa globalité, pouvait justifier de réserver aux seuls avocats spécialisés le monopole de la prise de parole et qu’une telle réserve n’était pas de nature à remettre en cause la possibilité raisonnable qu’ont les requérants de présenter leur cause dans des conditions qui ne les placent pas dans une situation désavantageuse (voir Meftah , précité, § 47).

En conclusion, compte tenu du rôle de la Cour de cassation et eu égard à la procédure considérée dans son ensemble, la Cour estime que le fait pour le requérant de ne pas avoir eu l’occasion de plaider sa cause oralement devant la Cour de cassation, personnellement ou par l’intermédiaire d’un avocat inscrit à un barreau, n’a pas porté atteinte à son droit à un procès équitable, tel que garanti par l’article 6 § 1 de la Convention (arrêt Meftah et autres , précité, § 47 ; voir aussi arrêt Richen et Gaucher c. France , n os 31520/96 et 34359/97, § 35, 23 janvier 2003). Partant, il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 sur ce point. 2. Sur le défaut de communication des conclusions de l’avocat général

Le Gouvernement déclare ne pas ignorer la décision de la Cour dans l’arrêt Voisine c. France du 8 février 2000 (n o 27362/95), mais invite la Cour à réexaminer sa position en la matière. Il note qu’en l’espèce, le requérant n’était pas assisté d’un avocat aux Conseils. Il souligne cependant que le requérant fut, pendant la procédure, conseillé par un avocat qui, en sa qualité de professionnel du droit, aurait dû exposer à son client les règles de la procédure applicable en cas de pourvoi en cassation ; celui-ci aurait alors pu suggérer au requérant soit de choisir un avocat aux Conseils, soit de solliciter le bénéfice de l’aide juridictionnelle et d’obtenir ainsi, au moins à titre provisoire, le concours d’un tel avocat. Si le requérant avait fait preuve de la diligence qui lui incombait en s’informant de la date d’audience, il aurait pu assister à celle-ci et prendre connaissance des conclusions de l’avocat général. En outre, il aurait pu solliciter sa comparution personnelle à l’audience et la Cour de cassation aurait pu faire droit à sa demande si elle l’avait estimé utile. En effet, il ressort de l’article 37 de l’ordonnance du 15 janvier 1826 que « les avocats des parties sont entendus après le rapport, s’ils le requièrent. Les parties peuvent aussi être entendues, après avoir obtenu la permission de la cour ».

Le requérant souligne que le Gouvernement semble reconnaître qu’il y a en France, devant la Cour de cassation, une justice à deux vitesses : d’une part, une justice pour les justiciables qui, même s’ils n’en ont pas l’obligation, versent des honoraires à un avocat et, d’autre part, ceux qui, dans la mesure du possible, se défendent par eux-mêmes, avec la certitude d’être dans une situation d’inégalité. Le requérant conclut que la Cour ne pourra que censurer la France dans la présente affaire, compte tenu de la reconnaissance par le Gouvernement de la non-communication, une semaine avant l’audience, du sens du rapport du conseiller rapporteur.

Dès lors que la procédure devant la Cour de cassation est essentiellement écrite, la Cour rappelle que le respect du contradictoire est assuré par les principes énoncés dans son arrêt Reinhardt et Slimane-Kaïd précité. En effet, le grief tiré de l’absence de communication des conclusions de l’avocat général au demandeur en cassation devant la chambre criminelle de la Cour de cassation a déjà été examiné par elle dans cet arrêt. La Cour a indiqué ce qui suit (p. 666, §§ 106-107) : « L’absence de communication des conclusions de l’avocat général aux requérants est pareillement sujette à caution. De nos jours, certes, l’avocat général informe avant le jour de l’audience les conseils des parties du sens de ses propres conclusions et, lorsque, à la demande desdits conseils, l’affaire est plaidée, ces derniers ont la possibilité de répliquer aux conclusions en question oralement ou par une note en délibéré (paragraphe 79 ci ‑ dessus). Eu égard au fait que seules des questions de pur droit sont discutées devant la Cour de cassation et que les parties y sont représentées par des avocats hautement spécialisés, une telle pratique est de nature à offrir à celles-ci la possibilité de prendre connaissance des conclusions litigieuses et de les commenter dans des conditions satisfaisantes. Il n’est toutefois pas avéré qu’elle existât à l’époque des faits de la cause. Partant, eu égard aux circonstances sus décrites, il y a eu violation de l’article 6 § 1. » (voir aussi arrêt Meftah et autres , précité, § 49)

La Cour a également été amenée à se prononcer sur le cas où, comme en l’espèce, le requérant avait choisi de se défendre sans la représentation d’un avocat aux Conseils (arrêts Voisine et Meftah et autres , précités). Dans une telle situation, le requérant ne bénéficiait pas de la pratique – réservée aux seuls avocats à la Cour de cassation – que la Cour a jugée « de nature à offrir [aux parties] la possibilité de prendre connaissance des conclusions litigieuses et de les commenter dans des conditions satisfaisantes » (arrêt Reinhardt et Slimane ‑ Kaïd , précité, ibidem ). La Cour rappelle que le droit à une procédure contradictoire au sens de l’article 6 § 1, tel qu’interprété par la jurisprudence, « implique en principe le droit pour les parties à un procès de se voir communiquer et de discuter toute pièce ou observation présentée au juge, fût-ce par un magistrat indépendant, en vue d’influencer sa décision » (voir, en matière pénale, J.J. c. Pays-Bas arrêt du 27 mars 1998, Recueil 1998-II, p. 613, § 43 in fine ). Or, en l’espèce, la Cour note que le requérant n’a pu connaître le sens des conclusions de l’avocat général avant l’audience de la Cour de cassation et, partant, n’a pu y répondre par une note en délibéré (arrêt Meftah et autres , précité, § 51). S’il est vrai que le requérant n’a pas demandé l’aide juridictionnelle pour disposer d’une représentation par un avocat spécialisé, il n’en a pas pour autant renoncé au bénéfice des garanties d’une procédure contradictoire ( ibidem ).

Il en résulte que le requérant, n’ayant pas eu communication du sens des conclusions de l’avocat général et n’ayant pu y répondre par écrit, n’a pas, dès lors, bénéficié d’un examen équitable de sa cause devant la Cour de cassation dans le respect du principe du contradictoire. Il y a eu, en conséquence, violation de l’article 6 § 1. II.

Le requérant réclame un montant de 4 800 euros ( EUR ) en réparation de son préjudice matériel et moral constitué par « le retrait abusif durant deux mois d’un permis de conduire ».

Le Gouvernement estime qu’il n’existe aucun lien direct entre le préjudice allégué et les griefs tirés de l’iniquité de la procédure devant la Cour de cassation.

La Cour ne saurait spéculer sur la conclusion à laquelle la chambre criminelle de la Cour de cassation aurait abouti dans le cas où l’article 6 § 1 n’aurait pas été méconnu. Elle écarte donc la demande de ce chef. B. Frais et dépens

Le requérant sollicite le paiement de la somme de 4 000 EUR au titre, d’une part, des dépenses qu’il a personnellement engagées pour la procédure devant la Cour et, d’autre part, de l’intervention d’un juriste devant la Cour. En outre, il demande 3 800 EUR « pour engager les procédures complémentaires devant l’administration française et ses juridictions pour corriger la violation dont il a été victime ».

Le Gouvernement estime que seuls les frais et dépens exposés devant la Cour pourront être pris en compte sous réserve d’être justifiés.

La Cour relève que jusqu’au 14 février 2003, soit pendant trois ans et huit mois, le requérant assurait seul la défense de ses intérêts devant la Cour ; il a sans nul doute eu divers frais administratifs à cette occasion. Suite à la constitution de l’avocat du requérant le 14 février 2003, deux mémoires furent produits, l’un contenant les demandes de satisfaction équitable du requérant, l’autre contenant ses observations en réponse aux observations complémentaires du Gouvernement. Il apparaît qu’ils furent tous les deux rédigés suite à des consultations juridiques de l’avocat, pour lesquelles le requérant ne produit pas de notes d’honoraires. La Cour, statuant en équité comme le veut l’article 41 de la Convention, accorde au requérant la somme de 1 000 EUR au titre des frais et dépens. Elle estime par contre qu’il y a lieu de rejeter le reste des prétentions du requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.