AFFAIRE DURIEZ-COSTES c. FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Non-violation de l'art. 6-1 en ce qui concerne l'impossibilité de prendre la parole à l'audience de la Cour de cassation;Violation de l'art. 6-1 en ce qui est de la non-communication des conclusions de l'avocat général;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - demande rejetée;Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
AFFAIRE DURIEZ-COSTES c. FRANCE (CtEDO, 2003)
SECȚIUNEA A DOUA
CAUZA
DURIEZ-COSTES împotriva FRANȚEI
(Cererea nr.
o
50638/99)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
7 octombrie 2003
DEFINITIVĂ
07/01/2004
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute de articolul
44 §
2 din Convenție. Ea poate fi supusă corecturilor de formă
.
În cauza Duriez-Costes împotriva Franței,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), ședință într-o cameră compusă din
:
Dl.
A.B.
Baka
,
președinte
,
J.-P.
Costa
,
Gaukur
Jörundsson
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
M.
Ugrekhelidze
,
D-na
A.
Mularoni,
judecători
,
și D-na
S.
Dollé,
grefier de secțiune
,
După deliberare în cameră de consiliu în datele de 26 noiembrie 2002 și 16 septembrie 2003,
Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la data din urmă
:
PROCEDURĂ
1.
La originea cauzei se află o cerere (nr.
o
50638/99) îndreptată împotriva Republicii Franceze și de care un cetățean al acestui stat, dl.
Dieudonné Duriez-Costes («
reclamantul
»), a sesizat Curtea pe 7 iunie 1999 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale («
Convenția
»).
2.
Reclamantul este reprezentat în fața Curții de d-na
D. Robiliard, avocat la Blois. Guvernul francez («
Guvernul
») este reprezentat de agentul său, dl. Ronny Abraham, director al Afacerilor juridice în ministerul Afacerilor externe.
3.
Reclamantul se plângea în special că procedura care o privea în fața Curții de Casație nu a fost echitabilă.
4.
Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (articolul
52 §
1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.
5.
Pe 1
er
noiembrie 2001, Curtea și-a modificat compoziția secțiunilor (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită secțiunii a doua remaniate (art. 52 § 1).
6.
Printr-o decizie din 26 noiembrie 2002, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă.
7.
Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise pe fondul cauzei (articolul
59
§
1 din regulament).
PE FAPTA
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
8.
Reclamantul a fost oprit de o patrulă de poliție pe 13 februarie 1995 la ora 0 h 30 în timp ce conducea vehiculul său atunci când ieșea dintr-o bar și nu și-a legat centura de siguranță. Având constatarea că respirația lui mirosea a alcool, agenții de poliție l-au invitat să se supună unei probe de respirație. El a refuzat cu motivul că în absența constatării unei infracțiuni, doar un ofițer de poliție judiciară avea competență să ordoneze o asemenea măsură. Condus la secția de poliție, el a fost reținut până la sosirea ofițerului de poliție judiciară de serviciu la ora 1 h 30. El a fost apoi supus, pe ordinul acestui funcționar, probei etilometrului, care a relevat un nivel de alcool pur în aerul expirat de 0,54 mg/l la prima analiză și de 0,52 mg/l la analiza de control, efectuată la ora 1 h 36. El a fost apoi audiat de ofițerul de poliție judiciară de la 2 h 05 la 3 h 05, ora la care a fost lăsat liber pe indicația parchetului.
9.
Printr-o hotărâre din 23 noiembrie 1995, tribunal al correctionalului din Blois a declarat reclamantul vinovat de conducere sub influența unei stări alcoolice. Permisul de conducere i-a fost suspendat pentru o perioadă de două luni ca sancțiune.
10.
Pe 2 decembrie 1996, curtea de apel din Orléans a anulat parțial hotărârea deferit și a condamnat reclamantul la o amendă de 5 000 de franci și la două luni de suspendare a permisului de conducere. Mai precis, curtea de apel a constatat că termenul scurs între oprire și proba respiratorie, imputabil doar atitudinii reclamantului, nu putea fi considerat ca constitutiv unei rețineri arbitrare, ofițerul de poliție judiciară putând în mod legitim să fi fost momentan indisponibil în cursul serviciilor de noapte. Totuși, având în vedere faptul că audierea reclamantului era necesară și că acesta nu a colaborat de bunăvoie la anchetă, acel ofițer ar fi trebuit să îl pună în arest preventiv pentru a îl constrânge să rămână la dispoziție. Astfel, curtea de apel a apreciat că procedura de anchetă trebuia anulată, dar doar pentru ceea ce privește actele efectuate după 0 h 30, și anume procesul-verbal al audierii reclamantului.
11.
Reclamantul a depus un recurs în casație împotriva acestei hotărâri, pe baza, pe de o parte, a motivării insuficiente a hotărârii și, pe de altă parte, a contradicției motivelor, curtea de apel având în vedere că a refuzat să colaboreze din momentul controlului, dar a apreciat că arest preventiv se impunea doar după măsurarea concentrației alcoolice prin etilometru.
12.
Pe 26 noiembrie 1997, Curtea de Casație a anulat această hotărâre, cu motivul că curtea de apel s-a pronunțat prin motive contradictorii, și l-a trimis pe reclamant în fața curții de apel din Poitiers care, pe 4 iunie 1998, a confirmat hotărârea deferit. Curtea de apel a subliniat că agenții de poliție judiciară au constatat că reclamantul ieșea dintr-o bar și avea respirația care mirosea a alcool și că, prin urmare, nu putea fi reproșat acestora că, în calitatea lor, au supus reclamantul unei probe de depistare. În plus, curtea de apel a afirmat că art. 63 din codul de procedură penală preciza că arest preventiv era o posibilitate, lăsată la inițiativa ofițerului de poliție judiciară, pentru nevoile anchetei. În sfârșit, ea a concluzionat că reținerea reclamantului la secția de poliție a fost o nevoie numai a propriei fapte.
13.
Reclamantul a depus un recurs în casație cu motivul că, privind procedura, jurisdicțiile i-au refuzat măsuri de instruire și, pe fondul, că controlul alcoolemic era ilegal, reținerea era arbitrară, etilometrul nu era fiabil, și că nu a condus sub influența unei stări alcoolice.
14.
Pe 5 mai 1999, Curtea de Casație a respins acest al doilea recurs cu motivele, pe de o parte, că « oportunitatea unui supliment de informare ține de aprecierea suverană a judecătorilor instanțelor inferioare » și, pe de altă parte, că « mijloacele care, sub pretextul unei critici a deciziei atacate, se reduc la a relua argumentația pe care, pe baza unei motivări lipsite de insuficiență și contradicție, curtea de apel a respins-o în mod corect, nu pot fi admise ».
Rezultă din hotărârea Curții de Casație din 5 mai 1999 că reclamantul nu era reprezentat de un avocat și că nu era prezent la ședință.
II.
DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTE
15.
Avocații la Consiliul de Stat și la Curtea de Casație («
avocații la Consilii
») beneficiază de monopol de reprezentare a părților în fața Curții de Casație.
16.
Reclamantul condamnat penal este admisibil să prezinte în sprijinul recursului în casație, fără participarea unui avocat la Consilii, o notă personală semnată de el, în condițiile prevăzute de articolele 584 și următoarele din codul de procedură penală. Cu excepția unei derogări acordate de președintele camerei penale, această notă trebuie să ajungă la registrul Curții de Casație cel mult o lună după data recursului (art. 585-1).
17.
El poate formula o solicitare de comparuție personală în fața camerei penale a Curții de Casație. Competența de a face dreptate acestei solicitări sau nu revine curții, în funcție de circumstanțe (Cass. crim. 3 mai 1990, Bull. 166). Această facultate este acordată rar, principiul fiind cel al monopolului de vorbire a avocaților la Consilii.
18.
Conform dreptului aplicabil în materie de asistenț judiciară (legea din 10
iulie 1991 privind asistența juridică și decretul ei de aplicare din 19
decembrie 1991), «
persoanele fizice ale căror resurse sunt insuficiente pentru a-și face valabile drepturile în justiție pot beneficia de asistență judiciară. Această asistență este totală sau parțială.
» (art. 2 din lege). În cazuri de urgență, sau când procedura pune în pericol condițiile esențiale de viață ale reclamantului, admiterea provizorie la asistență judiciară poate fi pronunțată de președintele biroului de asistență judiciară sau de jurisdicție competentă (art. 20 din lege și 62 și următoarele din decret).
19.
Anterior, concluziile avocatului general nu erau comunicate părților înainte de ședință. De atunci, Curtea de Casație și-a reformulat practica pentru a o pune în conformitate cu jurisprudența Curții. Această nouă practică a fost consacrată de camera penală în hotărârea ei din 18 decembrie 1996. Curtea a constatat în hotărârea
Reinhardt și Slimane-Kaïd
împotriva
Franței
(hotărâre din 31
martie 1998,
Culegere de hotărâri și decizii
1998
‑
II) următoarele modificări
:
avocatul general informează avocații părților cu privire la sensul concluziilor sale și, atunci când cauza este plaidată la cererea lor, ei au posibilitatea de a replica oral sau printr-o notă în deliberare (hotărâre cit., p. 665, § 105 și p. 666, § 106).
20.
Ulterior, alte măsuri au fost hotărâte. Avocații generali nu mai participă la conferința pregătitoare ședinței (cf.
hotărâre
Reinhardt și Slimane
‑
Kaïd
,
cit., § 78) și, de la octombrie 2001, nu mai sunt prezenți în deliberări. Ședințele cuprind acum o parte publică în cursul căreia, în special avocații generali și-au dat seama de concluziile lor, și o parte non-publică, când Curtea deliberează.
21.
În cele din urmă, ca urmare a hotărârii
Meftah și alții împotriva
Franței
([GC], nr.
os
32911/96, 35237/97 și 34595/97, 26
iulie 2002), au fost luate următoarele decizii
: părțile nereprezentate de un avocat la Consilii, la fel ca și cele care sunt, cunoaște sensul concluziilor avocatului general. Ele sunt informate cu privire la data ședinței pentru a putea auzi observațiile orale ale avocatului general, la care pot răspunde printr-o notă scrisă, anterioară sau ulterioară ședinței. Această notă este examinată de Curtea de Casație în deliberare și citată în hotărâre.
ÎN DREPT
I.
PRIVITOR LA ÎNCĂLCAREA ALEASĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE
22.
Reclamantul se plânge de nerespectarea caracterului contradictoriei procedurilor în fața Curții de Casație care a dat naștere hotărârii din 5 mai 1999. Pe de o parte, se plânge că nu a fost convocat la ședința din 10
martie 1999 și nu a fost din urmă audiat. Pe de altă parte, contestă absența comunicării concluziilor avocatului general. Invocă art. 6 § 1 din Convenție, ale cărui dispoziții relevante sunt redactate după cum urmează:
«
Orice persoană are dreptul ca cauza să îi fie ascultată în mod echitabil (...) de un tribunal (...) care va decide (...) asupra bunului fond al oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei.
»
Cu privire la absența convocării și participării reclamantului la ședința Curții de Casație
23.
Guvernul subliniază că procedura în fața Curții de Casație este în esență scrisă și că este rar ca o cauză să fie plaidată. Cu toate acestea, părțile ar putea într-adevăr cere să-și dezvolte oral concluziile scrise. Rolul ședințelor ar fi stabilit săptămânal și doar un avocat general ar cunoaște toate cauzele înscrise pe rol pentru săptămâna care i-a fost alocată. El ar informa pe avocații la Consilii care, dacă doresc să plaideze, ar informa președintele înainte de ședință. În cauza de față, reclamantul ar fi putut să mandateze un avocat pentru a îl apăra sau să solicite beneficiul asistenței judiciare. Dacă ar fi dorit să asiste el însuși la ședință, ar fi putut să se informeze prin telefon la registrul Curții cu privire la data. Pe lângă aceasta, Curtea ar fi juddecat deja că lipsa notificării anterioare reclamanților în casație a datelor ședințelor nu este contrară articolului 6 § 1 din Convenție (hotărâre
K.D.B. împotriva Țărilor de Jos
din 27
martie 1998,
Culegere
1998
‑
II).
Guvernul observă că reclamantul a asistat la dezbaterile în fața tribunalului de primă instanță și curțile de apel, unde a putut vorbi și a-și apăra interesele
; în plus, toate argumentele și memoriile amplificatoare ale sale ar fi fost luate în considerare de Curtea de Casație.
În cele din urmă, Guvernul observă că absența convocării la ședință rezultă din monopolul luării de cuvânt rezervat avocaților
; reclamantul nu ar fi, conform Guvernului, obținut niciun beneficiu din prezența sa la ședință, deoarece, în orice caz, nu ar fi putut participa la dezbateri, decât să solicite de Curtea de Casație o permisiune în acest scop.
Guvernul observă mai mult că Curtea a judecat pe 26 iulie 2002 și 24 octombrie 2002 în cauzele
Meftah și alții împotriva Franței și Hager și Gaucher împotriva Franței
că absența convocării reclamanților la ședința Curții de Casație era compatibilă cu dispozițiile articolului 6 § 1 din Convenție.
24.
Reclamantul subliniază o contradicție între, pe de o parte, propunerile Guvernului care afirmă că absența convocării la ședință rezultă din monopolul luării de cuvânt rezervat avocaților la Consilii și, pe de altă parte, termenii articolului 37 al ordinanței din 15 ianuarie 1826 conform cărora părțile pot comparărea personal și fi audiate.
Reclamantul apreciază de asemenea pentru sine că prezenta cauză trebuie distinsă de cauzele
Meftah și alții împotriva Franței
și
Hager și Gaucher împotriva
Franței
citate de Guvern.
25.
Curtea amintește că absența dezbaterilor publice în instanța secundă sau terțiară poate fi justificată de caracteristicile procedurii în cauză, cu condiția ca să fi avut loc o ședință publică în primă instanță. Pentru a ști dacă reclamantul a suferit o încălcare a dreptului la un proces echitabil, trebuie deci să ținem seama de particularitățile procedurii în fața camerei penale a Curții de Casație (a se vedea, în special,
Meftah și alții
împotriva Franței
, cit., §§ 41- 42).
În cauza de față, Curtea constată că Curtea de Casație a fost sesizată recurului reclamantului după ce argumentele sale au fost examinate atât de instanțele inferioare, cât și de curțile de apel, tribunale care aveau plenitudinea jurisdicției și care au ținut ședințe la care reclamantul și/sau avocatul acestuia au asistat și au participat la dezbateri în conformitate cu regulile prevăzute de art. 6 § 1 de mai sus.
Reclamantul susține că, nefiind convocat la ședință, nu a putut fi audiat. În acest sens, Curtea amintește că debatul care ar putea interveni în cursul unei ședințe în fața camerei penale a Curții de Casație este deosebit de tehnic și tratează doar cu privire la merite de drept, debatul asupra fondului fiind definitiv închis, sub rezerva unui renvoiu după cασație. De aceea Curtea a judecat deja că o participare orală a reclamanților la ședința Curții de Casație s-ar înscrie într-o abordare prea formalistă a procedurii (a se vedea
Meftah
,
cit., § 44).
27.
Atâta timp cât reclamantul contestă monopolul de care se bucură avocații la Curtea de Casație, Curtea amintește că a judecat că specificitatea procedurii în fața Curții de Casație, considerată în totalitatea sa, ar putea justifica rezervarea pentru avocații specializați singuri a monopolului luării de cuvânt și că o asemenea rezervare nu era de natură să pună în discuție posibilitatea rezonabilă pe care o au reclamanții de a-și prezenta cauza în condiții care nu îi pun într-o situație dezavantajoasă (a se vedea
Meftah
, cit., § 47).
28.
În concluzie, având în vedere rolul Curții de Casație și cu privire la procedura considerată în ansamblu, Curtea consideră că faptul că reclamantul nu a avut oportunitatea de a pleda cauza oralmente în fața Curții de Casație, personal sau prin intermediul unui avocat înscris la un barou, nu a încălcat dreptul la un proces echitabil, așa cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenție (hotărâre
Meftah și alții
, cit., § 47
; a se vedea de asemenea hotărâre
Richen și Gaucher împotriva Franței
, nr.
os
31520/96 și 34359/97, § 35, 23 ianuarie 2003).
Prin urmare, nu a existat nicio încălcare a articolului 6 § 1 pe acest punct.
Privitor la lipsa comunicării concluziilor avocatului general
29.
Guvernul declară că nu ignoră decizia Curții în hotărârea
Voisine împotriva Franței
din 8 februarie 2000 (nr.
o
27362/95), dar invită Curtea să-și reexamineze poziția în materie. El observă că în cauza de față, reclamantul nu era asistat de un avocat la Consilii. El subliniază totuși că reclamantul a fost, pe parcursul procedurii, îndrumat de un avocat care, în calitate de profesionist în drept, ar fi trebuit să-i expună clientului regulile procedurii aplicabile în caz de recurs în casație; acesta ar fi putut apoi să-i sugereze reclamantului fie să aleagă un avocat la Consilii, fie să solicite beneficiul asistenței judiciare și să obțină astfel, cel puțin cu caracter provizoriu, asistența unui asemenea avocat.
Dacă reclamantul ar fi manifestat diligența care îi revine prin informarea despre data ședinței, ar fi putut să asiste la aceasta și să ia cunoștință de concluziile avocatului general. În plus, ar fi putut solicita comparuția personală la ședință și Curtea de Casație ar fi putut face dreptate la cererea sa dacă ar fi considerat-o utilă. Într-adevăr, rezultă din art. 37 al ordinanței din 15 ianuarie 1826 că «
avocații părților sunt auziți după raport, dacă o solicită. Părțile pot fi de asemenea audiate, după ce au obținut permisiunea curții
».
30.
Reclamantul subliniază că Guvernul pare să recunoască că există în Franța, în fața Curții de Casație, o justiție la doi vitezi
: pe de o parte, o justiție pentru justiciabili care, chiar dacă nu au obligația, plătesc onorarii unui avocat și, pe de altă parte, cei care, în măsura posibilului, se apără singuri, cu certitudinea de a fi într-o situație de inegalitate. Reclamantul concluzionează că Curtea nu va putea decât să cenzureze Franța în prezenta cauză, având în vedere recunoașterea de către Guvern a non-comunicării, o săptămână înainte de ședință, a sensului raportului consilierului raportator.
31.
De vreme ce procedura în fața Curții de Casație este în esență scrisă, Curtea amintește că respectarea contradictoriu este asigurată de principiile enunțate în hotărârea sa
Reinhardt și Slimane-Kaïd
cit. Într-adevăr,
reclamația bazată pe absența comunicării concluziilor avocatului general reclamantului în casație în fața camerei penale a Curții de Casație a fost deja examinată de ea în această hotărâre. Curtea a indicat următoarele
(p.
666, §§ 106-107) :
«
Absența comunicării concluziilor avocatului general reclamanților este în mod egal supusă suspiciunilor.
De astăzi, sigur, avocatul general informează înainte de ziua ședinței consilii părților cu privire la sensul propriilor concluzii și, atunci când, la cererea acestor consilii, cauza este plaidată, aceștia din urmă au posibilitatea de a replica la concluziile în cauză oral sau printr-o notă în deliberare (§79 de mai
‑
sus). Având în vedere faptul că doar întrebări de pur drept sunt discutate în fața Curții de Casație și că părțile sunt reprezentate de avocații extrem de specializați, o asemenea practică este de natură să ofere acestora posibilitatea de a cunoaște concluziile litigioase și de a le comenta în condiții satisfăcătoare. Nu este totuși dovedit că ar fi existat la momentul faptelor cauzei.
Prin urmare, având în vedere circumstanțele mai sus descrise, a existat o încălcare a articolului
6
§
1.
»
(a se vedea de asemenea hotărâre
Meftah și alții
, cit., § 49)
32.
Curtea a fost de asemenea nevoită să se pronunțe asupra cazului în care, după cum este în cauza de față, reclamantul a ales să se apere fără reprezentarea unui avocat la Consilii (hotărâri
Voisine
și
Meftah și alții
, cit.). Într-o asemenea situație, reclamantul nu beneficia de practica – rezervată avocaților singuri la Curtea de Casație – pe care Curtea a judecat-o
«
de natură să ofere [părților] posibilitatea de a cunoaște concluziile litigioase și de a le comenta în condiții satisfăcătoare
» (hotărâre
Reinhardt și Slimane
‑
Kaïd
, cit.,
ibidem
).
Curtea amintește că dreptul la o procedură contradictorie în sensul articolului 6 § 1, după cum este interpretat de jurisprudență, «
implică în principiu dreptul pentru părțile la un proces de a se vedea comunicate și a discuta orice piesă sau observație prezentată judecătorului, chiar dacă printr-un magistrat independent, în scopul de a influența decizia sa
» (a se vedea, în materie penală,
J.J.
împotriva Țărilor de Jos
hotărâre din 27 martie 1998,
Culegere
1998-II, p. 613, §
43
în fine
).
Acum, în cauza de față, Curtea constată că reclamantul nu a putut cunoaște sensul concluziilor avocatului general înainte de ședința Curții de Casație și, prin urmare, nu a putut răspunde printr-o notă în deliberare (hotărâre
Meftah și alții
, cit., § 51).
Dacă este adevărat că reclamantul nu a solicitat asistența judiciară pentru a avea o reprezentare de către un avocat specializat, nu renunță totuși la beneficiul garanțiilor unei proceduri contradictorii (
ibidem
).
33.
Din aceasta rezultă că reclamantul, nefiind avut comunicare a sensului concluziilor avocatului general și neputând răspunde în scris, nu a beneficiat, prin urmare, de un examen echitabil al cauzei în fața Curții de Casație în conformitate cu principiul contradictoriu.
A existat, în consecință, o încălcare a articolului 6 § 1.
II.
PRIVITOR LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
34.
Conform articolului 41 din Convenție,
«
Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia, și dacă dreptul intern al Părții contractante nu permite să șteargă decât în mod imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
»
A.
Pagube
35.
Reclamantul solicită o sumă de 4
800
euro (
EUR
) în repararea prejudiciului material și moral constituit de «
retragerea abuzivă pentru două luni a unui permis de conducere
».
36.
Guvernul consideră că nu există nicio legătură directă între prejudiciul susținut și nemulțumirile
derivate din inechitatea procedurii în fața Curții de Casație.
37.
Curtea nu poate specula asupra concluziei la care ar fi ajuns camera penală a Curții de Casație în cazul în care articolul
6 §
1 nu ar fi fost încălcat. Ea respinge deci cererea din acest motiv.
B.
Taxe și cheltuieli
38.
Reclamantul solicită plata sumei de 4
000
EUR cu titlu, pe de o parte, al cheltuielilor pe care le-a personal angajat pentru procedura în fața Curții și, pe de altă parte, al intervenției unui jurist în fața Curții. De plus, solicită 3
800
EUR «
pentru a angaja procedurile suplimentare în fața administrației franceze și jurisdicțiilor acesteia pentru a corecta violarea de care a fost victimă
».
39.
Guvernul consideră că doar taxele și cheltuielile suportate în fața Curții pot fi luate în considerare sub rezerva justificării.
40.
Curtea constată că până pe 14 februarie 2003, adică timp de trei ani și opt luni, reclamantul asigura singur apărarea intereselor sale în fața Curții
; el a avut fără îndoială diverse cheltuieli administrative la această ocazie.
Ca urmare a constituirii avocatului reclamantului pe 14 februarie 2003, două memorii au fost produse, una conținând cererile de satisfacție echitabilă ale reclamantului, alta conținând observațiile sale în răspuns la observațiile suplimentare ale Guvernului. Se pare că au fost ambele redactate ca urmare a consultărilor juridice ale avocatului, pentru care reclamantul nu produce note de onorarii.
Curtea, statuând în echitate precum dorește art. 41 din Convenție, acordă reclamantului suma de 1
000
EUR cu titlu al taxelor și cheltuielilor. Ea consideră în schimb că este convenabil să respingă restul pretenșiilor reclamantului.
C.
Dobânzi pentru restanțe
41.
Curtea apreciază potrivit să bazeze rata dobânzilor pentru restanțe pe rata facilitării creditului marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA
1.
Decide
, cu șase voturi împotriva uneia, că nu a existat nicio încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la absența convocării și participării reclamantului la ședința camerei penale a Curții de Casație
;
2.
Decide
, unanim, că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza non-comunicării reclamantului a sensului concluziilor avocatului general și imposibilității de a răspunde
;
3.
Decide
, unanim, că constatarea unei încălcări furnizează ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant
;
4.
Decide
, unanim,
a)
că
Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul
44
§
2 din Convenție, 1
000
EUR (o mie de euro) pentru taxe și cheltuieli
;
b)
că de la expirarea termenului precizat și până la plată, suma aceasta va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitării creditului marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale
;
5.
Respinge
, unanim, cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe
7
octombrie
2003 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
S.
Dollé
A.B.
Baka
Grefier
Președinte