ALINAK ET AUTRES contre la TURQUIE

ALINAK ET AUTRES contre la TURQUIE (CtEDO, 2003)

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 3452/97 prezentată de Mahmut ALINAK și de alții împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 7 octombrie 2003 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte Türmen Strážnická domnii Fischbach Casadevall Maruste Garlicki, judecători F. Elens-Passos, graffière adjunct de secțiune Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 25 decembrie 1996, având în vedere decizia parțială de irecuperabilitate din 5 martie 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți, După ce au intenționat, face următoarea decizie DE FAȚĂ Reclamanții, Mahmut Alisenak, Sedat Yurttaș, Ahmet Türk și S Reclamanții sunt foști parlamentari și erau deputați ai Partidului politic DEP (Demokrasi Parts i - Partidul Democrației), aleși pe lista Partidului politic SHP (Sosyal Demokrat Halkç La 2 martie 1994, Adunarea națională a ridicat imunitatea parlamentară a unor deputați din DEP, inclusiv a reclamanților. La 4 martie 1994, reclamanții Türk, Sakuk și Al'nak au fost arestați și reținuți. La 17 martie 1994, acești trei solicitanți au fost reținuți provizoriu. La 16 iunie 1994, Curtea Constituțională a dispus dizolvarea DEP pe motiv că acest partid aducea atingere integrității teritoriale a laiului și proprietății națiunii. Curtea Constituțională a pronunțat, de asemenea, decăderea reclamanților din mandatul lor parlamentar ca măsură auxiliară care însoțește decizia de dizolvare a DEP. În iulie 1994, Yurtaș s-a dus la Parchet împreună cu avocatul său și a fost imediat arestat în incinta Direcției de Securitate din Ankara. El și-a petrecut primele cinci zile de custodie într-o celulă și a fost arestat provizoriu la 12 iulie. La 21 iulie 1994, procurorul general a dispus rechiziții în care i-a acuzat pe reclamanți de separatism și de desfacere a integrității statului, infracțiuni pasibile de pedeapsa capitală în temeiul articolului 125 din Codul penal. Curtea de Securitate a statului Ankara a stat la 8 decembrie 1994. La ultima audiere care a avut loc la acea dată, reclamanții au aflat că Parchetul propunea o nouă calificare pentru faptele care le erau reproșate, și anume Al nak și Sakak , propagandă separatistă în sensul articolului 8 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului ; pentru Türk, apartenență la o bandă armată în sensul articolului 168 alineatul (2) din Codul penal și pentru Yurtaș, ajutor și sprijin pentru o bandă armată, în sensul articolului 169 din Codul Penal. Ea a invitat reclamanții să își prezinte observațiile cu privire la aceste noi calificări. După ce a ales să protesteze împotriva refuzului de către Curtea de Securitate a Uniunii Europene de a adopta măsura procedurală pe care o solicitaseră, avocații din Québec nu erau prezenți la această audiere. Aceasta i-a condamnat pe reclamanții Sakuk și Alińak la trei ani de închisoare, pe reclamant Türk la 15 ani de închisoare și pe reclamant Yurttaș la șapte ani și jumătate de închisoare în temeiul dispozițiilor supracitate. Instanța de securitate din statul stat a constatat că reclamanții desfășuraseră o activitate separatistă În conformitate cu instrucțiunile pe care le primiseră de la liderii PKK, bande armate separatiste care căutau să înființeze un stat kurd în regiunile din sud-estul și estul Turciei. În acest context, în ajunul alegerilor legislative din 1991, reclamanții au ținut discursuri sub bannerul PKK la protestele în care fuseseră lansate sloganuri cum ar fi PKK (însuflețit) sau ; pe care le-au purtat culorile PKK atunci când au depus jurământul de deputat în fața Adunării Naționale în noiembrie 1991; că la congresele partidului lor politic, steagul PKK a fost ridicat și nu steagul turc, Republica turcă fiind, de asemenea, calificată ca: Reclamanții și procurorul din apropierea Curții de Securitate a statului Ankara s-au ocupat de casarea împotriva hotărârii din 8 decembrie 1994. Procurorul a susținut că acuzațiile erau bine reglementate de art. 125 din Codul Penal. Ei au susținut că instanța de securitate a statului care i-a condamnat era o jurisdicție excepțională, de natură politică și că nu putea fi considerată o instanță independentă și imparțială. Ei s-au plâns, de asemenea, că nu au beneficiat de un proces echitabil, în special în măsura în care egalitatea armelor cu instanța nu a fost respectată. Ei au făcut observații, în special următoarele fapte: nu au beneficiat de asistență juridică în timpul celor 15 zile în care au fost reținuți ; reprezentanții lor nu au avut acces la documentele dosarului în timpul procedurii preliminare și reprezentanții lor au fost supuși unor presiuni din partea guvernului, apărarea lor fiind supusă rapoartelor serviciilor secrete de la . . . . . . Cererile depuse de reprezentanții lor nu au fost niciodată primite de instanța de securitate de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Reclamanții au susținut, de asemenea, că dificultățile întâmpinate de unii avocați și de delegațiile străine în ceea ce privește accesul la sala de judecată au afectat publicitatea dezbaterilor. În cele din urmă, ei au reproșat Curții de Securitate a Statelor Unite că le-au imputat activitățile tuturor organizațiilor pro-kurde, legale și ilegale, și că au luat în considerare constatările politice care nu aveau nicio valoare de probă în ceea ce privește acuzațiile aduse împotriva lor. Curtea de Casație Cassa, la 26 octombrie 1995, condamnarea reclamanților dnii Türk și Yurttaș pe motiv că au încălcat art. 8 din Legea nr. 3713, dar nu și articolele 168 și 169 din Codul penal. Având în vedere durata detenției provizorii a celor doi reclamanți, Curtea de Casație a dispus, în plus, eliberarea condiționată a acestora. Ea a infirmat condamnarea celorlalți reclamanți, dnii Sak La data de 11 aprilie 1996, Curtea de Securitate a statului Landului Ankara, în conformitate cu considerentele din hotărârea din 26 octombrie 1995, a condamnat reclamanții la 14 luni de închisoare și la 116.666.666 de lire sterline, în conformitate cu art. 8 alineatul (1) din Legea nr. 3713. Câteva extrase din discursurile incriminate ale reclamanților, care au motivat arestarea Curții de Securitate de la În declarația publicată la 2 aprilie 1994 de către reclamanți, cu excepția dlui Al Adevărata țintă a forțelor armate turce este populația civilă mai degrabă decât gherilă. Chiar și instituțiile internaționale care își închid ochii în fața acestei situații vor fi ele însele responsabile pentru dezastru. Astăzi, guvernul turc conduce un război foarte dens și foarte extins, cu cele mai grele arme, cele mai mortale, împotriva luptei kurzilor pentru libertate, egalitate și democrație În declarația intitulată "În atenția opiniei publice din Turcia și din întreaga lume" făcută la 12 noiembrie 1992 presei, acesta este avansat: Guvernul Republicii Turce a fost gardianul înfocat al ideologiei oficiale timp de 70 de ani. În această perioadă, problema kurdă a fost ignorată din cauza unei politici de stat bazate pe rasism, la murături (...) Poporul kurd a fost ignorat, interzis. Ei au spus că toți cei care trăiesc pe teritoriul turc sunt turci. În calitate de ministru, putem deveni deputați, dar, ca kurdă, nu putem fi decât acuzați sau condamnați. Identitatea kurdă națională a fost ignorată în Constituție și în legislație. Să scrii despre problema kurdă și rezoluția sa înseamnă să-ți asumi un mare risc, deoarece în legislație, acest lucru este considerat un act de terorism (...) între anii 1925 și 1938, zeci de kurzi care își revendicau drepturile naționale au fost nimiciți prin mijloace de exterminare și prin pedeapsa capitală pronunțată de mijloacele de eliberare În cererea adresată la 20 noiembrie 1993 Comitetului European de Securitate și Cooperare, acesta este avansat: În Turcia, aceste zile au loc evenimente îngrijorătoare, la care nimeni nu poate rămâne indiferent. Climatul de violență care derivă din refuzul recunoașterii identității și a drepturilor kurde naționale a luat amploare, amenințând pacea, democrația și drepturile omului. din care am fost membri și fondatori a fost dizolvată de Curtea Constituțională pe motiv că a apărat identitatea și drepturile naționale kurde. Discursuri desfășurate de solicitanți, în timpul intervențiilor lor personale, dl TÜRK la al doilea congres al HEP care a avut loc la 19 septembrie 1992 (...) în această perioadă în care existența poporului kurd este negată, în care se fac masacre în fiecare zi, eu sunt în fața voastră ca candidat la președinție [din partea partidului]. Am fost excluși din partidele statu-quoului, pentru că luăm în considerare realitatea poporului kurd (...). Am dorit să revendic valorile noastre naționale(...). Guvernul actual, care a declarat că recunoaște realitatea kurdă, se dedică violenței, abuzurilor, persecuțiilor și masacrelor care slăbesc în fiecare zi... kurzii nu vor fi de acord cu statutul de maeștri și de sclavi în cadrul reuniunii intitulate "Statutul Kurzilor" organizat de OSCE (...) și unii dintre noi au ales lupta înarmată, deoarece reformele necesare pentru recunoașterea kurdei erau prea lente. Mijloacele noastre de funcționare sunt diferite, dar scopul nostru este același (...) PKK și gherilele sale luptă împotriva armatei turce de nouă ani, pentru a elimina prezența turcească pe pământurile Kurdistan și pentru a riposta împotriva acestui lucru teribil domnul YURTTAȘ la reuniunea din 11 octombrie 1991 organizată la Ergani: ; vă voi vorbi în kurdă. Eu vă voi vorbi în limba noastră, în limba voastră, în limba lor. Această limbă care a trecut prin limbile turce, arabe și persane, și care evoluează în fiecare zi. Aceasta este limba în care poporul nostru conduce lupta fără încetare pentru eliberare... martirii noștri duc lupta pentru cauză în inimile noastre, în închisori, în munți, ei ne așteaptă La reuniunea din 26 iulie 1992, în fața clădirii secțiunii Hakkari a partidului politic HEP: ... misiunea de a, cu hotărâre, toate mijloacele pentru a atinge obiectivul nostru...Am fost ales deputat prin voturile prețioase ale populației din Diyarbakr. Împreună cu prietenii mei, avem misiunea de a lupta împotriva formațiunilor întunecate care pun în pericol siguranța poporului nostru și care constituie un stat în țară După ce a distribuit copii ale unei fotografii publicate într-o revistă pro-PKK: Am fost atacați cu arme grele, sate întregi au fost șterse de pe hartă, sau trebuie să recunoaștem identitatea kurdă și să acționăm conform Cartei de la Paris, sau, dacă ne gândim la Kurzi separat, trebuie să le legitimăm dreptul la autodeterminare dl SAKIK la întâlnirea în aer liber organizată din 20 octombrie 1991 la Malazgirt: (..) și noi spunem că suntem oamenii, că nu vrem persecuții, cruzime, asimilare...Vom cere socoteală celor care au exterminat poporul kurd. Chiar dacă aceștia sunt morți, spunem că le vom exhuma oasele și le vom reduce la cenușă [...] În declarația sa publicată la 17 noiembrie 1991 în cotidianul Güneș: Este adevărat că [Șemdin Sakki] este fratele meu. Dar el conduce o armată de 3.000 de oameni, nu 300. Este adevărat că porecla lui, care este generalul Zeki. Este general. C mai este un general kurde. Este, de asemenea, adevărat că sora mea Atiye a murit într-o luptă. Numele ei este Berivan. [Fratele meu este sora mea] sunt luptători pentru libertate M. ALINAK În timpul discursului ținut în Ankara, într - o sală de cinema, la 27 iunie 1993 (...) se încearcă exterminarea poporului kurd. Poporul kurd a suferit o mare tragedie, prin exiluri, distrugeri, masacre, emigrații forțate, evacuări de sate, bombardamente.... Poporul kurd, avem aceeași problemă, aceleași griji, același dușman, vă spunem: "Mergem împreună spre libertate" - acest apel vine de acolo... Dragi prieteni, partidul democrației trebuie să fie singurul partid politic care unește lupta din Parlament și cea purtată în afara Parlamentului Candidații s-au ocupat din nou în fața Curții de Casație, împotriva acestei din urmă hotărâri. La 15 iulie 1996, Curtea de Casație a confirmat hotărârea în cauză și astfel a făcut acest lucru definitiv. Condamnarea reclamanților a dus la neeligibilitatea lor pe viață, în temeiul art. 76 alin. (2) din Constituția turcă. În conformitate cu art. 5/a din Legea privind profesia de avocat, reclamanții Yurttaș și Al nak, avocații de profesie și-au pierdut dreptul de a exercita funcția de avocat, în conformitate cu art. 5/a din Legea privind profesia de avocat. Dreptul intern relevant Codul penal conține următoarele dispoziții relevante: Oricine comite un act de supunere a statului sau a unei părți a acestuia la stăpânirea unui stat străin, să-și submineze independența, să-și răsfrângă unitatea sau să elimine o parte a teritoriului din administrația statului, va fi pedepsit cu pedeapsa capitală. art. 168 Oricine, în vederea comiterii infracțiunilor prevăzute la art. 125..., constituie o bandă sau o organizație armată sau se ocupă de conducerea și comanda sau de o anumită responsabilitate într-o astfel de bandă sau organizație, va fi condamnat la o pedeapsă minimă de 15 ani de închisoare. Diverșii membri ai bandei sau ai organizației vor fi condamnați la o pedeapsă de cinci până la cincisprezece ani de închisoare. Oricine, (...), în cunoștință de cauză, oferă refugiu sau ajutor, furnizează alimente, arme, muniție sau îmbrăcăminte unei bande armate sau unei asociații, așa cum se prevede în articolul precedent, sau favorizează, în orice caz, operațiunile, va fi pedepsit de la trei la cinci ani de închisoare. Dispoziția relevantă a legii antiteroriste, n 3713 (înainte de modificarea din 27 octombrie 1995) este astfel formulată: art. 8 (punctul 1) Propaganda scrisă și orală, întrunirile, adunările și manifestările menite să aducă atingere unității indivizibile a teritoriului său și națiunii sale sunt interzise indiferent de metoda sau intenția lor și de ideile care le-au motivat. Oricine continuă o astfel de activitate va fi condamnat la o pedeapsă de doi până la cinci ani de închisoare și la o amendă de cincizeci până la o sută de milioane de Cărți turcești (...) Dispoziția relevantă a Constituției prevede: art. 76 § 2 Oricine (...) a fost condamnat la o pedeapsă de reținere sau de închisoare de un an în total sau mai mult (...) nu poate fi ales deputat chiar dacă a beneficiat de o grație GRIFS Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții susțin că instanța de securitate a statului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Tot pe teren la art. 6 din Convenție, reclamanții se plâng de încălcarea dreptului lor la apărare, în special de faptul că nu au fost asistați de un avocat în timpul reținerii lor (6 § 3-c), de faptul că nu au primit notificarea avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație (6 § 3-b) și de faptul că nu au putut interoga martorii acuzați (6 În plus, ei consideră că recalificarea faptelor efectuate chiar înainte de pronunțarea sentinței lor s.a.n., cu încălcarea art. 6 alin. (3)a din Convenție. Reclamanții susțin că au fost condamnați pentru că și-au exprimat opiniile politice. Reclamanții susțin că au fost victime ale unei încălcări a drepturilor lor la libertatea de asociere, susținând că au fost condamnați la infracțiune pe baza activităților lor politice în cadrul partidului lor și că, la art. 11 din Convenția combinată cu art. 14 din aceasta, subliniază că condamnarea lor a dus la neeligibilitate pe viață. Curtea constată că recurentul Yurtaș a sesizat deja Curtea în ceea ce privește obiecțiunile sale pe teren de la articolele 6 alineatul (3) litera (c) și (d) (lipsa de a adresa un avocat în timpul custodiei și imposibilitatea de a putea interoga martorii acuzați) și 10 din Convenția combinată cu art. 14. Această parte a cererii este, prin urmare, repetitivă în cadrul șefului M. Yurttaș, pe teren al dispozițiilor menționate în Convenție (a se vedea cererile nr. 25943/94 și 27098/95, raportul Comisiei adoptat la 27 octombrie 1999) și trebuie să fie respins în conformitate cu art. 35 alin. (2) lit. (b) din Convenție. a) Reclamanții se plâng în primul rând de lipsa imparțialității și de independența Curții de Securitate a statului care i-a judecat. Ei se plâng, de asemenea, că nu au fost asistați de un avocat în custodia lor, că nu au primit notificarea de la procurorul general în apropierea Curții de Casație și că nu au putut interoga martorii acuzați și că recalificarea acuzațiilor în timpul procesului le-a afectat dreptul la un proces echitabil. 6 alin. (1) și (3) lit. (a) lit. (b) pct. (d) din Convenție. La art. (...) (3) Orice acuzat are dreptul în special la (a) să fie informat, în cel mai scurt timp, (...) într-un mod detaliat, cu privire la natura și cauza acuzației aduse împotriva sa (b) să dispună de timpul și de facilitățile necesare pregătirii apărării sale (c) să se apere pe sine însuși sau să aibă la dispoziția unui susținător ales de el (...) (d) să interogheze sau să pună sub semnul întrebării martorii... Guvernul nu se pronunță în privința independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului. În ceea ce privește recalificarea faptelor, guvernul susține că reclamanții au fost informați cu privire la posibilitatea unei recalificări a faptelor în fața Curții de Securitate a Uniunii Europene și că aceasta din urmă i-a invitat să depună o pledoarie suplimentară. Or, această invitație ar fi fost refuzată chiar de reclamanți. Acesta susține, de asemenea, că circumstanțele speciale ale prezentei cauze diferă de cele ale hotărârii Pelioire și Sassi c. Franța (hotărârea din 25 martie 1999, Rec., 1999-II, § 62), întrucât, în această ultimă cauză, recalificarea a fost efectuată de instanța de apel, ceea ce fusese considerat târziu de către Curte. În această privință, acesta susține că reclamanții au dispus de fapt de timp și de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării lor. În ceea ce privește lipsa notificării avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație, guvernul constată că, în cursul primei proceduri în fața Curții de Casație care a condus la decizia din 26 octombrie 1995, la 21 septembrie 1995 a avut loc o ședință. Ulterior, reprezentanții reclamanților ar fi fost notificați. În consecință, guvernul susține că, în această perioadă de trei luni, reprezentanții reclamanților aveau posibilitatea de a examina dosarul care conține și avizul procurorului general. Pe de altă parte, potrivit guvernului, conținutul pledoariei prezentate de reclamanți Curții de Casație la 21 septembrie 1995 demonstrează că reprezentanții reclamanților au examinat avizul procurorului general. În ceea ce privește litigiul referitor la privarea de dreptul de a detașa un avocat în timpul detenției, se referă la cauza Imbrioscia c. (hotărârea din 24 octombrie 1993, A-275), guvernul susține că absența unui consilier nu a avut niciun impact negativ asupra naturii echitabile a procesului în cauză. Despre cauza reclamanților conform căreia au fost împiedicați (a) să interogheze martorii, guvernul menționează că condamnarea în fața instanțelor nu s-a bazat pe declarațiile în cauză. În această privință, el susține că circumstanțele prezentei cauze sunt diferite de cele ale cauzei Sadak și ale altor cazuri c. Turcia (hotărârea din 17 iulie 2001, § 66) în care instanțele care pronunțaseră condamnarea se bazau, în special, pe depozițiile martorilor aflați în întreținere; reclamanții contestă aceste argumente. Ei susțin că nu au fost informați cu privire la acuzația și recalificarea faptelor într-un mod detaliat și nu au dispus de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării așa cum sunt prevăzute la art. 6 3-a și b din Convenție. În ceea ce privește obiecțiunile referitoare la lipsa notificării avizului procurorului general și la interogarea martorilor, reclamanții se referă la Hotărârile Göçc. Turcia (hotărârea din 11 iulie 2002, §§ 56-57) și Sadak și alții (hotărârea din 17 iulie 2001) și își reiterează afirmațiile. În lumina argumentelor părților, Curtea consideră că această parte a plângerii ridică probleme de fapt și de drept care necesită o examinare pe fond. Prin urmare, aceasta nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. În plus, Curtea constată că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de imputare. (b) Reclamanții se plâng că au fost condamnați pentru opiniile lor politice și pentru că au desfășurat activități politice în cadrul partidului lor și susțin, de asemenea, că au fost victime ale discriminării pe motiv de origine etnică și de opinii politice. Astfel formulate, Curtea consideră că aceste obiecțiuni cad sub incidența articolului 10 din Convenție coroborat cu art. 14.L.10 din Convenție dispune de orice persoană care are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de exprimare și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei, fără a putea exista intervenție din partea autorităților publice și fără a lua în considerare granița. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de film sau de televiziune unui regim de autorizații. exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii publice și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității, protecției reputației sau a drepturilor de proprietate intelectuală, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea autorității judiciare. La art. 14 din Convenție se prevede Drepturile și libertățile recunoscute în prezenta convenție trebuie să fie protejate, fără a se face nicio distincție, în special pe criterii de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau de orice altă natură, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație. Guvernul susține că ingerința la care au fost supuși reclamanții a fost prevăzută de lege și se justifică pe deplin în temeiul celui de-al doilea alineat al articolului 10 din convenție, din motive de protecție a integrității teritoriale și a ordinii publice. (hotărârea din 10 decembrie 2002, § 62) subliniază că declarațiile în cauză ale reclamanților nu sunt simple expresii inofensive și pașnice ale gândirii, ci constituie într-adevăr o lege a infracțiunilor. : încurajează teroarea, incită la separatism, ură și violență; guvernul susține, de asemenea, că nu există motive să se creadă că restricțiile în cauză pot fi atribuite unei diferențe de tratament pe baza originii etnice a reclamantului; reclamanții contestă aceste argumente. În lumina argumentelor părților, Curtea consideră că această parte a plângerii ridică probleme de fapt și de drept care necesită o examinare pe fond. Prin urmare, aceasta nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. În plus, Curtea constată că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de a se pronunța. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declar inadmisibile obiecțiile reclamantului Yurttaș din articolele 6 3-c și d (lipsa de asistență juridică din partea unui avocat în timpul custodiei și imposibilitatea de a putea interoga martorii acuzați) și 10 din Convenția combinată cu art. 14 Declară restul cererii admisibile. Françoise Elens-Passos Nicolas Bratza Președinte adjunct

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

34520/97

présentée par Mahmut ALINAK et autres

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 7 octobre 2003 en une chambre composée de

:

Sir

Nicolas

Bratza

,

président

,

M.

R.

Türmen

,

M

me

V.

Strážnická

,

MM.

M.

Fischbach

,

J.

Casadevall

,

R.

Maruste

,

L.

Garlicki,

juges

,

M

me

F. Elens-Passos,

greffière adjointe de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 25 décembre 1996,

Vu la décision partielle d’irredevabilité du 5 mars 2002,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, Mahmut Alınak, Sedat Yurttaș, Ahmet Türk et Sırrı

Sakık sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1952, 1961, 1942 et 1957, résidant à Ankara. Ils sont représentés devant la Cour par M

e

Alataș, avocat à Ankara.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Les requérants sont des anciens parlementaires. Ils étaient députés du parti politique DEP (

Demokrasi Partis

i - parti de la démocratie), élus sur la liste du parti politique SHP (

Sosyal Demokrat Halkçı Parti

- parti populiste social-démocrate), lors des élections du 26 octobre 1991.

Le 2 mars 1994, l’Assemblée nationale prononça la levée de l’immunité parlementaire de certains députés du DEP, dont les requérants.

Le 4 mars 1994, les requérants Türk, Sakık et Alınak furent arrêtés et placés en garde à vue.

Le 17 mars 1994, ces trois requérants furent placés en détention provisoire.

Le 16 juin 1994, la Cour constitutionnelle ordonna la dissolution du DEP au motif que ce parti avait porté atteinte à l’intégrité territoriale de l’Etat et à l’unité de la nation.

La Cour constitutionnelle prononça également la déchéance des requérants de leur mandat parlementaire en tant que mesure accessoire accompagnant la décision de la dissolution du DEP.

Le 1

er

juillet 1994, M. Yurttaș se rendît au parquet accompagné de son avocat. Il fut aussitôt placé en garde à vue dans les locaux de la Direction de la sûreté d’Ankara. Il passa les cinq premiers jours de sa garde à vue dans une cellule. Il fut placé en détention provisoire le 12 juillet suivant.

Le 21 juillet 1994, le procureur général déposa des réquisitions dans lesquelles il accusa les requérants de séparatisme et d’atteinte à l’intégrité de l’Etat, crimes passibles de la peine capitale aux termes de l’article 125 du code pénal.

La cour de sûreté de l’Etat d’Ankara statua le 8 décembre 1994. Lors de la dernière audience qui se tint à cette date, les requérants apprirent que le parquet proposait une nouvelle qualification pour les faits qui leur étaient reprochés, à savoir pour Alınak et Sakık, propagande séparatiste au sens de l’article 8 de la loi n

o

3713 relative à la lutte contre le terrorisme

; pour Türk, appartenance à une bande armée au sens de l’article 168 § 2 du code pénal et pour Yurttaș, aide et soutien à une bande armée, au sens de l’article

169 du code pénal. Elle invita les requérants à présenter leurs observations sur ces nouvelles qualifications. Ayant choisi de protester contre le refus par la cour de sûreté de l’Etat d’adopter la mesure procédurale qu’ils lui avaient demandée, les avocats des requérants n’étaient pas présents à cette audience.

Elle condamna les requérants Sakık et Alınak à trois ans d’emprisonnement, le requérant Türk à quinze ans d’emprisonnement et le requérant Yurttaș à sept ans et demi d’emprisonnement en vertu des dispositions sus-citées.

La cour de sûreté de l’Etat jugea établi que les requérants avaient mené une activité «

séparatiste

» intense, conformément aux instructions qu’ils avaient reçues des dirigeants du PKK, bande armée séparatiste cherchant à fonder un Etat kurde dans les régions du Sud-Est et de l’Est de la Turquie. Elle releva dans ce contexte que, à la veille des élections législatives de

1991, les requérants avaient prononcé des discours sous la bannière du PKK lors des manifestations où avaient été lancés des slogans tels que «

Vive le PKK

» ou «

Frappe guérilla frappe, fonds le Kurdistan

»

; qu’ils avaient provoqué de l’agitation dans la population et avaient crée une atmosphère attentatoire à l’autorité de l’Etat

; qu’ils avaient porté les couleurs du PKK lors de leur prestation du serment de député devant l’Assemblée nationale en novembre 1991

; que lors des congrès de leur parti politique, le drapeau du PKK avait été hissé et non pas le drapeau turc, la République turque étant par ailleurs qualifiée d’occupant et d’ennemi.

Les requérants et le procureur près la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara se pourvurent en cassation contre l’arrêt du 8 décembre 1994. Le procureur fit valoir que les chefs d’accusation étaient bien couverts par l’article 125 du code pénal. Les requérants exposèrent pour leur part que la procédure pénale dirigée contre eux avait un but politique

: réprimer les opinions des députés défendant la cause kurde. Ils plaidèrent que la cour de sûreté de l’Etat qui les avait condamnés était une juridiction exceptionnelle, de nature politique, et qu’elle ne pouvait être considérée comme une juridiction indépendante et impartiale. Ils se plaignirent également de n’avoir pas bénéficié d’un procès équitable, dans la mesure notamment où l’égalité des armes avec le parquet n’avait pas été respectée. Ils firent observer, en particulier les faits suivants

: ils n’avaient pas bénéficié de l’assistance d’un avocat pendant leurs quinze jours de garde à vue

; leurs représentants n’avaient pas eu accès aux pièces du dossier lors de l’instruction préliminaire et leurs représentants avaient subi des pressions de la part du gouvernement, leur défense ayant fait l’objet de rapports des services secrets de l’Etat et leur accès à la salle d’audience ayant été parfois entravé ; les demandes présentées par leurs représentants n’avaient jamais été accueillies par la cour de sûreté de l’Etat ; ces derniers n’avaient pu interroger devant celle-ci les témoins entendus par le parquet lors de l’instruction préliminaire, ni les experts désignés par lui ; leurs demandes quant à un examen des enregistrements sonores ou vidéos effectués par le parquet avaient été rejetées par la cour de sûreté de l’Etat sans aucun motif pertinent ; les éléments de preuve sur lesquels reposait leur condamnation n’avaient pas été lus lors de l’audience ; leurs demandes quant à une audition de témoins supplémentaires et à une réalisation de contre-expertises n’avaient pas été accueillies par la cour de sûreté de l’Etat.

Les requérants soutinrent également que les difficultés rencontrées par certains avocats et par les délégations étrangères pour avoir accès à la salle d’audience avaient affecté la publicité des débats. Ils reprochèrent enfin à la cour de sûreté de l’Etat de leur avoir imputé les activités de toutes les organisations pro-kurdes, légales comme illégales, et d’avoir tenu compte de constatations d’ordre politique qui n’avaient aucune valeur de preuve relativement aux accusations portées contre eux.

La Cour de cassation cassa, le 26 octobre 1995, la condamnation des requérants MM Türk et Yurttaș au motif qu’ils avaient enfreint l’article 8 de la loi n

o

3713, mais pas les articles 168 et 169 du code pénal. Tenant compte de la durée de la détention provisoire des deux requérants, la Cour de cassation ordonna en outre leur mise en liberté conditionnelle. Elle infirma la condamnation des autres requérants, MM. Sakık et Alınak, au motif que, lors de la fixation de leur peine, la juridiction de première instance n’avait pas pris en considération «

l’augmentation par coefficient

» prévue par la loi n

o

3506.

Par jugement du 11 avril 1996, la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara, se conformant aux considérants de l’arrêt du 26 octobre 1995, condamna les requérants à 14 mois d’emprisonnement et à 116.666.666 livres turques d’amende conformément à l’article 8 § 1 de la loi n

o

3713.

Quelques extraits des discours incriminés des requérants, ayant motivé l’arrêt de la cour de sûreté de l’Etat

:

Discours tenus dans le cadre d’actions collectives

:

Lors de la réunion du 5 novembre 1991

:

«

....Le texte du serment des députés qui se trouve à l’article 81 de la Constitution a été rédigé avec une mentalité raciste. Ce texte implique la non-reconnaissance du peuple kurde

».

Dans la déclaration publiée le 2 avril 1994 par les requérants, à l’exception de M. Alınak, il est avancé

: «

A la suite de la célébration de la fête de Newroz, le gouvernement turc a commencé à déployer ses avions de guerre, ses hélicoptères, ses chars et ses canons contre le peuple kurde... On ne tire pas sur la population civile dans une guerre

; on tire sur les forces armées. Or, la véritable cible des forces armées turques est la population civile plutôt que la guérilla.(...) L’Etat turc a finalement décidé de résoudre le problème kurde en exterminant en totalité cette population. (...) Dans la présente guerre, l’une des parties est pour le dialogue.(...) Le responsable du désastre à venir, sera celui qui n’avait pas opté pour une solution politique et démocratique [du problème kurde]. Même les institutions internationales qui ferment les yeux face à cette situation, seront elles-mêmes responsable du désastre. Aujourd’hui, le gouvernement turc mène une guerre très dense et très étendue, avec les armes les plus lourdes, les plus mortelles, contre la lutte des Kurdes pour la liberté, l’égalité et la démocratie

».

Dans la déclaration intitulée «

à l’attention de l’opinion publique en Turquie et dans le monde entier

» faite le 12 novembre 1992 à la presse, il est avancé

: «

(...) Le gouvernement de la République turque a été le gardien ardent de l’idéologie officielle depuis 70 ans. Au cours de cette période, le problème kurde a été méconnu à cause d’une politique d’état fondée sur le racisme, l’oppression (...) Le peuple kurde a été ignoré, interdit. Ils ont dit que tous ceux qui vivent sur le territoire turc, sont turcs. En s’appropriant l’identité turque, on peut devenir député, ministre. Mais en tant que kurde, on ne peut être qu’un accusé ou un condamné.

L’identité nationale kurde a été méconnue dans la Constitution ainsi que dans l’intégralité de la législation. Ecrire au sujet du problème national kurde et sur sa résolution signifie désormais prendre un grand risque, puisque dans la législation, ceci est considéré comme un acte de terrorisme (...) Entre 1925 et 1938, des dizaines de Kurdes qui revendiquaient leurs droits nationaux ont été anéantis par des moyens d’extermination et par la peine capitale prononcée par les ‘cours de libération’

».

Dans la requête adressée le 20 novembre

1993 au comité européen de sécurité et de coopération, il est avancé

: «

En Turquie, ces jours-ci, se déroulent des événements inquiétants, auxquels nul ne peut demeurer indifférent. Le climat de violence dérivant du refus de la reconnaissance de l’identité et des droits nationaux kurdes a pris une grande envergure, menaçant la paix, la démocratie et les droits de l’homme. Le HEP

[

Halkın Emek Partisi

- parti du travail du peuple -]

dont nous étions membres et fondateurs a été dissous par la Cour constitutionnelle au motif qu’il défendait l’identité et les droits nationaux kurdes.

»

Discours tenus par les requérants, lors de leurs interventions personnelles

M. TÜRK

:

Lors du deuxième congrès du HEP ayant eu lieu le 19 septembre 1992

:

«

(...) dans cette période où l’existence du peuple kurde est niée, où des massacres sont perpétrés tous les jours, je suis devant vous en tant que candidat à la présidence [du parti]. Nous avons été exclus des partis du statu quo car nous saisissons la réalité du peuple kurde (...). J’ai souhaité revendiquer nos valeurs nationales(...). Le gouvernement actuel, qui a déclaré reconnaître la réalité kurde se livre à une violence, à des sévices, des persécutions et des massacres qui s’amplifient tous les jours... Les Kurdes ne consentiront pas à l’instauration de statuts de maîtres et d’esclaves

».

Lors de la réunion intitulée «

le statut des Kurdes

», organisée par l’OSCE

:

«

(...) et certains d’entre nous ont choisi la lutte armée, du fait que les réformes nécessaires pour la reconnaissance de l’Etat kurde étaient trop lentes. Nos moyens de fonctionnement sont différents, mais notre but est le même (...). Le PKK et sa guérilla combattent l’armée turque depuis neuf ans, afin de supprimer la présence turque sur les terres du Kurdistan et de riposter contre ce fait terrible

».

M. YURTTAȘ

:

Lors de la réunion du 11 octobre 1991 organisée à Ergani

: «

Je vous salue, les Kurdes

; je vous parlerai en kurde. Je vous parlerai en notre langue, en votre langue, en leur langue. Cette langue qui a subi l’emprise des langues turque, arabe et persane, et qui évolue chaque jour. C’est en cette langue que notre peuple mène sa lutte sans répit pour la libération...Nos martyrs mènent la lutte pour la cause dans nos cœurs, dans les prisons, dans les montagnes, ils nous attendent

»

.

Lors de la réunion du 26 juillet 1992 devant le bâtiment de la section de Hakkari du parti politique HEP :

« (...) Soutenez nos frères qui luttent dans les montagnes. Ils luttent pour le bienfait de notre peuple. C’est pour cela qu’ils luttent dans des conditions difficiles ».

Lors du panel organisé le 5 juillet 1992 à Diyarbakır

:

«

(...) la mission d’employer, avec détermination, tous les moyens pour parvenir à notre objectif...J’ai été élu député par les précieux votes de la population de Diyarbakır. Avec mes amis, nous avons la mission de lutter contre les obscures formations qui mettent en danger la sûreté de notre peuple et qui constituent un Etat dans l’Etat

»

.

Après avoir distribué des copies d’une photographie publiée dans une revue pro-PKK

: «

Il s’appelle Șevki Akıncı. Il a seize ans... Le 9 avril 1992, les soldats ennemis ont pénétré dans son village

» (...) «

Les Kurdes ne sont pas à la recherche de faveurs, mais seulement de droits et libertés

» (...) «

On a attaqué avec des armes lourdes. Des villages entiers ont été rayés de la carte. Ou bien il faut reconnaître l’identité kurde et agir selon la Charte de Paris, ou bien, si l’on considère les Kurdes à part, il faut légitimer leur droit à l’autodétermination

»

.

M. SAKIK

:

Lors de la réunion en plein air organisée le 20 octobre 1991 à Malazgirt

: «

(..) et nous, nous disons que nous sommes le peuple, que nous ne voulons pas les persécutions, la cruauté, l’assimilation...Nous allons demander des comptes à ceux qui ont exterminé le peuple kurde. Même si ceux-là sont morts, nous disons que nous allons exhumer leur os et les réduire en cendre [...]

»

.

Dans sa déclaration publiée le 17 novembre 1991 dans le quotidien

Güneș

: «

Il est vrai que [Șemdin Sakık] est mon frère. Mais il dirige une armée de 3000 personnes, et non pas de 300. Il est exact que son surnom, c’est le Général Zeki. Il est général. C’est un général kurde. Il est également exact que ma sœur Atiye est morte lors d’un affrontement. Son surnom, c’est Berivan. [Mon frère est ma sœur] sont des combattants pour la liberté

».

M. ALINAK

:

Lors du discours qu’il tint à Ankara, dans une salle de cinéma, le 27 juin 1993

:

«

(...) On essaie d’exterminer le peuple kurde. Le peuple kurde vit une grande tragédie, à travers les exils, les destructions, les massacres, les émigrations forcées, les évacuations de villages, les bombardements.... Le peuple kurde, nous avons le même problème, les mêmes soucis, le même ennemi, nous vous disons ‘marchons ensemble vers la liberté’, cet appel vient de là... Chers amis, le parti de la démocratie doit être le seul parti politique qui unit la lutte menée au sein du Parlement et celle menée hors Parlement

»

.

Les requérants se pourvurent de nouveau devant la Cour de cassation, contre ce dernier arrêt.

Le 15 juillet 1996, la Cour de cassation confirma l’arrêt en question et ainsi, le rendît définitif.

La condamnation des requérants entraîna leur inéligibilité à vie, en vertu de l’article 76 § 2 de la Constitution turque.

Les requérants Yurttaș et Alınak, avocats de profession, perdirent leur droit à exercer en tant qu’avocat, conformément à l’article 5/a de la loi relative à la profession d’avocat.

B.

Le droit interne pertinent

Le code pénal contient les dispositions pertinentes suivantes :

Article 125

«

Quiconque commet un acte tendant à soumettre l’Etat ou une partie de l’Etat à la domination d’un Etat étranger, à amoindrir son indépendance, à altérer son unité, ou tendant à soustraire une partie du territoire à l’administration de l’Etat, sera passible de la peine capitale.

»

Article 168

«

Quiconque, en vue de commettre les infractions énoncées aux articles 125 (...), constitue une bande ou organisation armée ou se charge de la direction et du commandement ou d’une responsabilité particulière dans une telle bande ou organisation, sera condamné à une peine minimum de quinze ans d’emprisonnement. Les divers membres de la bande ou de l’organisation seront condamnés à une peine de cinq à quinze ans d’emprisonnement.

»

Article 169

«

Quiconque, (...), en connaissance de cause, donne refuge ou prête assistance, procure des vivres, des armes, des munitions ou des vêtements à une bande armée ou à une association telles que visées à l’article précédent, ou en favorise, d’une manière quelconque, les opérations, sera puni de trois à cinq ans d’emprisonnement.

»

La disposition pertinente de la loi anti-terroriste, n

o

3713 (avant la modification du 27 octobre 1995) est ainsi libellé :

Article 8 ( paragraphe 1)

«

La propagande écrite et orale, les réunions, les assemblées et les manifestations visant à porter atteinte à l’unité indivisible de l’Etat de la République de Turquie par son territoire et sa nation sont prohibées quelle que soit la méthode ou l’intention et les idées qui les ont motivées. Quiconque poursuit une telle activité sera condamné à une peine de deux à cinq ans d’emprisonnement et à une amende de cinquante à cent millions de Livres turcs

(...)

».

La disposition pertinente de la Constitution dispose :

Article 76 § 2

«

Quiconque (...) a été condamné à une peine de réclusion ou de prison d’un an au total ou davantage (...) ne peut être élu député même s’il a bénéficié d’une grâce

».

GRIEFS

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants soutiennent que la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara qui les a jugés ne saurait passer pour un tribunal indépendant et impartial, eu égard au fait qu’un juge militaire siégeait en son sein.

Toujours sur le terrain de l’article 6 de la Convention, les requérants se plaignent d’une atteinte à leurs droit de la défense, notamment de n’avoir pas été assistés par un avocat lors de leur garde à vue (6 § 3-c), de n’avoir pas reçu la notification de l’avis du procureur général près la Cour de cassation (6 § 3-b) et de n’avoir pas pu interroger les témoins à charge (6

§

3-d). Ils estiment en outre que la requalification des faits opérée juste avant le prononcé de leur condamnation s’analyse en une violation de l’article 6 § 3-a de la Convention.

Les requérants soutiennent avoir été condamné du fait d’avoir exprimé leurs opinions politiques. Ils invoquent l’article 10 de la Convention combiné avec son article 14.

Les requérants maintiennent avoir été victimes d’une violation de leurs droits à la liberté d’association. Ils allèguent d’avoir été condamnés au pénal sur la base de leurs activités politiques au sein de leur parti, et invoquent l’article 11 de la Convention combiné avec son article 14. Ils soulignent à cet égard que leur condamnation a entraîné leur inéligibilité à vie.

EN DROIT

1.

La Cour constate que le requérant

Yurttaș

avait déjà saisi la Cour en ce qui concerne ses griefs sur le terrain des articles 6 § 3-c) et d) (absence d’assistance d’un avocat pendant la garde à vue et impossibilité de pouvoir interroger les témoins à charge) et 10 de la Convention combiné avec son article 14. Cette partie de la requête est donc

répétitive

dans le chef de M.

Yurttaș, sur le terrain des dispositions citées de la Convention (voir requêtes n

o

25143/94 et 27098/95, rapport de la Commission adopté le 27

octobre 1999) et doit être rejetée en application de l’article 35 § 2-b de la Convention.

2.

a) Les requérants se plaignent en premier lieu du manque d’impartialité et d’indépendance de la cour de sûreté de l’Etat qui les a jugés. Ils se plaignent également de n’avoir pas été assistés d’un avocat lors de leur garde à vue, de n’avoir pas reçu la notification de l’avis du procureur général près la Cour de cassation et de n’avoir pas pu interroger les témoins à charge. Ils maintiennent en outre que la requalification des accusations au cours du procès a porté atteinte à leur droit à un procès équitable. A ces égards, ils invoquent l’article 6 § 1 et 3 a) b) c) d) de la Convention.

L’article 6 §§ 1 et 3 dispose en ses passages pertinents

:

«

(...)

:

a) être informé, dans le plus court délai, (...) d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui

;

b) disposer du temps et des facilités nécessaires

à la préparation de sa défense

;

c) se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix (...)

;

d) interroger ou faire interroger les témoins à charge (...)

;

(...)

»

Le Gouvernement ne se prononce pas sur le grief concernant l’indépendance et l’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat.

Pour ce qui est du grief à propos de la requalification des faits, le Gouvernement maintient que les requérants ont été informés de la possibilité d’une requalification des faits devant la cour de sûreté de l’Etat et que cette dernière les a invités à soumettre un plaidoyer supplémentaire. Or, cette invitation aurait été refusée par les requérants eux-mêmes. Il soutient par ailleurs que les circonstances particulières de la présente affaire

diffèrent de celle de l’arrêt

Pélissier et Sassi c. France

(arrêt du 25

mars

1999,

Recueil

1999-II, § 62) en ce que dans cette dernière affaire, la requalification avait été effectuée par la cour d’appel, ce qui avait été considéré comme tardif par la Cour.

A cet égard, il avance que les requérants ont de fait disposé du temps et des facilités nécessaires pour préparer leur défense.

Concernant l’absence de la notification de l’avis du procureur général près la Cour de cassation, le Gouvernement fait observer qu’au cours de la première procédure devant la Cour de cassation qui avait abouti à la décision du 26 octobre 1995, une audience avait été tenue le 21

septembre

la date de l’audience en question entre le 23 juin et le 1

er

juillet 1995. En conséquence, le Gouvernement avance que pendant cette période de 3 mois, les représentants des requérants avaient la possibilité d’examiner le dossier qui contenait également l’avis du procureur général. Par ailleurs, selon le Gouvernement, le contenu du plaidoyer soumis par les requérants à la Cour de cassation le 21 septembre 1995, prouve que les représentants des requérants ont examiné l’avis du procureur général.

En ce qui concerne le grief concernant la privation de l’assistance d’un avocat pendant la garde à vue, se référant à l’affaire

Imbrioscia c. Suisse

(arrêt du 24 octobre 1993, A-275), le Gouvernement soutient que l’absence d’un conseiller n’a eu aucun impact négatif sur la nature équitable du procès en question.

A propos du grief des requérants selon lequel ils ont été empêchés

d’interroger les témoins, le Gouvernement maintient que la condamnation des requérants n’était pas fondée sur les témoignages à charge. A cet égard, il soutient que les circonstances de la présente affaire sont différentes de celle de l’affaire

Sadak et autres c. Turquie

(arrêt du 17 juillet 2001, § 66) dans laquelle les juridictions qui avaient prononcé la condamnation s’étaient notamment basées sur les dépositions des témoins à charge.

Les requérants contestent ces arguments.

Ils soutiennent qu’ils n’ont pas été informés de l’accusation et de la requalification des faits d’une manière détaillée et n’ont pas disposé des facilités nécessaires à la préparation de la défense telle qu’exige l’article 6

§

3-a et b de la Convention.

Quant aux griefs concernant l’absence de la notification de l’avis du procureur général et l’interrogation des témoins à charge, les requérants se référent respectivement aux arrêts

Göç c. Turquie

(arrêt du 11 juillet 2002, §§ 56-57) et

Sadak et autres c. Turquie

(arrêt du 17 juillet 2001) et réitèrent leurs allégations.

A la lumière des arguments des parties, la Cour estime que cette partie du grief pose des problèmes de fait et de droit qui nécessitent un examen au fond. Il s’ensuit qu’elle ne saurait être déclarée manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour constate en outre qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.

b) Les requérants se plaignent d’avoir été condamnés pour leurs opinions politiques et pour avoir exercé des activités politiques au sein de leur parti. Ils soutiennent en outre avoir été victimes d’une discrimination fondée sur leur origine ethnique et leurs opinions politiques. A ces égards ils invoquent les articles 10 et 11 combinés avec l’article 14 de la Convention.

Ainsi formulés, la Cour estime que ces griefs tombent sous le coup de l’article 10 de la Convention combiné avec son article 14.

L’article 10 de la Convention dispose

:

«

»

L’article 14 de la Convention stipule

:

«

La jouissance des droits et libertés reconnus dans la présente Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.

»

Le Gouvernement soutient que l’ingérence dont les requérants ont fait l’objet était prévue par la loi et se justifie parfaitement au regard du deuxième paragraphe de l’article 10 de la Convention, pour des raisons de protection de l’intégrité territoriale et de l’ordre public. Faisant référence à l’affaire

Dicle pour le Parti de la Démocratie c. Turquie

( arrêt du 10 décembre 2002, § 62), il fait observer que les déclarations en question des requérants ne sont pas de simples expressions inoffensives et pacifiques d’une pensée mais constituent bel et bien l’apologie de crimes

: elles encouragent la terreur, incitent au séparatisme, à la haine et à la violence. Le Gouvernement fait en outre valoir que rien ne porte à croire que les restrictions en question peuvent être attribuées à une différence de traitement fondée sur l’origine ethnique du requérant.

Les requérants contestent ces arguments.

A la lumière des arguments des parties, la Cour estime que cette partie du grief pose des problèmes de fait et de droit qui nécessitent un examen au fond. Il s’ensuit qu’elle ne saurait être déclarée manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour constate en outre qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

irrecevables les griefs du requérant Yurttaș tirés des articles 6

§

3-c et d (absence de l’assistance d’un avocat pendant la garde à vue et impossibilité de pouvoir interroger les témoins à charge) et 10 de la Convention combiné avec son article 14

;

Déclare

le restant de la requête recevable.

Françoise

Elens-Passos

Nicolas

Bratza

Greffière adjointe

Président