AFFAIRE BIOZOKAT A.E. c. GRECE

AFFAIRE BIOZOKAT A.E. c. GRECE (CtEDO, 2003)

GRECIA (solicitarea nr. 61582/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 9 octombrie 2003 DEFINITIVF 09/01/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Biozokat A.E.c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din domni. Lorenzen președinte C.L. Rozakis Bonello mes Tulkens Vajić Levits, Steiner, judecători și al dlui S. Nielsen, grefier adjunct al secțiunii După ce ați deliberat în camera Consiliului la 29 august 2002 și 18 septembrie 2003, înmânați hotărârea adoptată la această ultimă dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 61582/00) condusă împotriva Republicii Elene de o societate anonimă, Biozokat A.E. ( Horomidis, avocați în Baroul din Salonic. Guvernul grec (adică, . . .) este reprezentat de delegatul agentului său, dl Spiropoulos, care se ocupă de Consiliul Juridic al statului. Societatea reclamantă se plângea, în special din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. 1, de imposibilitatea de a obține o reparație completă pentru exproprierea părților de pe teritoriul său. Cererea a fost atribuită celei de-a doua secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită primei secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] printr-o decizie din 29 august 2002, camera a declarat cererea parțial admisibilă. Atât societatea reclamantă, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 1 din Regulamentul de procedură. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR SPĂLĂȚII Recurenta este o societate anonimă cu sediul la 4 km de drumul național care leagă orașele Katherini și Atena. La 21 august 1996, printr-o decizie comună a ministrului de Finanțe și al lucrărilor publice (n 1090096/5978/0010), statul elen a efectuat exproprierea bunurilor funciare cu o suprafață totală de 62 358 m2, în scopul amenajării anumitor tronsoane ale drumului național care leagă orașele Plataomonas și Katherini, la Pieria (Grecia Nordică). Societatea reclamantă a fost expropriată 9 965 m2 (care poartă în registrul cadastral numărul 6). 10. 653/1977 stabilește o prezumție conform căreia, atunci când există o nouă rută națională, proprietarii de clădiri riverane profită de aceasta și, prin urmare, prevede că trebuie să participe la cheltuielile de expropriere a acestor bunuri (punctele 19-20 de mai jos). Prin urmare, la 9 februarie 1998, Tribunalul de Primă Instanță de la Katherini a stabilit prețul unitar provizoriu de despăgubire pe metru pătrat (Decizia nr. 31/1998). La 15 și 27 aprilie 1998, statul elen și societatea reclamantă au sesizat Curtea de Apel din Salonic cu o cerere de stabilire a indemnizației definitive de expropriere. În observațiile sale, societatea reclamantă a explicat că prezumția legală ireproșabilă, potrivit căreia proprietarul a cărui clădire avea o fațadă pe un spațiu public profita de extinderea acestui spațiu, era contrară articolelor 17 din Constituție și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. De asemenea, societatea reclamantă a solicitat o indemnizație specială pentru părțile neexpropriate de pe teritoriul său. 13. Printr-o decizie înainte de a pronunța dreptul din 10 februarie 1999, Curtea de Apel s-a declarat incompetentă să examineze dacă societatea reclamantă beneficia de pe urma construcției noului drum național. În special, Comisia a arătat că, pentru a stabili cuantumul unitar al despăgubirii pentru clădirile expropriate în scopul construirii unui drum național, instanța se limita la stabilirea sumei respective, fără a examina existența și amploarea obligației persoanelor care beneficiază de această construcție, de a contribui la costurile exproprierii în conformitate cu art. 1 din Legea nr. 653/1977. În plus, aceasta a respins cererea societății reclamante de stabilire a unei indemnizații speciale pentru părțile neexpropriate de pe teritoriul său. În cele din urmă, instanța de apel a dispus o expertiză pentru evaluarea valorii reale a proprietăților expropriate (judecată nr. 421/1999 14. La 10 iulie 2000, Curtea de Apel a stabilit cuantumul unitar definitiv al indemnizației pentru terenurile expropriate, inclusiv pentru cele ale societății reclamante. Curtea de Apel nu a stabilit nici o indemnizație specială pentru părțile neexpropriate de pe teritoriul acesteia, pe motiv că acestea nu au suferit nici o devalorizare substanțială. În primul rând, Comisia a remarcat că indemnizația specială nu depindea de natura lucrărilor pentru care fusese efectuată exproprierea, ci de devalorizarea părții neexpropriate, cauzată numai de divizarea proprietății. În ceea ce privește, în special, anumite terenuri expropriate, inclusiv cele ale societății reclamante, aceasta a notat fie că au făcut obiectul unei construcții prealabile exproprierii în litigiu, fie că acestea nu erau zidibile chiar înainte de expropriere, astfel încât aceasta nu era cauza naturii lor inconstrucbile (judecată nr. 2273/2000). 15. La 23 octombrie 2000, societatea reclamantă s-a asigurat că se pronunță împotriva hotărârilor nr. 421/1999 și 2273/2000. În mijloacele sale, aceasta a reproșat instanței de apel că a încălcat art. 6 alin. (1) din Convenție și 1 din Protocolul nr. 16. La 22 iunie 2001, a patra cameră a Curții de Casație a considerat că Curtea de Apel refuzase, pe bună dreptate, să examineze dacă societatea reclamantă beneficia de pe urma construcției noului drum național. În plus, aceasta a considerat că unul dintre mijloacele societății reclamante obținute din lipsa unei despăgubiri speciale nu era suficient de susținut. În schimb, Comisia a considerat că motivarea deciziei nr. 2273/2000 al Curții de Apel, potrivit căreia o despăgubire specială nu era datorată pentru că terenul fusese construit fie înainte de expropriere, fie era inconstrucbilă înainte de aceasta, era insuficientă. Prin urmare, Curtea de Casație a rupt această parte a deciziei atacate și a trimis cauza în fața unei noi formări a Curții de Apel (hotărârea nr. 1233/2001). Cazul este în prezent pendinte în fața acestei jurisdicții. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 17. art. 17 din Constituție se citește astfel: Proprietatea este plasată sub protecția statului. Cu toate acestea, drepturile care derivă din aceasta nu se pot exercita în detrimentul interesului general. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa, decât din motive de utilitate publică, dovedită în mod corespunzător, în cazurile și în conformitate cu procedura stabilită de lege și întotdeauna sub rezerva unei indemnizații prealabile complete; aceasta trebuie să corespundă valorii pe care o deține proprietatea expropriată în ziua ședinței în cauza privind stabilirea provizorie a despăgubirii de către instanță. În cazul unei cereri de fixare imediată a indemnizației definitive, se ia în considerare valoarea pe care o deține proprietatea expropriată în ziua audierii Tribunalului cu privire la această cerere (...) 18. Decretul-lege nr. 797/1971 din 30 decembrie 1970/1 1 ianuarie 1971 constituie legislația fundamentală care reglementează exproprierile, în conformitate cu principiile enunțate în dispozițiile constituționale. În conformitate cu art. 13 alin. (1), indemnizația se calculează în raport cu valoarea reală a proprietății expropriate la data publicării deciziei care anunță exproprierea. În cazul exproprierii unei părți a unei clădiri și în cazul în care partea rămasă a proprietarului suferă o depreciere substanțială a valorii sale sau se face inutilizabilă, hotărârea care stabilește indemnizația determină, de asemenea, indemnizația specială pentru această parte. Această compensație specială se plătește proprietarului împreună cu cea pentru partea expropriată 19. Prin urmare, dispozițiile relevante ale articolului 1 din Legea nr. 653/1977 din 25 iulie/5 august 1977 privind obligațiile proprietarilor de drumuri interioare în ceea ce privește străpungerea drumurilor naționale sunt formulate. În cazul în care, în afara planului de urbanism, există drumuri naționale cu o lățime de până la 30 de metri, proprietarii riveranelor care profită de acestea sunt obligați să plătească pentru o zonă cu o lățime de 15 metri, contribuind astfel la cheltuielile de expropriere a clădirilor aflate pe aceste drumuri. Totuși, această sarcină nu poate depăși jumătate din suprafața clădirii în cauză.... În scopul aplicării prezentului articol, se consideră proprietari riveranți avantajați cei ale căror clădiri dobândesc o fațadă pe drumurile sparte. În cazul în care titularii de drepturi la indemnizație din cauza unei exproprieri sunt, în același timp, debitori ai plății unei părți din aceasta, există compensații pentru drepturi și obligații. 20. Această prezumție, potrivit căreia cea mai mare parte a lucrărilor de amenajare rutieră constituie o despăgubire suficientă, a fost considerată pentru o lungă perioadă de timp ca ireproșabilă. Ca urmare a hotărârilor Curții în cauzele Katikaridis și în alte cauze c. Grecia Tsomtsos și alții c. Grecia (hotărârile din 15 noiembrie 1996, Rec., p. 31423/96, § 49, EHR 1999-II), instanțele naționale admit acum că prezumția în cauză nu mai este ireproșabilă. Prin urmare, părțile interesate pot sesiza instanțele civile pentru a se pronunța că nu sunt proprietari avantajați în sensul legii menționate anterior și pot percepe, dacă este cazul, o despăgubire suplimentară (a se vedea în special hotărârea n 34081/2002 al Tribunalului de Mare Instanță din Salonic care, sesizat cu o cerere similară în cadrul unei alte cauze, a acordat reclamanților o indemnizație suplimentară; statul interjet a apelat la hotărârea menționată anterior și ședința este stabilită la 3 noiembrie 2003). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 21. Societatea reclamantă se plânge că proprietatea sa a fost expropriată fără plata unei despăgubiri integrale pentru toate părțile expropriate ale acesteia. Într-adevăr, considerată, în temeiul articolului 1 din Legea nr. 653/1977 ca proprietar avantajat de străpungerea drumului, ea a fost obligată să participe la cheltuielile de expropriere a clădirii sale. Societatea reclamantă invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care se citește după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 22. Curtea amintește că, în decizia sa privind admisibilitatea cererii, aceasta a anexat în fond excepția preliminară a guvernului bazată pe neobosirea căilor de atac interne, în acest caz acțiunea în fața instanțelor civile care urmărește să demonstreze că societatea reclamantă nu este un proprietar avantajat în sensul legii criticate. Potrivit guvernului, o astfel de acțiune ar fi permis societății reclamante, după caz, să obțină o compensație suplimentară. 23. În ceea ce privește fondul, guvernul susține că despăgubirea stabilită în speță de instanțele interne era în mod rezonabil legată de valoarea bunurilor expropriate. 24. Societatea reclamantă susține că proprietarii nu ar trebui să fie obligați să inițieze o nouă acțiune în fața Tribunalului de Mare Instanță pentru ca acesta din urmă să examineze dacă proprietarul riveran este avantajat. În opinia sa, necesitatea de a introduce o astfel de acțiune încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 și termenul rezonabil, garantat prin art. 6 § 1 din Convenție, deoarece va dura cel puțin patru sau cinci ani până la luarea unei decizii definitive. 25. Societatea reclamantă se referă la cerințele prevăzute la art. 17 alineatul (2) din Constituție pentru o despăgubire prealabilă completă și concluzionează că aceasta a suportat o pierdere economică semnificativă, ceea ce conduce la o ruptură a echilibrului corect care trebuie să conducă între protejarea dreptului de proprietate și cerințele interesului general. 26. Curtea amintește că o măsură de interferență în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să asigure un echilibru corect între cerințele interesului general al comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului (a se vedea, printre altele, Sporrong și Lönnoth c. Suedia, Hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A n 52, p. 26, punctul 69). Pentru a evalua dacă măsura contestată respectă echilibrul corect dorit și, în special, dacă aceasta nu impune o sarcină disproporționată pentru solicitant, ar trebui luate în considerare modalitățile de compensare prevăzute de legislația internă. În această privință, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie în mod normal o încălcare excesivă care nu poate fi justificată pe teren la art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea amintește că, în cauzele Katikaridis și alții c. Grecia Tsomtsos și alții c. Grecia, Curtea sancționase prezumția ireproșabilă stabilită prin art. 1 alineatul (3) din Legea nr. 653/1977. Comisia a considerat că, de o rigiditate excesivă, acest sistem nu ține seama de diversitatea situațiilor, necunoaștend diferențele care rezultă în special din natura lucrărilor și a configurației locurilor, ceea ce o determinase să ajungă la concluzia încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1 (hotărârea Katikaridis și alții c. Grecia, citată anterior, p. 1688-1689, § 49). În urma acestor hotărâri, instanțele elene au renunțat la jurisprudența lor potrivit căreia prezumția că proprietarii beneficiau de pe urma lucrărilor de îmbunătățire a unui drum era ireproșabilă. În prezent, instanțele civile care stabilesc cuantumul unitar al despăgubirii nu sunt competente să examineze dacă proprietarii unui teren expropriat beneficiază sau nu de un avantaj din activitatea de trecere, astfel încât aceștia, în cazul în care consideră că sunt afectați, trebuie să inițieze o nouă procedură în fața instanțelor civile. Curtea consideră că, în cazul în care bunurile unei persoane fac obiectul unei exproprieri, trebuie să existe o procedură care să asigure o apreciere globală a consecințelor unei exproprieri, și anume acordarea unei indemnizații în legătură cu valoarea bunului expropriat, determinarea titularilor indemnizației și orice altă chestiune legată de expropriere. 30. Curtea constată că, în cazul în care instanțele naționale recunosc acum că prezumția, potrivit căreia valoarea adăugată rezultată din lucrările de amenajare rutieră constituie o compensație suficientă, nu mai este ireproșabilă, sistemul de compensare a proprietarilor afectați de o măsură de expropriere nu s-a îmbunătățit în mod semnificativ. Într-adevăr, prezumția există încă, iar instanțele care determină cuantumul despăgubirii nu iau în considerare natura lucrărilor efectuate și dacă acestea îi avantajează sau nu pe proprietari. Pe de altă parte, sistemul astfel cum funcționează în prezent îi obligă pe proprietarii care consideră că sunt afectați de lucrări să sesizeze din nou instanțele civile pentru a dovedi că proprietățile lor sunt de fapt dezavantajate. Și această procedură riscă să se prelungească în cazul în care una dintre părți decide să facă uz de căile de atac care îi stau la dispoziție. Aceasta s-ar adăuga apoi celei care are ca scop stabilirea sumei unitare a indemnizației, care cuprinde trei etape: stabilirea sumei unitare, în primul rând provizorie, apoi definitivă a indemnizației și recunoașterea titularilor dreptului la compensație. 31. Curtea amintește că Convenția urmărește să garanteze drepturi nu teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective (a se vedea Matthews c. Regatul Unit [GC], n 24833/94, § 34, CEDO 1999-I). 1 din Convenție, aceasta implică în special ca circumstanțele create în mod voluntar de autorități să fie astfel încât părțile interesate să aibă o posibilitate realistă de a-l introduce. Cu toate acestea, acest lucru nu este cazul în cazul de față, astfel încât trebuie respinsă excepția preliminară de care este vorba. 32. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, prin menținerea prezumției de auto-compensare În consecință, s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 33. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Societatea reclamantă nu a prezentat nicio cerere în legătură cu prejudiciul material sau moral după decizia privind admisibilitatea, deși, în scrisoarea adresată Consiliului său la 5 septembrie 2002, s-a atras atenția asupra articolului 60 din Regulamentul de procedură al Curții, care prevede că orice cerere de satisfacție echitabilă în temeiul articolului 41 din convenție trebuie prezentată în observațiile scrise privind fondul. Întradevăr, Curtea ia notă de faptul că Consiliul societății reclamante s-a limitat să propună, în observațiile sale suplimentare cu privire la justificarea cererii din 4 noiembrie 2002, o sumă în vederea încheierii unei eventuale soluționări amiabile a cauzei. Prin urmare, având în vedere lipsa unui răspuns în termenele stabilite în scrisoarea care însoțește decizia privind admisibilitatea, Curtea consideră că nu este necesar să se acorde o sumă pentru prejudiciul material sau moral ( Willekens c. Belgia, nr. 50859/99, § 27, 24 aprilie 2003). Societatea reclamantă solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată suportate în fața Curții, dar îi lasă acesteia sarcina de a stabili cuantumul acestora. 36. Guvernul consideră că cheltuielile și cheltuielile de judecată trebuie să fie necesare și justificate. 37. Curtea arată că societatea reclamantă nu a prezentat nicio notă de cheltuieli și onorarii. În aceste condiții, aceasta respinge cererea sa. Prin aceste motive, Curtea, la UNANIMITATE, respinge excepția preliminară a guvernului A declarat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. Respinge cererea pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 9 octombrie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Peer Lorenzen Grefier Adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE

BIOZOKAT A.E. c. GRÈCE

(Requête n

o

61582/00)

ARRÊT

STRASBOURG

9 octobre 2003

DÉFINITIF

09/01/2004

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Biozokat A.E. c. Grèce,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

P.

Lorenzen

,

président

,

C.L.

Rozakis

,

G.

Bonello

,

M

mes

F.

Tulkens

,

N.

Vajić

,

M.

E.

Levits,

M

me

E.

Steiner,

juges

,

et de M. S.

Nielsen,

greffier adjoint de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 29 août 2002 et 18

septembre 2003,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette dernière date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

61582/00) dirigée contre la République hellénique par une société anonyme, Biozokat A.E. («

la requérante

»), laquelle a saisi la Cour le 2 octobre 2000 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

La société requérante est représentée par M

es

K. Horomidis et I.

Horomidis, avocats au barreau de Salonique. Le gouvernement grec («

le Gouvernement

») est représenté par le délégué de son agent, M.

S.

Spyropoulos, assesseur auprès du Conseil Juridique de l'Etat.

3.

La société requérante se plaignait, notamment, sous l'angle de l'article 1 du Protocole n

o

1, de l'impossibilité d'obtenir une réparation complète pour l'expropriation de parties de son terrain.

4.

La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article

52 §

1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

5.

Le 1

er

novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1).

6.

Par une décision du 29 août 2002, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable.

7.

Tant la société requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article

59

§

1 du règlement).

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

8.

La requérante est une société anonyme ayant son siège au 4

e

km de la route nationale reliant les villes de Katerini et Athènes.

9.

Le 21 août 1996, par une décision conjointe du ministre des Finances et de celui des Travaux publics (n

o

1090096/5978/0010), l'Etat grec procéda à l'expropriation de biens fonciers d'une superficie totale de 62

358

m², aux fins d'aménagement de certains tronçons de la route nationale reliant les villes de Platamonas et Katerini, à Pieria (Grèce septentrionale). La société requérante se vit exproprier 9

965

m² (portant sur le registre cadastral le numéro 6).

10.

La loi n

o

653/1977 établit une présomption selon laquelle, lorsqu'il y a construction d'une nouvelle route nationale, les propriétaires d'immeubles riverains en tirent profit. Elle prévoit dès lors qu'ils doivent participer aux frais d'expropriation de ces biens (paragraphes 19-20 ci-dessous). C'est pourquoi, l'administration décida, en l'espèce, que la société requérante ne percevrait aucune indemnité pour 1

841

m², en vertu de l'avantage présumé tiré de la construction de la route.

11.

Le 9 février 1998, le tribunal de première instance de Katerini fixa le prix unitaire provisoire d'indemnisation au mètre carré (décision n

o

31/1998).

12.

Les 15 et 27 avril 1998, l'Etat grec et la société requérante respectivement saisirent la cour d'appel de Salonique d'une demande tendant à la fixation de l'indemnité définitive d'expropriation. Dans ses observations, la société requérante exposa que la présomption légale irréfragable, selon laquelle le propriétaire dont l'immeuble avait une façade sur un espace public tirait profit de l'élargissement de cet espace, était contraire aux articles 17 de la Constitution et 1 du Protocole n

o

1 à la Convention. La société requérante demanda également une indemnité spéciale pour les parties non-expropriées de son terrain.

13.

Par une décision avant dire droit du 10 février 1999, la cour d'appel se déclara incompétente pour examiner si la société requérante tirait profit de la construction de la nouvelle route nationale. En particulier, elle releva que pour fixer le montant unitaire de l'indemnité pour les immeubles expropriés aux fins de la construction d'une route nationale, le tribunal se limitait à fixer ledit montant, sans examiner l'existence et l'étendue de l'obligation des riverains, qui tirent profit de cette construction, de contribuer aux frais de l'expropriation conformément à l'article

1 de la loi n

o

653/1977. Elle rejeta en outre la demande de la société requérante tendant à la fixation d'une indemnité spéciale pour les parties non-expropriées de son terrain. Enfin, la cour d'appel ordonna une expertise pour l'évaluation de la valeur réelle des propriétés expropriées (jugement n

o

421/1999).

14.

Le 10 juillet 2000, la cour d'appel fixa le montant unitaire définitif de l'indemnité pour les terrains expropriés, dont celui de la société requérante. Elle ne fixa aucune indemnité spéciale pour les parties non-expropriées du terrain de celle-ci, au motif qu'elles n'avaient subi aucune dévaluation substantielle. Elle nota tout d'abord que l'indemnité spéciale ne dépendait pas de la nature des travaux pour lesquels l'expropriation avait été effectuée, mais de la dévaluation de la partie non-expropriée, provoquée uniquement par la scission de la propriété. S'agissant en particulier de certains terrains expropriés, dont celui de la société requérante, elle nota soit qu'ils avaient fait l'objet d'une construction préalable à l'expropriation litigieuse, soit qu'ils n'étaient pas constructibles avant même l'expropriation, de sorte que celle-ci n'était pas à l'origine de leur nature inconstructible (jugement n

o

2273/2000).

15.

Le 23 octobre 2000, la société requérante se pourvut en cassation contre les jugements n

os

421/1999 et 2273/2000. Dans ses moyens, elle reprochait à la cour d'appel d'avoir violé les articles 6 §

1 de la Convention et 1 du Protocole n

o

1.

16.

Le 22 juin 2001, la quatrième chambre de la Cour de cassation jugea que la cour d'appel avait à juste titre refusé d'examiner si la société requérante tirait profit de la construction de la nouvelle route nationale. Par ailleurs, elle considéra que l'un des moyens de la société requérante tiré de l'absence d'indemnisation spéciale n'était pas suffisamment étayé. En revanche, elle estima que la motivation de la décision n

o

2273/2000 de la cour d'appel, (selon laquelle une indemnisation spéciale n'était pas due parce que les terrains avaient soit été construits avant l'expropriation soit étaient inconstructibles avant même celle-ci), était insuffisante. Dès lors, la Cour de cassation cassa cette partie de la décision attaquée et renvoya l'affaire devant une nouvelle formation de la cour d'appel (arrêt n

o

1233/2001). L'affaire est actuellement pendante devant cette juridiction.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

17.

L'article 17 de la Constitution se lit ainsi :

«

1.

La propriété est placée sous la protection de l'Etat. Les droits qui en dérivent ne peuvent toutefois s'exercer au détriment de l'intérêt général.

2.

Nul ne peut être privé de sa propriété, si ce n'est que pour cause d'utilité publique, dûment prouvée, dans les cas et suivant la procédure déterminés par la loi et toujours moyennant une indemnité préalable complète. Celle-ci doit correspondre à la valeur que possède la propriété expropriée le jour de l'audience sur l'affaire concernant la fixation provisoire de l'indemnité par le tribunal. Dans le cas d'une demande visant à la fixation immédiate de l'indemnité définitive, est prise en considération la valeur que la propriété expropriée possède le jour de l'audience du tribunal sur cette demande (...)

»

18.

Le décret-loi n

o

797/1971 des 30 décembre 1970/1

er

janvier 1971 constitue la législation fondamentale qui régit les expropriations, en application des principes énoncés dans les dispositions constitutionnelles. D'après l'article 13 § 1, l'indemnité se calcule par rapport à la valeur réelle de la propriété expropriée au moment de la publication de la décision annonçant l'expropriation.

Aux termes du paragraphe 4 du même article

:

«

En cas d'expropriation d'une partie d'un immeuble et lorsque la partie restant au propriétaire subit une dépréciation substantielle de sa valeur ou se rend inutilisable, le jugement qui fixe l'indemnité détermine aussi l'indemnité spéciale pour cette partie. Cette indemnité spéciale est versée au propriétaire avec celle pour la partie expropriée.

»

19.

Les dispositions pertinentes de l'article 1 de la loi n

o

653/1977 des 25

juillet/5 août 1977, relative aux obligations de propriétaires riverains en matière de percée de routes nationales, sont ainsi libellées

:

«

1.

En cas de percée, en dehors du plan d'urbanisme, de routes nationales d'une largeur jusqu'à trente mètres, les propriétaires riverains qui en tirent profit sont astreints à payer pour une zone d'une largeur de quinze mètres, participant ainsi aux frais d'expropriation des immeubles sis sur ces routes. Cette charge ne peut pas toutefois dépasser la moitié de la surface de l'immeuble concerné.

(...)

3.

Aux fins de l'application du présent article, sont considérés comme propriétaires riverains avantagés ceux dont les immeubles acquièrent une façade sur les routes percées.

4.

Lorsque les ayants droit à indemnité en raison d'une expropriation sont en même temps débiteurs du paiement d'une partie de celle-ci, il y a compensation des droits et obligations.

»

20.

Cette présomption, selon laquelle la plus–value tirée de travaux d'aménagement routier constitue une indemnité suffisante, a longtemps été considérée comme irréfragable. Suite aux arrêts de la Cour dans les affaires

Katikaridis et autres c. Grèce

,

Tsomtsos et autres c. Grèce

(arrêts des 15

novembre 1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996–V) et

Papachelas c.

Grèce

([GC], n

o

31423/96, § 49, ECHR 1999-II), les juridictions nationales admettent désormais que la présomption en question n'est plus irréfragable. Dès lors, les intéressés peuvent saisir les juridictions civiles pour faire juger qu'ils ne sont pas des propriétaires avantagés au sens de la loi susmentionnée et percevoir, le cas échéant, une indemnité complémentaire (voir, notamment, le jugement n

o

34081/2002 du tribunal de grande instance de Salonique qui, saisie d'une demande similaire dans le cadre d'une autre affaire, alloua aux demandeurs une indemnité complémentaire

; l'Etat interjeta appel dudit jugement et l'audience est fixée au 3 novembre 2003).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1

21.

La société requérante se plaint que sa propriété fut expropriée sans qu'une indemnisation intégrale lui soit versée pour toutes les parties expropriées de celle-ci. En effet, considérée, en vertu de l'article 1 de la loi n

o

653/1977, comme une propriétaire avantagée par la percée de la route, elle s'est vue contrainte de participer aux frais d'expropriation de son immeuble. La société requérante invoque l'article 1 du Protocole n

o

1, qui se lit comme suit

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.

»

22.

La Cour rappelle que, dans sa décision sur la recevabilité de la requête, elle a joint au fond l'exception préliminaire du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes, en l'occurrence le recours devant les juridictions civiles tendant à démontrer que la société requérante n'est pas une propriétaire avantagée au sens de la loi critiquée. Selon le Gouvernement, une telle action aurait permis à la société requérante, le cas échéant, d'obtenir une indemnité complémentaire.

23.

Quant au fond, le Gouvernement soutient que l'indemnisation fixée en l'espèce par les juridictions internes était raisonnablement en rapport avec la valeur des biens expropriés.

24.

La société requérante allègue que les propriétaires ne devraient pas être contraints d'engager une nouvelle action devant le tribunal de grande instance pour que celui-ci examine si le propriétaire riverain est avantagé. Selon elle, le fait de devoir introduire une telle action méconnaît l'article 1 du Protocole n

o

1 ainsi que le «

délai raisonnable

», garanti par l'article

6 §

1 de la Convention, car elle durera au moins quatre ou cinq ans jusqu'à la prise d'une décision définitive.

25.

La société requérante se réfère aux exigences de l'article 17 § 2 de la Constitution pour une indemnisation préalable complète et conclut qu'elle a supporté une perte économique importante conduisant à une rupture du juste équilibre qui doit régner entre la sauvegarde du droit de propriété et les exigences de l'intérêt général.

26.

La Cour rappelle qu'une mesure d'ingérence dans le droit au respect des biens doit ménager un «

juste équilibre

» entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu (voir, entre autres,

Sporrong et Lönnroth c.

Suède

, arrêt du 23 septembre 1982, série A n

o

52, p. 26, § 69). Afin d'apprécier si la mesure litigieuse respecte le juste équilibre voulu et, notamment, si elle ne fait pas peser sur le requérant une charge disproportionnée, il y a lieu de prendre en considération les modalités d'indemnisation prévues par la législation interne. A cet égard, sans le versement d'une somme raisonnablement en rapport avec la valeur du bien, une privation de propriété constitue normalement une atteinte excessive qui ne saurait se justifier sur le terrain de l'article 1 du Protocole n

o

d'utilité publique

» peuvent militer pour un remboursement inférieur à la pleine valeur marchande (voir

Les saints monastères c. Grèce

, arrêt du 9 décembre 1994, série A n

o

301-A, pp. 34-35, §§ 70-71).

27.

La Cour rappelle que dans les affaires

Katikaridis et autres c. Grèce

et

Tsomtsos et autres c. Grèce

, elle avait sanctionné la présomption irréfragable établie par l'article 1 § 3 de la loi n

o

653/1977. Elle avait estimé que, d'une rigidité excessive, ce système, ne tenait aucun compte de la diversité des situations, en méconnaissant les différences résultant notamment de la nature des travaux et de la configuration des lieux, ce qui l'avait amenée à conclure à la violation de l'article 1 du Protocole n

o

1 (arrêt

Katikaridis et autres c. Grèce

, précité, pp. 1688-1689, § 49, et arrêt

Tsomtsos et autres c. Grèce

, précité, pp. 1715-1716, § 40).

28.

Suite à ces arrêts, les juridictions grecques ont abandonné leur jurisprudence selon laquelle la présomption que les propriétaires tiraient un avantage des travaux d'amélioration d'une route était irréfragable. Désormais, les juridictions civiles qui fixent le montant unitaire de l'indemnité ne sont pas compétentes pour examiner si les propriétaires d'un terrain exproprié tirent ou non un avantage des travaux de voirie, de sorte que ceux-ci, s'ils s'estiment lésés, doivent engager une nouvelle procédure devant les juridictions civiles.

29.

La Cour considère que, lorsque les biens d'un individu font l'objet d'une expropriation, il doit exister une procédure qui assure une appréciation globale des conséquences d'une expropriation, à savoir l'octroi d'une indemnité en relation avec la valeur du bien exproprié, la détermination des titulaires de l'indemnité et toute autre question afférente à l'expropriation.

30.

La Cour note que si les juridictions nationales admettent désormais que la présomption, selon laquelle la plus-value tirée de travaux d'aménagement routier constitue une indemnité suffisante, n'est plus irréfragable, le système d'indemnisation des propriétaires affectés par une mesure d'expropriation ne s'est pas sensiblement amélioré. En effet, la présomption existe toujours et les juridictions déterminant le montant de l'indemnité ne tiennent pas compte de la nature des travaux effectués et de la question de savoir si ceux-ci avantagent ou non les propriétaires. En revanche, le système tel qu'il fonctionne actuellement oblige les propriétaires qui s'estiment lésés par les travaux à saisir à nouveau les juridictions civiles afin de prouver que leurs propriétés sont en réalité désavantagées. Et cette procédure risque de se prolonger si l'une des parties décide de faire usage des voies de recours qui s'offrent à elle

; elle s'ajouterait alors à celle qui vise à la détermination du montant unitaire de l'indemnité, qui comporte trois étapes

: la détermination du montant unitaire, d'abord provisoire puis définitif de l'indemnité et la reconnaissance des titulaires du droit à indemnisation.

31.

La Cour rappelle que la Convention vise à garantir des droits non pas théoriques ou illusoires, mais concrets et effectifs (voir

Matthews c.

Royaume-Uni

[GC], n

o

24833/94, § 34, CEDH 1999-I). Sur le plan de l'accessibilité que doit présenter un recours invoqué au titre de l'article

35 §

1 de la Convention, cela implique notamment que les circonstances volontairement créées par les autorités soient telles que les intéressés aient une possibilité réaliste de l'intenter. Or tel n'est pas le cas en l'espèce, si bien qu'il y a lieu de rejeter l'exception préliminaire dont il s'agit.

32.

Au vu de ce qui précède, la Cour estime qu'en maintenant la présomption d' «

auto-indemnisation

» et en obligeant le propriétaire affecté à multiplier les procédures pour avoir la possibilité de toucher une indemnité ayant un juste rapport avec la valeur du bien exproprié, les autorités ont rompu le juste équilibre devant régner entre la sauvegarde des droits individuels et les exigences de l'intérêt général.

Il y a donc eu violation de l'article 1 du Protocole n

o

1.

II.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

33.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

34.

La société requérante n'a présenté aucune demande au titre du dommage matériel ou moral après la décision sur la recevabilité bien que, dans la lettre adressée à son conseil le 5 septembre 2002, son attention fût attirée sur l'article 60 du règlement de la Cour qui dispose que toute demande de satisfaction équitable au titre de l'article 41 de la Convention doit être exposée dans les observations écrites sur le fond. En effet, la Cour note que le conseil de la société requérante s'est borné à proposer, dans ses observations complémentaires sur le bien-fondé de la requête en date du 4

novembre 2002, une somme en vue de la conclusion d'un éventuel règlement amiable de l'affaire.

Partant, étant donné l'absence de réponse dans les délais fixés à la lettre accompagnant la décision sur la recevabilité, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'octroyer de somme au titre du dommage matériel ou moral (

Willekens c.

Belgique

, n

o

50859/99, § 27, 24 avril 2003).

B.

Frais et dépens

35.

La société requérante réclame le remboursement des frais et dépens supportés devant la Cour, mais laisse à celle-ci le soin d'en déterminer le montant.

36.

Le Gouvernement estime que les frais et dépens doivent être nécessaires et justifiés.

37.

La Cour relève que la société requérante n'a présenté aucune note de frais et honoraires. Dans ces conditions, elle rejette sa demande.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l'UNANIMITÉ,

1.

Rejette

l'exception préliminaire du Gouvernement

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n

o

1

;

3.

Rejette

la demande au titre des frais et dépens.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 octobre 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Søren

Nielsen

Peer

Lorenzen

Greffier adjoint

Président