AFFAIRE GONULSEN c. TURQUIE

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

09.10.2003

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1 en ce qui concerne l'indépendance et l'impartialité;Non-lieu à examiner l'art. 6-1 en ce qui regarde les autres griefs;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - constat de violation suffisant

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2003
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE GONULSEN c. TURQUIE (CtEDO, 2003)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA GÖNÜLȘEN c. TURCIA (solicitarea nr. 59649/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 9 octombrie 2003 DEFINITIVF 09/01/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Gönülsen c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress Președintele Cabral Barreto Caflisch Kūris Türmen Hedigan Tsatsa-Nikolovska, judecători și Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 18 septembrie 2003, Hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere (n 59649/00) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, Bar reclamantul a sesizat Curtea la 16 iunie 2000 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 16 octombrie 2001, Curtea (prima secțiune) a decis să comunice cererea guvernului. Prin scrisoarea din 29 iulie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (1) și al articolului 3 din convenție, atât cu privire la admisibilitate, cât și la fondul cererii. La data de 6 noiembrie 1996, reclamantul a fost arestat în timp ce participa la o demonstrație a studenților și ținut în custodie la sediul poliției din Ankara, suspectat că aparținea unei organizații armate ilegale, TIKB. (Uniunea comunistilor revolutionari din Turcia la 11 noiembrie, a fost interogat de politisti, dar a refuzat sa raspunda la intrebarile acestora, precum si sa semneze procesul verbal de depozitie. In aceeasi zi, camera pe care o ocupa in orasul universitar a fost si ea perchezitionata. La 13 noiembrie 1996, reclamantul a fost mai întâi ascultat de procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Ankara ( 10. La 18 noiembrie 1996, procurorul l-a acuzat pe reclamant în fața Curții de Securitate a Statului, compus din trei magistrați, dintre care unul este magistrat militar. Reprovocat, printre altele, că face parte dintr-o organizație armată ilegală, că a participat la mai multe acte de violență și că face uz de mai multe acte de violență. La 26 decembrie 1996, dosarul unei alte instrucțiuni pendinte în fața Curții de Securitate a statului Ankara a fost anexat prezentei cauze și procedura a continuat în fața aceleiași jurisdicții. 12. În fața Curții, reclamantul a contestat toate acuzațiile aduse împotriva sa. 13. Prin hotărârea din 13 martie 1998, Curtea de Securitate a statului l-a declarat pe reclamant vinovat de faptele care i-au fost reproșate și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de 12 ani și 6 luni. Comisia a considerat că, fără a aduce atingere negărilor reclamantului în fața Curții, elementele de probă conținute în dosar, cum ar fi depozițiile altor inculpați colectate în cursul anchetei, procesele verbale de indicare a locului, rapoartele de expertiză, pancartele referitoare la organizația ilegală respectivă găsite la fața locului, au confirmat versiunea faptelor propuse de acuzare. Curtea de Securitate a statului consideră că acuzațiile privind utilizarea explozivilor ar fi trebuit să facă obiectul unei acțiuni penale separate și că era posibil ca Parchetul să îl intenteze. 14. În recursul reclamantului, Curtea de Casație, printr-o hotărâre din 30 decembrie 1998, a infirmat hotărârea atacată pe motiv că Curtea de Securitate a statului ar fi trebuit să cunoască acuzații privind utilizarea explozivilor. Cazul a fost trimis înapoi în fața primei instanțe. 15. Prin hotărârea din 18 mai 1999, Curtea de Securitate a statului, după revizuirea cazului, stabilește că reclamantul fusese membru al TIKB și l-a condamnat în temeiul articolelor 168 alineatul (2) din Codul penal și 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului, la o pedeapsă cu închisoarea de 12 ani și 6 luni. Curtea concluzionează, de asemenea, că, potrivit elementelor de probă conținute în dosar, recurentul a participat la lansarea cocteilului molotov și l-a condamnat în temeiul articolului 264 alineatul (8) din Codul penal la o pedeapsă cu închisoarea de 5 ani, 6 luni și 20 de zile. 16. La 22 decembrie 1999, Curtea de Casație a confirmat Hotărârea din 18 mai 1999. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 17. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4339/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Özdemir c. Turcia 59659/00, § 21-22, 6 februarie 2003. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA LEGATĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIA 18. Reclamantul susține că Curtea de Securitate a statului care l-a judecat și l-a condamnat nu constituie un tribunal independent și imparțial care i-ar putea garanta un proces echitabil din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său. De asemenea, recurentul denunță încălcarea procedurii în fața acestei instanțe și se plânge, în acest sens, că a fost condamnat pentru a fi membru al unei bande armate atunci când nu a folosit niciodată arme și că nu a putut interoga un coleg acuzat care a depus mărturie împotriva sa, cu opt închise, în fața Curții și susține, de asemenea, că a fost condamnat în absența unor probe materiale. El vede o încălcare a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 3 litera (d) din Convenție care, în părțile relevante ale acesteia, se citește astfel Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) de temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice acuzat are dreptul în special la (...) interogarea sau interogarea martorilor acuzați și obținerea convocarii și a interogării martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii... Cu privire la admisibilitate 19. Guvernul ridică două excepții preliminare. 20. În primul rând, solicită Curții să respingă cererea de neobosire a căilor de atac interne în temeiul articolului 35 din convenție. În această privință, acesta susține că reclamantul nu a invocat argumentul său întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din convenție în niciun stadiu al procedurii în fața instanțelor interne. În susținerea argumentării sale, se face trimitere la jurisprudența Curții (printre altele, Remli c. Franța, Hotărârea din 23 aprilie 1996, Rec., 1996-II). 21. În al doilea rând, guvernul exclude nerespectarea termenului de șase luni. În acest sens, acesta susține că decizia internă definitivă privind motivul lipsei de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului este cea pronunțată de aceeași instanță. În această privință, acesta susține că Curtea de Casație nu are nicio competență de a se pronunța cu privire la acest motiv și, prin urmare, nu constituie o acțiune internă eficientă pentru remedierea situației denunțate. Acesta concluzionează că reclamantul ar fi trebuit să-și depună cererea în termen de șase luni de la data la care și-a dat seama de ineficiența căilor de atac interne, și anume de la hotărârea Curții de Securitate a statului, și anume la 18 mai 1999. În sprijinul argumentației sale, guvernul face referire la jurisprudența Curții (printre altele, Irfan Kalan c. Turcia (dec), nr. 73561/01, 2 octombrie 2001). 22. Reclamantul se opune tezei guvernului. 23. Curtea reamintește că a respins două excepții similare în cauzele Özel c. Turcia (hotărârea menționată anterior, § 25) și Özdemir c. Turcia (hotărârea menționată anterior, punctul 26). Nu există nicio diferență între situația de fapt și de drept constatată în aceste cauze și cea din speță, Curtea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluziile sale anterioare. 24. Prin urmare, Curtea respinge, prin urmare, excepțiile preliminare ale guvernului. 25. Curtea apreciază, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special Hotărârea din 28 octombrie 1998, Rec., 1998, Rec., 1998 VII) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, că cererea trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. În plus, Comisia constată că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Pe fond pe tema independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului 26. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 1 din convenție [a se vedea Özel citată anterior, § 33-34, și Özdemir citată anterior, §§ 36] 27. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața unei instanțe de securitate din statul de încălcări prevăzute și reprimate de Codul Penal, s-a temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, el se putea teme în mod legitim că Curtea de Securitate a statului se va lăsa îndrumată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le-a exprimat reclamantul cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Calc. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., 1998 IV, p. 1573, § 72 În final, Curtea concluzionează că, atunci când l-a judecat și l-a condamnat pe solicitant, Curtea de Securitate a statului Ankara nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) privind echitatea procedurii penale 29. Guvernul contestă existența unei încălcări. 30. Curtea amintește că a judecat deja în cauze similare că o instanță a cărei lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în orice caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa. 31. Având în vedere constatarea încălcării dreptului reclamantului de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze prezentul motiv (a se vedea, printre altele, art. 41 din convenție, p. 3074 alineatul 44-45). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 32. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 33. Reclamantul susține că a suferit un prejudiciu material și, respectiv, un prejudiciu moral la 25 000 EUR. 34. Guvernul contestă aceste pretenții. 35. În ceea ce privește pretinsul prejudiciu material, Curtea nu poate specula cu privire la rezultatul la care procedura în fața Curții de Securitate a statului ar fi dus dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc. Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamantului o compensație în acest sens, Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, p. 284, punctul 85. 36. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele speței, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă (a se vedea Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A197-D, Italia, Rec., p. 52 alin. 16 din aceste motive, Curtea, la UNANIMITATE, declară cererea admisibilă A declarat că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție din cauza lipsei independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului Ankara A declarat că nu este necesar să se examineze celelalte obiecții care decurg din art. 6 din Convenția menționată anterior că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru pretinsul prejudiciu moral. Făcută în franceză și apoi comunicată în scris la 9 octombrie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Moduler Președintele