AFFAIRE GUNEL c. TURQUIE

AFFAIRE GUNEL c. TURQUIE (CtEDO, 2003)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA GÜNEL c. TURCIA (Cercetarea nr. 47296/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 noiembrie 2003 DEFINIF 27/02/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Günel c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Cabral Barreto Caflisch Kūris Türmen Zupančič Hedigan, judecători și al domnului Villiger, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 6 noiembrie 2003, Renunță la hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere (n 47296/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, Tunay Günel ( La 3 martie 1999, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 13 februarie 2001, Curtea (prima secțiune) a decis să comunice cererea guvernului. Prin scrisoarea din 29 iulie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (1) și al articolului 3 din convenție, atât cu privire la admisibilitate, cât și la fondul cererii. Reclamantul, Tunay Günel, resortisant turc, s-a născut în 1977. La introducerea cererii, a fost deținut în închisoarea Karaman (Turcia). 6. La 20 octombrie 1997, în urma unei denunțări, jandarmii l-au arestat pe reclamant în posesia unei cărți false. Individul care se afla în același vehicul cu reclamantul a încercat să fugă. a produs apoi un schimb de focuri cu jandarmii când acesta din urmă a fost ucis. În plus, au fost găsite arme de foc și explozibili în vehiculul în cauză. Reclamantul a fost arestat de către jandarmi. În timpul interogatoriilor sale, el a mărturisit că a făcut mesagerul pentru o organizație ilegală, TKP/ML-TIKKO (Partea Comunistă). marxist lenist din Turcia-Armata de eliberare a lucrătorilor și a țăranilor din Turcia). La 27 octombrie 1997, reclamantul a fost ascultat mai întâi de procurorul Republicii Tasova, districtul Tokat, și apoi tradus în fața judecătorului Tribunalului de Instanță din Tasova, care a ordonat sa În fața procurorului, precum și în fața judecătorului, reclamantul își va reiniția declarația la poliție, printr-un act de acuzare din 5 noiembrie 1997, procurorul Republicii aproape de curtea de securitate a statului Ankara. În conformitate cu art. 168 alineatul (1) din Codul penal și cu art. 5 din Legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului. Când s-a prezentat în fața Curții de Securitate a Statului, reclamantul a contestat acuzațiile aduse împotriva lui. El a susținut că nu știa că persoana care l-a însoțit în vehicul era membru al TKP/ML-TIKKO. 10. În rechizitoriul său, procurorul a solicitat condamnarea reclamantului pentru a fi membru al unei organizații ilegale în temeiul articolului 168 alineatul (2) din Codul penal. 11. Prin hotărârea din 3 martie 1998, Curtea de Securitate a statului l-a declarat pe reclamant vinovat de apartenență la o bandă armată și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de 12 ani și șase luni în temeiul articolului 168. din Codul penal și din art. 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului; Comisia a considerat că dovezile, cum ar fi cartea falsă de identitate pregătită pentru solicitant, mărturisirea acestui ultim fapt în fața jandarmilor, procurorului și judecătorului de judecată, precum și declarațiile detaliate ale unuia dintre co-inculpații săi confirmă versiunea faptelor propuse de acuzare. 12.reclamantul s-a ocupat de casare. Avizul procurorului general în apropierea Curții de Casație cu privire la recurs nu ar fi fost comunicat acestuia din urmă. 13. La 18 noiembrie 1998, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată în toate dispozițiile sale. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 14. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 42799/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia 53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003. 15 art. 327 din Codul de procedură penală enumeră cazurile în care o cauză care a condus la o hotărâre anterioară în forță de lucru judecat poate face obiectul unui nou proces în favoarea condamnatului El a fost modificat prin art. 3 din Legea nr. 4793, care a adăugat un al șaselea caz de redeschidere. Atunci când se stabilește printr-o hotărâre definitivă a Curții Europene a Drepturilor Omului că o hotărâre penală a fost pronunțată cu încălcarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor suplimentare ale acesteia. În acest caz, redeschiderea procesului poate fi solicitată în termen de un an de la data la care hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului a devenit definitivă. Legea nr. 4793 a intrat în vigoare la 3 februarie 2003 în conformitate cu articolul provizoriu nr. 1, art. 3 se aplică numai în următoarele două ipoteze: : cea în care Curtea a făcut o hotărâre definitivă înainte de intrarea în vigoare a legii; cea în care Curtea va pronunța o hotărâre definitivă cu privire la o cerere formulată după intrarea în vigoare a legii. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE 16. Instanța independentă și imparțială care i-a putut garanta un proces echitabil din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său. Reclamantul susține, de asemenea, că procedura în fața Curții de Casație și-a încălcat dreptul la apărare din cauza lipsei de notificare a avizului procurorului general. El vede o încălcare a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 3 litera (b) din Convenție care, în părțile relevante ale acesteia, se citește astfel Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) de temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice acuzat are dreptul în special la (...) să dispună de timpul și facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale (...) Cu privire la admisibilitate 17. Guvernul ridică două excepții preliminare. 18. În primul rând, guvernul invită Curtea să respingă cererea de neobosire a căilor de atac interne în temeiul articolului 35 din Convenție. susține că reclamantul nu și-a exprimat argumentul întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din convenție în niciun stadiu al procedurii în fața instanțelor interne. 19. Curtea amintește că a respins o excepție similară în cauza Özelc. Turcia (hotărârea menționată anterior, punctul 25). Ea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge excepția guvernului. 20. În al doilea rând, guvernul invocă nerespectarea termenului de șase luni, susținând că decizia internă definitivă privind motivul lipsei de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului este cea pronunțată de aceeași instanță. În această privință, acesta susține că Curtea de Casație nu avea competența de a se pronunța cu privire la acest motiv, în măsura în care componența cursurilor de securitate ale statului era cuprinsă, la momentul faptelor, de legislația internă. Guvernul concluzionează că reclamantul ar fi trebuit să-și depună cererea în termen de șase luni de la data la care și-a dat seama de ineficiența căilor de atac interne, și anume de la hotărârea Curții de Securitate a statului, și anume la 3 martie 1998 și subliniază că cererea a fost introdusă la martie 1999 21. Curtea amintește că a respins o excepție similară în cauza Özdemir c. Turcia 59659/00, § 26, 6 februarie 2003. Curtea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge excepția guvernului. 22. Curtea apreciază, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudență (a se vedea în special Hotărârea Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1998 VII) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, că cererea trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond și constată, de asemenea, că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Pe fond pe tema independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului 23. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 1 din convenție [a se vedea Özel menționat anterior, § 33-34, și Özdemir, citată anterior, §§ 36.24]. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața unei instanțe de securitate din statul de încălcări prevăzute și reprimate de Codul Penal, s-a temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, el se putea teme în mod legitim că Curtea de Securitate a statului se va lăsa îndrumată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le-a exprimat reclamantul cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Calc. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., 1998 IV, p. 1573, § 72 În fine, Curtea concluzionează că, atunci când l-a judecat și l-a condamnat pe solicitant, Curtea de Securitate a statului Ankara nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) privind echitatea procedurii penale 26. Guvernul contestă existența unei încălcări. 27. Curtea amintește că a judecat deja în cauze similare că o instanță a cărei lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în nici un caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa 28. Având în vedere constatarea încălcării dreptului reclamantului de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze prezentul motiv (a se vedea, printre altele, art. 41 din convenție, p. 3074 alineatul 44-45). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 29. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul susține că a suferit un prejudiciu material, pe care îl lasă la aprecierea Curții și un prejudiciu moral pe care îl evaluează la 50 000 EUR. 31. Guvernul contestă aceste pretenții. 32. În ceea ce privește pretinsul prejudiciu material, Curtea nu poate specula cu privire la rezultatul la care procedura în fața Curții de Securitate a statului ar fi dus dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc. Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamantului o compensație în acest sens, Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, p. 284, punctul 85. 33. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele cazului, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă (cum ar fi, de exemplu, cea menționată anterior, p. 3074, § 49). 34. În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că, în principiu, redresarea cea mai adecvată ar fi aceea de a rejudeca reclamantul în timp util de către o instanță independentă și imparțială (a se vedea Gençel citată anterior, punctul 27). Reclamantul solicită, de asemenea, 20 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și a Curții. Reclamantul nu furnizează nicio justificare. 36. Guvernul contestă aceste pretenții. 37. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea, hotărând în echitate, acordă reclamantului 2 000 EUR, cu excepția celor 760 EUR plătite de Consiliul Europei în cadrul asistenței judiciare și care nu au fost deja luate în considerare în cerere. Interese moratoriu 38. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A se vedea că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza lipsei de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului Ankara; A declarat că nu este necesar să se examineze celelalte obiecțiuni întemeiate pe art. 6 din Convenție afirmă că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral; A spus că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 2 000 EUR (două mii EUR), minus 760 EUR (77060 EUR) percepute pentru asistență judiciară, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte cheltuieli fiscale exigibile în momentul plății, care trebuie convertită în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 27 noiembrie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Mark Villiger Georg Ress Modululr Adjunct Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

GÜNEL c. TURQUIE

(Requête n

o

47296/99)

ARRÊT

STRASBOURG

27 novembre 2003

DÉFINITIF

27/02/2004

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Günel c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L.

Caflisch

,

P.

Kūris

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

J.

Hedigan,

juges

,

et de M. M.

Villiger,

greffier adjoint de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 novembre 2003,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

47296/99) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, Tunay Günel («

le requérant

»), a saisi la Cour le 3 mars 1999 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l'assistance judiciaire, est représenté par M

e

E. Çıtak, avocate à Istanbul. Le gouvernement turc («

le

Gouvernement

») est représenté par son agent.

3.

Le 13 février 2001, la Cour (première section) a décidé de communiquer la requête au Gouvernement.

4.

Par une lettre du 29 juillet 2002, la Cour a informé les parties qu'elle se prononcerait, en application de l'article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

5.

Le requérant, Tunay Günel, ressortissant turc est né en 1977. Lors de l'introduction de la requête, il était détenu à la prison de Karaman (Turquie).

produisit alors un échange de coups de feu avec les gendarmes lors duquel ce dernier fut tué. En outre, des armes à feu et des explosifs furent retrouvés dans le véhicule en question. Le requérant fut placé en garde à vue par les gendarmes. Lors de ses interrogatoires, il avoua avoir fait le messager pour une organisation illégale,

le TKP/ML-TIKKO

(Le Parti communiste

marxiste léniniste de Turquie-Armée de la libération

des ouvriers et des paysans de Turquie).

7.

Le 27 octobre 1997, le requérant fut d'abord entendu par le procureur de la République de Tașova, district de Tokat, puis traduit devant le juge du tribunal d'instance de Tașova, lequel ordonna sa

mise en détention provisoire. Devant le procureur ainsi que devant le juge, le requérant réitéra sa déposition faite aux gendarmes.

8.

Par un acte d'accusation du 5 novembre 1997, le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat d'Ankara

(« le procureur » – «

la cour de sûreté de l'Etat

») mit le requérant en accusation avec quatre autres personnes devant la cour de sûreté de l'Etat, composée de trois magistrats de carrière, dont l'un relevant de la magistrature militaire. Reprochant au requérant notamment d'être l'un des dirigeants de l'organisation armée susmentionnée, il requit sa condamnation en vertu des articles 168 § 1 du code pénal et 5 de la loi n

o

3713 sur la lutte contre le terrorisme.

9.

Lorsqu'il comparut devant la cour de sûreté de l'Etat, le requérant contesta les accusations portées contre lui. Il soutint qu'il ne savait pas que l'individu qui l'avait accompagné dans le véhicule était membre du TKP/ML-TIKKO.

10.

Dans son réquisitoire, le procureur requit la condamnation du requérant pour être membre d'une organisation illégale en vertu de l'article 168 § 2

du code pénal.

11.

Par un arrêt du 3 mars 1998, la cour de sûreté de l'Etat déclara le requérant coupable d'appartenance à une bande armée et le condamna à une peine d'emprisonnement de douze ans et six mois en vertu de l'article 168

§

2

du code pénal et de l'article 5 de la loi n

o

3713 sur la lutte contre le terrorisme. Elle considéra que les éléments de preuve tels que la fausse carte d'identité préparée pour le requérant, les aveux de ce dernier faits devant les gendarmes, le procureur et le juge d'instance, ainsi que les déclarations détaillées d'un de ses coaccusés confirmaient la version des faits proposée par l'accusation.

12.

Le

requérant se pourvut en cassation. L'avis du procureur général près la Cour de cassation sur le pourvoi n'aurait pas été communiqué à ce dernier.

13.

Le 18 novembre 1998, la Cour de cassation confirma l'arrêt attaqué en toutes ses dispositions.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

14.

Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts

Özel c. Turquie

(n

o

42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et

Gençel c.

Turquie

(n

o

53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003).

15.

L'article 327 du code de procédure pénale énumère les cas où «

une affaire qui a abouti à un jugement passé en force de chose jugée peut faire l'objet d'un nouveau procès en faveur du condamné

».

Il a été modifié par l'article 3 de la loi n

o

4793, qui a ajouté un sixième cas de réouverture

:

«

Lorsqu'il est établi par un arrêt définitif de la Cour européenne des Droits de l'Homme qu'une décision pénale a été prononcée en violation de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales et de ses protocoles additionnels. Dans ce cas, la réouverture du procès peut être demandée dans un délai d'un an à partir de la date à laquelle l'arrêt de la Cour européenne des Droits de l'Homme est devenu définitif.

»

La loi n

o

4793 est entrée en vigueur le 3 février 2003. Selon son article provisoire n

o

1, l'article 3 ne joue que dans les deux hypothèses suivantes

: celle où la Cour a rendu un arrêt devenu définitif avant l'entrée en vigueur de la loi

; celle où la Cour rendra un arrêt définitif au sujet d'une requête introduite après l'entrée en vigueur de la loi.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

16.

Le requérant allègue que la cour de sûreté de l'Etat qui l'a jugé et condamné ne constitue pas un «

tribunal indépendant et impartial

» qui eût pu lui garantir un procès équitable en raison de la présence d'un juge militaire en son sein.

Le requérant soutient, également, que la procédure devant la Cour de cassation a méconnu ses droits de la défense en raison du défaut de notification de l'avis du procureur général.

Il y voit une violation de l'article 6 §§ 1 et 3 b) de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

(...)

b)

disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense

;

(...)

»

A.

Sur la recevabilité

17.

Le Gouvernement soulève deux exceptions préliminaires.

18.

En premier lieu, le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête pour non-épuisement des voies de recours internes en vertu de l'article 35

de la Convention. A cet égard,

il soutient que le requérant n'a formulé son grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention à aucun stade de la procédure devant les juridictions internes.

19.

La Cour rappelle qu'elle a rejeté une exception semblable dans l'affaire

Özel

c. Turquie

(arrêt précité, § 25). Elle n'aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette donc l'exception du Gouvernement.

20.

En second lieu, le Gouvernement excipe du non-respect du délai de six mois. Il soutient que la décision interne définitive, concernant le grief relatif au manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat, est celle rendue par cette même juridiction. A cet égard, il fait valoir que la Cour de cassation n'était nullement habilitée à se prononcer sur ce grief dans la mesure où la composition des cours de sûreté de l'Etat découlait, à l'époque des faits, de la législation interne. Le Gouvernement en conclut que le requérant aurait dû introduire sa requête dans les six mois suivant le moment où il s'était rendu compte de l'inefficacité des recours internes, c'est-à-dire à partir de l'arrêt de la cour de sûreté de l'Etat, à savoir, le 3 mars 1998. Or, il souligne que la requête a été introduite le

3

mars 1999.

21.

La Cour rappelle qu'elle a rejeté une exception semblable dans l'affaire

Özdemir c. Turquie

(n

o

59659/00, § 26, 6 février 2003). Elle n'aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette donc l'exception du Gouvernement.

22.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment

Çıraklar c. Turquie

, arrêt du 28 octobre 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

VII) et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l'objet d'un examen au fond. Elle constate en outre que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.

B.

Sur le fond

1.

Sur l'indépendance et l'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat

23.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6

§

1 de la Convention (voir

Özel

précité, §§ 33-34, et

Özdemir

précité, §§

35

‑

36).

24.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu'il est compréhensible que le requérant, qui répondait devant une cour de sûreté de l'Etat d'infractions prévues et réprimées par le code pénal, ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l'Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu'étaient objectivement justifiés les doutes nourris par le requérant quant à l'indépendance et à l'impartialité de cette juridiction (

Incal c. Turquie

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil

1998

‑

IV, p. 1573, § 72

in fine

).

25.

La Cour conclut que, lorsqu'elle a jugé et condamné le requérant, la cour de sûreté de l'Etat d'Ankara n'était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1.

2.

Sur l'équité de la procédure pénale

26.

Le Gouvernement conteste l'existence d'une violation.

27.

La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu'un tribunal dont le manque d'indépendance et d'impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.

28.

Eu égard au constat de violation du droit du requérant à voir sa cause entendue par un tribunal indépendant et impartial auquel elle parvient, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner le présent grief (voir, entre autres,

Çıraklar

précité, p.

3074, §§ 44-45).

II.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

29.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage matériel et moral

30.

Le requérant allègue avoir subi un préjudice matériel, qu'il laisse à l'appréciation de la Cour, et, un préjudice moral qu'il évalue à 50 000 euros (EUR).

31.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

32.

En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l'Etat aurait abouti si l'infraction à la Convention n'avait pas eu lieu. Il n'y a donc pas lieu d'accorder au requérant une indemnité à ce titre

(

Findlay c. Royaume-Uni

, arrêt du 25 février 1997,

Recueil

1997-I, p. 284, § 85).

33.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l'espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (

Çıraklar

précité, p. 3074, § 49).

34.

Lorsque la Cour conclut que la condamnation d'un requérant a été prononcée par un tribunal qui n'était pas indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1, elle estime qu'en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial (voir,

Gençel

précité, § 27).

B.

Frais et dépens

35.

Le requérant demande également 20 000 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la Cour. Le requérant ne fournit aucun justificatif.

36.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

37.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour statuant en équité, accorde au requérant 2 000 EUR, déduction faite des 760 EUR versés par le Conseil de l'Europe au titre de l'assistance judiciaire et qui n'ont pas déjà été pris en compte dans la demande.

C.

Intérêts moratoires

38.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat

d'Ankara ;

3.

Dit

qu'il n'y a pas lieu d'examiner les autres griefs tirés de l'article 6 de la Convention

;

4.

Dit

que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral ;

5.

Dit

a)

que l

'

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article

44 § 2 de la Convention, 2 000 EUR (deux mille euros), moins les 760 EUR (sept cent soixante euros) perçus au titre de l'assistance judiciaire, pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement

;

b)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

6.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 novembre 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Mark

Villiger

Georg

Ress

Greffier adjoint

Président