AFFAIRE GENCEL c. TURQUIE

AFFAIRE GENCEL c. TURQUIE (CtEDO, 2003)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA GENÇEL c. TURCIA (solicitarea nr. 53431/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 23 octombrie 2003 DEFINITIVF 24/03/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Gençel c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președintele Caflisch Kūris Türmen Hedigan H.S. Greve Traja, judecători și al dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 2 octombrie 2003, Renunță la hotărârea adoptată la această ultimă dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 53431/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, Binali Gençel ( La 17 septembrie 1999, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind dreptul omului). Reclamantul este reprezentat de M. Z.S. Özdoćan, avocată la Izmir. Guvernul turc nu a desemnat un agent în cadrul procedurii în fața Curții. La 7 noiembrie 2000, Curtea (prima secțiune) a decis să comunice cererea guvernului. Prin scrisoarea din 18 noiembrie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (1) și al articolului 3 din convenție, atât cu privire la admisibilitate, cât și la fondul cererii. La data de 17 ianuarie 1997, a fost arestat de poliție pentru apartenența la o organizație ilegală, și anume PKK. La 31 ianuarie 1997, a fost deferit judecătorului-șef în apropierea Curții de Securitate a statului Izmir, care a ordonat arestarea sa provizorie. La 20 martie 1997, procurorul districtual a solicitat aplicarea articolului 168 din Codul Penal pentru apartenență la PKK. La 29 decembrie 1997, Curtea de Securitate a statului, compusă din doi judecători civili și un judecător militar, a declarat reclamantul vinovat de faptele care i-au fost reproșate și l-a condamnat la 18 ani și nouă luni de închisoare. În hotărârea sa, Curtea a arătat că, în cursul anchetei, precum și în fața procurorului și a judecătorului-șef care și-a întocmit declarațiile, reclamantul a recunoscut infracțiunile incriminate și că declarațiile coinculpaților și alte dovezi suplimentare confirmă versiunea faptelor, astfel cum au fost prezentate în actul de acuzare 10. Prin hotărârea din 4 martie 1999, pronunțată la 17 martie 1999, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. II. DREPTURILE ȘI PRACTICILE INTERNE PERTINENTE 11. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4339/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Özdemir c. Turcia 59659/00, § 21-22, 6 februarie 2003 12. art. 327 din Codul de procedură penală enumeră cazurile în care o cauză care a dus la o hotărâre în instanță a unui lucru judecat poate face obiectul unui nou proces în favoarea condamnatului El a fost modificat prin art. 3 din Legea nr. 4793, care a adăugat un al șaselea caz de redeschidere Atunci când se stabilește printr-o hotărâre definitivă a Curții Europene a Drepturilor Omului că o hotărâre penală a fost pronunțată cu încălcarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor suplimentare ale acesteia. În acest caz, redeschiderea procesului poate fi solicitată în termen de un an de la data la care hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului a devenit definitivă. Legea nr. 4793 a intrat în vigoare la 3 februarie 2003 în conformitate cu articolul provizoriu nr. 1, art. 3 se aplică numai în următoarele două ipoteze: : cea în care Curtea a făcut o hotărâre definitivă înainte de intrarea în vigoare a legii; cea în care Curtea va pronunța o hotărâre definitivă cu privire la o cerere formulată după intrarea în vigoare a legii. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE 13. Tribunalul imparțial și independent care i-ar putea garanta un proces echitabil din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său. Recurentul denunță, de asemenea, lipsa de echitate a procedurii în fața acestei instanțe. El se plânge în sensul că nu a beneficiat de asistență din partea unui avocat în timpul custodiei sale și că nu a dispus de timpul și de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale. El vede o încălcare a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 3 litera (b) punctul (c) din convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice inculpat are dreptul, printre altele, să dispună de timpul și facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale (...). să se apere pe sine sau să aibă sprijinul unui apărător ales de el și, dacă nu are mijloacele de a plăti un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, în cazul în care interesele justiției impun acest lucru (...) asupra admisibilității 14. Guvernul invită Curtea să respingă plângerea referitoare la compunerea Curții de Securitate a statului pentru nerespectarea termenului de șase luni prevăzut la art. 35 din convenție. El susține că decizia internă definitivă privind cauza privind lipsa independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului este cea pronunțată de aceeași instanță. În această privință, acesta susține că nici Curtea de Securitate a statului, nici Curtea de Casație nu au competența de a se pronunța cu privire la acest motiv, în măsura în care componența cursurilor de securitate ale statului era cuprinsă, la momentul faptelor, de legislația internă. Acesta concluzionează că reclamantul ar fi trebuit să-și depună cererea în termen de șase luni de la data la care și-a dat seama de ineficiența căilor de atac interne, fie de la 29 decembrie 1997, data hotărârii Curții de Securitate a statului. Or, el subliniază că cererea a fost introdusă la 17 septembrie 1999. 15. Curtea amintește că a respins o excepție similară în cauza Özdemir c. Turcia (hotărârea menționată anterior, punctul 26). Ea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge excepția guvernului. 16. Curtea apreciază, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa (a se vedea, printre altele, Cliraklar c. Turcia, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1998 VII) și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, că aceste obiecții trebuie să facă obiectul unei examinări de fond și constată, de asemenea, că acestea nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Pe fondul independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului 17. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Özel, citată anterior, §§ 33-34, și Özdemir, citată anterior, §§§ 36). Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața unei instanțe de securitate din statul de încălcări prevăzute și reprimate de Codul Penal, s-a temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, el putea să se teamă în mod legitim că Curtea de Securitate a statului se va lăsa ghidată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le-a exprimat reclamantul cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe ( Õncal c. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec. 1998 IV, p. 1573, § 72 Curtea concluzionează că, atunci când l-a judecat și l-a condamnat pe solicitant, Curtea de Securitate a statului nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) privind echitatea procedurii penale 20. Curtea amintește că a judecat deja în cauze similare că o instanță a cărei lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în nici un caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa 21. Având în vedere constatarea încălcării dreptului reclamantului de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze prezentul motiv (a se vedea, printre altele, Hotărârea Siraklar, citată anterior, p. 3074, § 44-45). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 22. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 23. Reclamantul susține că a suferit un prejudiciu material și moral pe care nu îl evaluează 24. 25. În ceea ce privește pretinsa pagubă materială, Curtea nu poate specula asupra rezultatului la care procedura în fața Curții de Securitate a Statului ar fi dus dacă încălcarea convenției nu ar fi avut loc. Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamantului o indemnizație în acest sens (a se vedea Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Culegerea În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele cazului de față, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă (ciraklar, citată anterior, p. 3074, punctul 49). În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că, în principiu, redresarea cea mai adecvată ar fi aceea de a rejudeca reclamantul în timp util de către o instanță independentă și imparțială. 28. Reclamantul nu solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată suportate în fața organelor convenției și/sau a instanțelor interne și nici nu solicită o examinare din oficiu (a se vedea Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A n 197-D, p. 52, § 16), CURȚA, LA UNANIMITATE, A se vedea cererea admisibilă A se vedea că a avut loc o încălcare a articolului 6 alin. (1) din Convenție din cauza lipsei independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului Izmir afirmă că nu este necesar să se examineze celelalte obiecții care rezultă din art. 6 din Convenție afirmă că prezenta hotărâre constituie prin sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru pretinsul prejudiciu moral. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 23 octombrie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

GENÇEL c. TURQUIE

(Requête n

o

53431/99)

ARRÊT

STRASBOURG

23 octobre 2003

DÉFINITIF

24/03/2004

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Gençel c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

L.

Caflisch

,

P.

Kūris

,

R.

Türmen

,

J.

Hedigan

,

M

me

H.S.

Greve

,

M.

K.

Traja,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 octobre 2003,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette dernière date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

53431/99) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, Binali Gençel («

le requérant

»), a saisi la Cour le 17 septembre 1999 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

Z.S. Özdoğan, avocate à Izmir. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») n'a pas désigné d'agent dans la procédure devant la Cour.

3.

Le 7 novembre 2000, la Cour (première section) a décidé de communiquer la requête au Gouvernement.

4.

Par une lettre du 18 novembre 2002, la Cour a informé les parties qu'elle se prononcerait, en application de l'article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

5.

Le requérant est né en 1969. Lors de l'introduction de la requête, il était détenu à la maison d'arrêt de Nazilli à Aydın.

6.

Le 17 janvier 1997, il fut arrêté par la police pour appartenance à une organisation illégale, à savoir le PKK.

7.

Le 31 janvier 1997, il fut déféré devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l'Etat d'Izmir, qui ordonna sa détention provisoire.

8.

Le 20 mars 1997, le procureur près la cour de sûreté de l'Etat requit l'application de l'article 168 du code pénal pour appartenance au PKK.

9.

Le 29 décembre 1997, la cour de sûreté de l'Etat, composée de deux juges civils et d'un juge militaire, déclara le requérant coupable des faits qui lui étaient reprochés et le condamna à une peine de dix-huit ans et neuf mois d'emprisonnement. Dans son arrêt, celle-ci releva que, lors de l'instruction ainsi que devant le procureur et le juge assesseur qui avaient établi ses dépositions, le requérant avait reconnu les délits incriminés, et que les déclarations des coaccusés et d'autres preuves supplémentaires confirmaient la version des faits tels qu'exposés dans l'acte d'accusation.

10.

Par un arrêt du 4 mars 1999, prononcé le 17 mars 1999, la Cour de cassation confirma l'arrêt attaqué.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

11.

Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts

Özel c. Turquie

(n

o

42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et

Özdemir c.

Turquie

(n

o

59659/00, §§ 21-22, 6 février 2003).

12.

L'article 327 du code de procédure pénale énumère les cas où «

une affaire qui a abouti à un jugement passé en force de chose jugée peut faire l'objet d'un nouveau procès en faveur du condamné

».

Il a été modifié par l'article 3 de la loi n

o

4793, qui a ajouté un sixième cas de réouverture

:

«

Lorsqu'il est établi par un arrêt définitif de la Cour européenne des Droits de l'Homme qu'une décision pénale a été prononcée en violation de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales et de ses protocoles additionnels. Dans ce cas, la réouverture du procès peut être demandée dans un délai d'un an à partir de la date à laquelle l'arrêt de la Cour européenne des Droits de l'Homme est devenu définitif.

»

La loi n

o

4793 est entrée en vigueur le 3 février 2003. Selon son article provisoire n

o

1, l'article 3 ne joue que dans les deux hypothèses suivantes

: celle où la Cour a rendu un arrêt devenu définitif avant l'entrée en vigueur de la loi

; celle où la Cour rendra un arrêt définitif au sujet d'une requête introduite après l'entrée en vigueur de la loi.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

13.

Le requérant allègue que la cour de sûreté de l'Etat qui l'a jugé et condamné ne constitue pas un «

tribunal impartial et indépendant

» qui eût pu lui garantir un procès équitable en raison de la présence d'un juge militaire en son sein.

Le requérant dénonce également le défaut d'équité de la procédure devant cette cour. Il se plaint en ce sens de n'avoir pas bénéficié de l'assistance d'un avocat lors de sa garde à vue et de n'avoir pas disposé du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense.

Il y voit une violation de l'article 6 §§ 1 et 3 b), c) de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

(...)

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

(...)

b)

disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense

;

c)

se défendre lui-même ou avoir l'assistance d'un défenseur de son choix et, s'il n'a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d'office, lorsque les intérêts de la justice l'exigent

;

(...)

»

A.

Sur la recevabilité

14.

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter le grief concernant la composition de la cour de sûreté de l'Etat pour non-respect du délai de six mois prévu à l'article 35 de la Convention. Il soutient que la décision interne définitive concernant le grief relatif au manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat est celle rendue par cette même juridiction. A cet égard, il fait valoir que ni la cour de sûreté de l'Etat ni la Cour de cassation n'étaient habilitées à se prononcer sur ce grief dans la mesure où la composition des cours de sûreté de l'Etat découlait, à l'époque des faits, de la législation interne. Il en conclut que le requérant aurait dû introduire sa requête dans les six mois suivant le moment où il s'était rendu compte de l'inefficacité des recours internes, soit à compter du 29

décembre 1997, date de l'arrêt de la cour de sûreté de l'Etat. Or, il souligne que la requête a été introduite le 17 septembre 1999.

15.

La Cour rappelle qu'elle a rejeté une exception semblable dans l'affaire

Özdemir c. Turquie

(arrêt précité, § 26). Elle n'aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette donc l'exception du Gouvernement.

16.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir, notamment,

Çiraklar c. Turquie

, arrêt du 28

octobre 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

VII) et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que ces griefs doivent faire l'objet d'un examen au fond. Elle constate en outre que ceux-ci ne se heurtent à aucun autre motif d'irrecevabilité.

B.

Sur le fond

1.

Sur l'indépendance et l'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat

17.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article

6 §

1 de la Convention (voir

Özel

, précité, §§ 33-34, et

Özdemir

, précité, §§

35

‑

36).

18.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu'il est compréhensible que le requérant, qui répondait devant une cour de sûreté de l'Etat d'infractions prévues et réprimées par le code pénal, ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l'Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu'étaient objectivement justifiés les doutes nourris par le requérant quant à l'indépendance et à l'impartialité de cette juridiction (

İncal c. Turquie

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil

1998

‑

IV, p. 1573, § 72

in fine

).

19.

La Cour conclut que, lorsqu'elle a jugé et condamné le requérant, la cour de sûreté de l'Etat n'était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1.

2.

Sur l'équité de la procédure pénale

20.

La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu'un tribunal dont le manque d'indépendance et d'impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.

21.

Eu égard au constat de violation du droit du requérant à voir sa cause entendue par un tribunal indépendant et impartial auquel elle parvient, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner le présent grief (voir, entre autres,

Çiraklar

, précité, p. 3074, §§ 44-45).

II.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

22.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

23.

Le requérant allègue avoir subi un préjudice matériel et moral qu'il n'évalue pas.

24.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

25.

En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l'Etat aurait abouti si l'infraction à la Convention n'avait pas eu lieu. Il n'y a donc pas lieu d'accorder au requérant une indemnité à ce titre

(voir

Findlay c.

Royaume-Uni

, arrêt du 25 février 1997,

Recueil

1997-I, p. 284, § 85).

26.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l'espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (

Çiraklar

, précité, p. 3074, § 49).

27.

Lorsque la Cour conclut que la condamnation d'un requérant a été prononcée par un tribunal qui n'était pas indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1, elle estime qu'en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial.

28.

Le requérant ne sollicite pas le remboursement de frais et dépens supportés devant les organes de la Convention et/ou les juridictions internes, et pareille question n'appelle pas un examen d'office (voir

Colacioppo c.

Italie

, arrêt du 19 février 1991, série A n

o

197-D, p. 52, § 16).

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article

6 § 1 de la Convention en raison du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat d'Izmir

;

3.

Dit

qu'il n'y a pas lieu d'examiner les autres griefs tirés de l'article 6 de la Convention

;

4.

Dit

que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral allégué.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 octobre 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président