Ozulku împotriva Turciei

SECȚIUNEA 3 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL ÖZÜLKÜ c. TURCIA (solicitarea nr. 51289/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 noiembrie 2003 DEFINITIVF 27/02/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă.

În cauza Özülkü c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii Ress Președintele Cabral Barreto Caflisch Kūris Türmen Zupančič Hedigan, judecători și al domnului Villiger, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 6 noiembrie 2003, Renunță la hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere (n 51289/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, Ercan Özülkü reclamantul a sesizat Curtea la 18 august 1999 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 15 mai 2001, Curtea (prima secțiune) a decis să comunice cererea guvernului.

Prin scrisoarea din 29 iulie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (1) și al articolului 3 din convenție, atât cu privire la admisibilitate, cât și la fondul cererii. Reclamantul, Ercan Özülkü, este un resortisant turc născut în 1968. La depunerea cererii, acesta a locuit la Istanbul și a fost funcționar al poliției municipale. Reclamantul a fost arestat și pus în custodie la sediul Secției antiteroriste din cadrul Direcției de Securitate de la Istanbul, în cadrul unei operații împotriva unei organizații ilegale armate, DHKP/C (Partidul Revoluționar al Eliberarea Poporului/Frontului). El a fost interogat a doua zi și a refuzat să semneze procesul-verbal privind depoziția sa.

La 5 mai 1995, reclamantul a fost mai întâi ascultat de procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului de temniță (atractul de securitate a statului de mai) și apoi a fost adus în fața judecătorului care se ocupă de această instanță, care a dispus arestarea sa provizorie. La 26 mai 1995, procurorul l-a acuzat pe reclamant cu 18 alte persoane în fața Curții de Securitate a Statului, compusă din magistrați de carieră, printre care unul din magistrații militari, care, în special, îi reproșează reclamantului că a acordat asistență unei bande armate, și-a revendicat condamnarea în temeiul art. 169 din Codul Penal și 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. La 1 august 1995, când s-a prezentat pentru prima dată în fața Curții de Securitate a statului, reclamantul a susținut că a fost interogat în timpul arestării sale.

au contestat, în fața instanței, mărturisirile și declarațiile pe care le-au făcut poliției, a respins toate acuzațiile aduse lui. Reclamantul a fost eliberat în aceeași zi. 10. În fața Curții, martorul M.A.K. a susținut că a închiriat depozitul său unui anume Yavuz și că acesta din urmă, însoțit de alți doi indivizi, inclusiv unul în uniformă, depunea pachete acolo, susținea că nu văzuse fața celui în uniformă și că semnase procesul-verbal de identificare pregătit de polițiști fără să ia cunoștință de conținutul său. Curtea de Securitate a statului l-a declarat pe reclamant vinovat de acordarea de asistență unei bande armate și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani și nouă luni.

a constatat că reclamantul a transportat pachete pentru unii membri ai DHKP/C. Pentru a stabili vinovăția acestuia din urmă, Curtea a ținut seama în principal de procesele-verbale pregătite de polițiștii anchetatori, de depozițiile coinculșilor și de un martor colectat în cadrul anchetei polițienești. 12. La 2 decembrie 1998, reclamantul s-a ocupat de casare și a susținut, printre altele, că condamnarea sa se baza în principal pe depozițiile colegilor săi acuzați, obținute sub presiunea poliției, și, pe o mărturie retrasă ulterior. 13. printr-o hotărâre din 16 februarie 1999, pronunțată la 24 februarie 1999, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. II.

Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4339/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia 53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003. 15. art. 327 din Codul de procedură penală enumeră cazurile în care: o cauză care a dus la o hotărâre în instanță a unui lucru judecat poate face obiectul unui nou proces în favoarea condamnatului El a fost modificat prin art. 3 din Legea nr. 4793, care a adăugat un al șaselea caz de redeschidere Atunci când se stabilește printr-o hotărâre definitivă a Curții Europene a Drepturilor Omului că o hotărâre penală a fost pronunțată cu încălcarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor suplimentare ale acesteia.

În acest caz, redeschiderea procesului poate fi solicitată în termen de un an de la data la care hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului a devenit definitivă. Legea nr. 4793 a intrat în vigoare la 3 februarie 2003 în conformitate cu articolul provizoriu nr. 1, art. 3 se aplică numai în următoarele două ipoteze: : cea în care Curtea a făcut o hotărâre definitivă înainte de intrarea în vigoare a legii; cea în care Curtea va pronunța o hotărâre definitivă cu privire la o cerere formulată după intrarea în vigoare a legii. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE 16. Instanța independentă și imparțială care i-a putut garanta un proces echitabil din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său.

Reclamantul denunță, de asemenea, încălcarea procedurii în fața acestei instanțe. În acest sens, se plânge că condamnarea sa s-a bazat pe declarațiile colegilor săi inculpați obținuți sub constrângere și pe martorul care s-a retras ulterior în fața judecătorilor vede o încălcare a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 3 litera (d) din convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide...

dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice acuzat are dreptul în special la (...) interogarea sau interogarea martorilor acuzați și obținerea convocarii și interogării martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii acuzați; (...) Cu privire la admisibilitatea 17. Guvernul invită Curtea să respingă cererea de nerespectare a termenului de șase luni prevăzut în art. 35 din Convenție. El susține că decizia internă definitivă, referitoare la cauza privind lipsa independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului, este cea pronunțată de aceeași instanță. În această privință, acesta susține că Curtea de Casație nu avea competența de a se pronunța cu privire la acest motiv și că, prin urmare, recursul nu constituia o acțiune internă eficientă pentru remedierea situației denunțate.

concluzionează că reclamantul ar fi trebuit să își depună cererea în termen de șase luni de la data la care și-a dat seama de ineficiența acțiunilor interne, și anume de la hotărârea Curții de Securitate a statului, și anume la 18 decembrie 1997. 18 august 1999. În sprijinul argumentației sale, guvernul face trimitere la jurisprudența Curții (printre altele, Bayram Y 59659/00, § 26, 6 februarie 2003. Curtea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge excepția guvernului. 19. Curtea apreciază, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special mai exact . . . Turcia , Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1998 VII) și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, că cererea trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond; în plus, aceasta constată că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate.

Pe fondul independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului 20. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 1 din convenție [a se vedea Özel menționat anterior, § 33-34, și Özdemir, citată anterior, §§ 36.21]. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața unei instanțe de securitate din statul de încălcări prevăzute și reprimate de Codul Penal, s-a temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare.

Din acest motiv, el se putea teme în mod legitim că Curtea de Securitate a statului se va lăsa îndrumată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le-a exprimat reclamantul cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Calc.

Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., 1998 IV, p. 1573, § 72 Curtea concluzionează că, atunci când l-a judecat și l-a condamnat pe solicitant, Curtea de Securitate a statului Istanbul nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) privind echitatea procedurilor penale 23. Guvernul contestă existența unei încălcări 24. Curtea amintește că a judecat deja în cauze similare faptul că o instanță a cărei lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în niciun caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa 25. Având în vedere constatarea încălcării dreptului reclamantului de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze prezentul motiv (a se vedea, printre altele, art. 41 din convenție, p. 3074 alineatul 44-45).

II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 26. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul susține că a suferit prejudicii materiale și morale pe care le estimează la 22 150 de dolari americani (USD) și, respectiv, 33 000 USD. 28. Guvernul contestă aceste pretenții. 29. În ceea ce privește pretinsul prejudiciu material, Curtea nu poate specula cu privire la rezultatul la care procedura în fața Curții de Securitate a statului ar fi dus dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc.

Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamantului o compensație în acest sens, Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, p. 284, punctul 85. 30. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele cazului, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă (de exemplu, conform articolului 3074 alineatul (49). 31. În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că, în principiu, redresarea cea mai adecvată ar fi aceea de a rejudeca reclamantul în timp util de către o instanță independentă și imparțială (a se vedea Gençel citată anterior, punctul 27). Reclamantul solicită, de asemenea, 10 900 USD pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor interne și a Curții.

Reclamantul nu furnizează documente justificative. 33. Guvernul contestă aceste pretenții. 34. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în această privință, Curtea, hotărând în echitate, acordă reclamantului 2 000 EUR în acest sens. Interese moratoriu 35. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.

PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A se vedea că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza lipsei de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului Istanbul A declarat că nu este necesar să se examineze celelalte obiecțiuni întemeiate pe art. 6 din Convenție A declarat că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral A declarat că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte cheltuieli fiscale datorate în momentul plății, care trebuie convertită în lire turcești la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.

Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 27 noiembrie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Mark Villiger Georg Ress Modululr Adjunct Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE ÖZÜLKÜ c. TURQUIE (Requête n o 51289/99) ARRÊT STRASBOURG 27 novembre 2003 DÉFINITIF 27/02/2004 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l'affaire Özülkü c. Turquie, La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , I. Cabral Barreto , L. Caflisch , P. Kūris , R. Türmen , B. Zupančič , J. Hedigan, juges , et de M. M. Villiger, greffier adjoint de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 novembre 2003, Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

5. Le requérant, Ercan Özülkü, est un ressortissant turc né en 1968. Lors de l'introduction de la requête, il résidait à Istanbul et était fonctionnaire de la police municipale.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

14. Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts Özel c. Turquie (n o 42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et Gençel c. Turquie (n o 53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003).

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

16. Le requérant allègue que la cour de sûreté de l'Etat qui l'a jugé et condamné ne constitue pas un « tribunal indépendant et impartial » qui eût pu lui garantir un procès équitable en raison de la présence d'un juge militaire en son sein. Le requérant dénonce également l'iniquité de la procédure devant cette juridiction. Il se plaint, en ce sens, du fait que sa condamnation a été basée sur les déclarations de ses coaccusés obtenues sous la contrainte, et, sur celles d'un témoin qui s'est rétracté par la suite devant les juges.

Il y voit une violation de l'article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) 3. Tout accusé a droit notamment à : (...) d) interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l'interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge ; (...) » A. Sur la recevabilité

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

26. Aux termes de l ' article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage matériel et moral