AFFAIRE OZULKU c. TURQUIE

AFFAIRE OZULKU c. TURQUIE (CtEDO, 2003)

SECȚIUNEA 3 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL ÖZÜLKÜ c. TURCIA (solicitarea nr. 51289/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 noiembrie 2003 DEFINITIVF 27/02/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Özülkü c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii Ress Președintele Cabral Barreto Caflisch Kūris Türmen Zupančič Hedigan, judecători și al domnului Villiger, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 6 noiembrie 2003, Renunță la hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere (n 51289/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, Ercan Özülkü reclamantul a sesizat Curtea la 18 august 1999 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 15 mai 2001, Curtea (prima secțiune) a decis să comunice cererea guvernului. Prin scrisoarea din 29 iulie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (1) și al articolului 3 din convenție, atât cu privire la admisibilitate, cât și la fondul cererii. Reclamantul, Ercan Özülkü, este un resortisant turc născut în 1968. La depunerea cererii, acesta a locuit la Istanbul și a fost funcționar al poliției municipale. Reclamantul a fost arestat și pus în custodie la sediul Secției antiteroriste din cadrul Direcției de Securitate de la Istanbul, în cadrul unei operații împotriva unei organizații ilegale armate, DHKP/C (Partidul Revoluționar al Eliberarea Poporului/Frontului). El a fost interogat a doua zi și a refuzat să semneze procesul-verbal privind depoziția sa. La 5 mai 1995, reclamantul a fost mai întâi ascultat de procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului de temniță (atractul de securitate a statului de mai) și apoi a fost adus în fața judecătorului care se ocupă de această instanță, care a dispus arestarea sa provizorie. La 26 mai 1995, procurorul l-a acuzat pe reclamant cu 18 alte persoane în fața Curții de Securitate a Statului, compusă din magistrați de carieră, printre care unul din magistrații militari, care, în special, îi reproșează reclamantului că a acordat asistență unei bande armate, și-a revendicat condamnarea în temeiul art. 169 din Codul Penal și 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. La 1 august 1995, când s-a prezentat pentru prima dată în fața Curții de Securitate a statului, reclamantul a susținut că a fost interogat în timpul arestării sale. au contestat, în fața instanței, mărturisirile și declarațiile pe care le-au făcut poliției, a respins toate acuzațiile aduse lui. Reclamantul a fost eliberat în aceeași zi. 10. În fața Curții, martorul M.A.K. a susținut că a închiriat depozitul său unui anume Yavuz și că acesta din urmă, însoțit de alți doi indivizi, inclusiv unul în uniformă, depunea pachete acolo, susținea că nu văzuse fața celui în uniformă și că semnase procesul-verbal de identificare pregătit de polițiști fără să ia cunoștință de conținutul său. Curtea de Securitate a statului l-a declarat pe reclamant vinovat de acordarea de asistență unei bande armate și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani și nouă luni. a constatat că reclamantul a transportat pachete pentru unii membri ai DHKP/C. Pentru a stabili vinovăția acestuia din urmă, Curtea a ținut seama în principal de procesele-verbale pregătite de polițiștii anchetatori, de depozițiile coinculșilor și de un martor colectat în cadrul anchetei polițienești. 12. La 2 decembrie 1998, reclamantul s-a ocupat de casare și a susținut, printre altele, că condamnarea sa se baza în principal pe depozițiile colegilor săi acuzați, obținute sub presiunea poliției, și, pe o mărturie retrasă ulterior. 13. printr-o hotărâre din 16 februarie 1999, pronunțată la 24 februarie 1999, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. II. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4339/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia 53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003. 15. art. 327 din Codul de procedură penală enumeră cazurile în care: o cauză care a dus la o hotărâre în instanță a unui lucru judecat poate face obiectul unui nou proces în favoarea condamnatului El a fost modificat prin art. 3 din Legea nr. 4793, care a adăugat un al șaselea caz de redeschidere Atunci când se stabilește printr-o hotărâre definitivă a Curții Europene a Drepturilor Omului că o hotărâre penală a fost pronunțată cu încălcarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor suplimentare ale acesteia. În acest caz, redeschiderea procesului poate fi solicitată în termen de un an de la data la care hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului a devenit definitivă. Legea nr. 4793 a intrat în vigoare la 3 februarie 2003 în conformitate cu articolul provizoriu nr. 1, art. 3 se aplică numai în următoarele două ipoteze: : cea în care Curtea a făcut o hotărâre definitivă înainte de intrarea în vigoare a legii; cea în care Curtea va pronunța o hotărâre definitivă cu privire la o cerere formulată după intrarea în vigoare a legii. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE 16. Instanța independentă și imparțială care i-a putut garanta un proces echitabil din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său. Reclamantul denunță, de asemenea, încălcarea procedurii în fața acestei instanțe. În acest sens, se plânge că condamnarea sa s-a bazat pe declarațiile colegilor săi inculpați obținuți sub constrângere și pe martorul care s-a retras ulterior în fața judecătorilor vede o încălcare a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 3 litera (d) din convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice acuzat are dreptul în special la (...) interogarea sau interogarea martorilor acuzați și obținerea convocarii și interogării martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii acuzați; (...) Cu privire la admisibilitatea 17. Guvernul invită Curtea să respingă cererea de nerespectare a termenului de șase luni prevăzut în art. 35 din Convenție. El susține că decizia internă definitivă, referitoare la cauza privind lipsa independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului, este cea pronunțată de aceeași instanță. În această privință, acesta susține că Curtea de Casație nu avea competența de a se pronunța cu privire la acest motiv și că, prin urmare, recursul nu constituia o acțiune internă eficientă pentru remedierea situației denunțate. concluzionează că reclamantul ar fi trebuit să își depună cererea în termen de șase luni de la data la care și-a dat seama de ineficiența acțiunilor interne, și anume de la hotărârea Curții de Securitate a statului, și anume la 18 decembrie 1997. 18 august 1999. În sprijinul argumentației sale, guvernul face trimitere la jurisprudența Curții (printre altele, Bayram Y 59659/00, § 26, 6 februarie 2003. Curtea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge excepția guvernului. 19. Curtea apreciază, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special mai exact . . . Turcia , Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1998 VII) și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, că cererea trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond; în plus, aceasta constată că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Pe fondul independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului 20. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 1 din convenție [a se vedea Özel menționat anterior, § 33-34, și Özdemir, citată anterior, §§ 36.21]. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața unei instanțe de securitate din statul de încălcări prevăzute și reprimate de Codul Penal, s-a temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, el se putea teme în mod legitim că Curtea de Securitate a statului se va lăsa îndrumată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le-a exprimat reclamantul cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Calc. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., 1998 IV, p. 1573, § 72 Curtea concluzionează că, atunci când l-a judecat și l-a condamnat pe solicitant, Curtea de Securitate a statului Istanbul nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) privind echitatea procedurilor penale 23. Guvernul contestă existența unei încălcări 24. Curtea amintește că a judecat deja în cauze similare faptul că o instanță a cărei lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în niciun caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa 25. Având în vedere constatarea încălcării dreptului reclamantului de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze prezentul motiv (a se vedea, printre altele, art. 41 din convenție, p. 3074 alineatul 44-45). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 26. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul susține că a suferit prejudicii materiale și morale pe care le estimează la 22 150 de dolari americani (USD) și, respectiv, 33 000 USD. 28. Guvernul contestă aceste pretenții. 29. În ceea ce privește pretinsul prejudiciu material, Curtea nu poate specula cu privire la rezultatul la care procedura în fața Curții de Securitate a statului ar fi dus dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc. Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamantului o compensație în acest sens, Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, p. 284, punctul 85. 30. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele cazului, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă (de exemplu, conform articolului 3074 alineatul (49). 31. În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că, în principiu, redresarea cea mai adecvată ar fi aceea de a rejudeca reclamantul în timp util de către o instanță independentă și imparțială (a se vedea Gençel citată anterior, punctul 27). Reclamantul solicită, de asemenea, 10 900 USD pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor interne și a Curții. Reclamantul nu furnizează documente justificative. 33. Guvernul contestă aceste pretenții. 34. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în această privință, Curtea, hotărând în echitate, acordă reclamantului 2 000 EUR în acest sens. Interese moratoriu 35. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A se vedea că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza lipsei de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului Istanbul A declarat că nu este necesar să se examineze celelalte obiecțiuni întemeiate pe art. 6 din Convenție A declarat că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral A declarat că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte cheltuieli fiscale datorate în momentul plății, care trebuie convertită în lire turcești la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 27 noiembrie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Mark Villiger Georg Ress Modululr Adjunct Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

ÖZÜLKÜ c. TURQUIE

(Requête n

o

51289/99)

ARRÊT

STRASBOURG

27 novembre 2003

DÉFINITIF

27/02/2004

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Özülkü c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L.

Caflisch

,

P.

Kūris

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

J.

Hedigan,

juges

,

et de M. M.

Villiger,

greffier adjoint de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 novembre 2003,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

51289/99) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, Ercan Özülkü («

le requérant

»), a saisi la Cour le 18 août 1999 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

Y. Alataș, avocat à Ankara. Le

gouvernement turc («

le Gouvernement

») est représenté par son agent.

3.

Le 15 mai 2001, la Cour (première section) a décidé de communiquer la requête au Gouvernement.

4.

Par une lettre du 29 juillet 2002, la Cour a informé les parties qu'elle se prononcerait, en application de l'article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

5.

Le requérant, Ercan Özülkü, est un ressortissant turc né en 1968. Lors de l'introduction de la requête, il résidait à Istanbul et était fonctionnaire de la police municipale.

requérant fut arrêté et placé en garde à vue dans les locaux de la section anti-terroriste au sein de la Direction de la sûreté d'Istanbul, dans le cadre d'une opération menée contre une organisation illégale armée, le DHKP/C (Le Parti Révolutionnaire de

Libération du Peuple/Front). Il fut interrogé le lendemain et refusa de signer le procès-verbal concernant sa déposition.

7.

Le 5 mai 1995, le requérant fut d'abord entendu par le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat d'Istanbul («

le procureur

»-«

la

cour de sûreté de l'Etat

») puis traduit devant le juge assesseur de cette juridiction, lequel ordonna sa

mise en détention provisoire.

8.

Le 26 mai 1995, le procureur mit le requérant en accusation avec

dix-huit autres personnes devant la cour de sûreté de l'Etat, composée de magistrats de carrière, dont l'un relevant de la magistrature militaire. Reprochant notamment au requérant d'avoir porté assistance à une bande armée, il requit sa condamnation en vertu des articles 169 du code pénal et 5

de la loi n

o

3713 sur la lutte contre le terrorisme.

9.

Le 1er août 1995, lorsqu'il comparut pour la première fois devant la cour de sûreté de l'Etat, le requérant soutint avoir été interrogé sous la contrainte lors de sa garde à vue. Il fit observer que ses coaccusés

avaient contesté, devant la cour, les aveux et les dépositions qu'ils avaient faits à la police. Il rejeta toutes les accusations portées contre lui. Le requérant fut relâché le même jour.

10.

Devant la cour, le témoin M.A.K soutint qu'il avait loué son dépôt à un certain Yavuz et

que ce dernier, accompagné de deux autres individus, dont l'un en uniforme, y avaient déposé des colis. Il affirma qu'il n'avait pas vu le visage de celui en uniforme et qu'il avait signé le procès-verbal d'identification préparé par les policiers sans prendre connaissance de son contenu.

11.

Par un arrêt du 18 décembre 1997,

la cour de sûreté de l'Etat déclara le requérant coupable d'avoir porté assistance à une bande armée et le condamna à une peine d'emprisonnement de trois ans et neuf mois. Elle

constata que le requérant avait transporté des colis pour certains membres du DHKP/C. Afin d'établir la culpabilité de ce dernier, la cour tint compte principalement des procès-verbaux préparés par les policiers enquêteurs, des dépositions des coaccusés et d'un témoin recueillies lors de l'enquête policière.

12.

Le 2 décembre 1998, le requérant se pourvut en cassation. Il fit notamment valoir que sa condamnation s'appuyait essentiellement sur les dépositions de ses coaccusés obtenues sous la contrainte par les policiers, et, sur un témoignage rétracté par la suite.

13.

Par un arrêt du 16 février 1999, prononcé le 24 février 1999, la Cour de cassation confirma l'arrêt attaqué.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

14.

Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts

Özel c. Turquie

(n

o

42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et

Gençel c.

Turquie

(n

o

53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003).

15.

L'article 327 du code de procédure pénale énumère les cas où «

une affaire qui a abouti à un jugement passé en force de chose jugée peut faire l'objet d'un nouveau procès en faveur du condamné

».

Il a été modifié par l'article 3 de la loi n

o

4793, qui a ajouté un sixième cas de réouverture

:

«

Lorsqu'il est établi par un arrêt définitif de la Cour européenne des Droits de l'Homme qu'une décision pénale a été prononcée en violation de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales et de ses protocoles additionnels. Dans ce cas, la réouverture du procès peut être demandée dans un délai d'un an à partir de la date à laquelle l'arrêt de la Cour européenne des Droits de l'Homme est devenu définitif.

»

La loi n

o

4793 est entrée en vigueur le 3 février 2003. Selon son article provisoire n

o

1, l'article 3 ne joue que dans les deux hypothèses suivantes

: celle où la Cour a rendu un arrêt devenu définitif avant l'entrée en vigueur de la loi

; celle où la Cour rendra un arrêt définitif au sujet d'une requête introduite après l'entrée en vigueur de la loi.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

16.

Le requérant allègue que la cour de sûreté de l'Etat qui l'a jugé et condamné ne constitue pas un «

tribunal indépendant et impartial

» qui eût pu lui garantir un procès équitable en raison de la présence d'un juge militaire en son sein.

Le requérant dénonce également l'iniquité de la procédure devant cette juridiction. Il se plaint, en ce sens, du fait que sa condamnation a été basée sur les déclarations de ses coaccusés obtenues sous la contrainte, et, sur

celles d'un témoin qui s'est rétracté par la suite devant les juges.

Il y voit une violation de l'article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

(...)

d)

interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l'interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge ;

(...)

»

A.

Sur la recevabilité

17.

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête pour non-respect du délai de six mois prévu à l'article 35 de la Convention. Il fait valoir que la décision interne définitive, concernant le grief relatif au manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat, est celle rendue par cette même juridiction. A cet égard, il soutient que la Cour de cassation n'était nullement habilitée à se prononcer sur ce grief et que, de ce fait, le pourvoi ne constituait pas un recours interne efficace pour remédier à la situation dénoncée. Il

en

conclut, que le requérant aurait dû introduire sa requête dans les six mois suivant le moment où il s'était rendu compte de l'inefficacité des recours internes, c'est-à-dire à partir de l'arrêt de la cour de sûreté de l'Etat, à savoir, le 18 décembre 1997. Or, il souligne que la requête a été introduite le

18 août 1999. A l'appui de son argumentation, le Gouvernement fait référence à la jurisprudence de la Cour (entre autres,

Bayram

et

Yıldırım c. Turquie

(déc), n

o

38587/97, 29 janvier 2002 et

Irfan Kalan c. Turquie

(déc), n

o

73561/01, 2 octobre 2001).

18.

La Cour rappelle qu'elle a rejeté une exception semblable dans l'affaire

Özdemir c. Turquie

. (n

o

59659/00, § 26, 6 février 2003). Elle n'aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette donc l'exception du Gouvernement.

19.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment

Çıraklar c. Turquie

, arrêt du 28 octobre 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

VII) et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l'objet d'un examen au fond. Elle constate en outre que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.

B.

Sur le fond

1.

Sur l'indépendance et l'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat

20.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6

§

1 de la Convention (voir

Özel

précité, §§ 33-34, et

Özdemir

précité, §§

35

‑

36).

21.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu'il est compréhensible que le requérant, qui répondait devant une cour de sûreté de l'Etat d'infractions prévues et réprimées par le code pénal, ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l'Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu'étaient objectivement justifiés les doutes nourris par le requérant quant à l'indépendance et à l'impartialité de cette juridiction (

Incal c. Turquie

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil

1998

‑

IV, p. 1573, § 72

in fine

).

22.

La Cour conclut que, lorsqu'elle a jugé et condamné le requérant, la cour de sûreté de l'Etat d'Istanbul n'était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1.

2.

Sur l'équité de la procédure pénale

23.

Le Gouvernement conteste l'existence d'une violation.

24.

La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu'un tribunal dont le manque d'indépendance et d'impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.

25.

Eu égard au constat de violation du droit du requérant à voir sa cause entendue par un tribunal indépendant et impartial auquel elle parvient, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner le présent grief (voir, entre autres,

Çıraklar

précité, p.

3074, §§ 44-45).

II.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

26.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage matériel et moral

27.

Le requérant allègue avoir subi des préjudices matériel et moral qu'il évalue, respectivement, à 22 150 dollars américains (USD) et 33 000 USD.

28.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

29.

En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l'Etat aurait abouti si l'infraction à la Convention n'avait pas eu lieu. Il n'y a donc pas lieu d'accorder au requérant une indemnité à ce titre

(

Findlay c. Royaume-Uni

, arrêt du 25 février 1997,

Recueil

1997-I, p. 284, § 85).

30.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l'espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (

Çıraklar

précité, p. 3074, § 49).

31.

Lorsque la Cour conclut que la condamnation d'un requérant a été prononcée par un tribunal qui n'était pas indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1, elle estime qu'en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial (voir,

Gençel

précité, § 27).

B.

Frais et dépens

32.

Le requérant demande également 10 900 USD pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la Cour. Le requérant ne fournit pas de justificatifs.

33.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

34.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour, statuant en équité, accorde au requérant 2

000 EUR à ce titre.

C.

Intérêts moratoires

35.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat d'Istanbul

;

3.

Dit

qu'il n'y a pas lieu d'examiner les autres griefs tirés de l'article 6 de la Convention

;

4.

Dit

que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral

;

5.

Dit

a)

que l

'

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article

44 § 2 de la Convention, 2 000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement

;

b)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

6.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 novembre 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Mark

Villiger

Georg

Ress

Greffier adjoint

Président