cererei nr. 70145/01 prezentată de Bayram KALEM împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secție), în ședință la 9 octombrie 2003 în cameră alcătuită din: MM. G. Ress, președinte, I. Cabral Barreto, L. Caflisch, R. Türmen, B. Zupančič, dna H.S. Greve, M. K. Traja, judecători, și de M. M. Villiger, grefier adjoint de secție, Având în vedere petiția sus-menționată introdusă la 16 aprilie 2001, După deliberări, pronunță următoarea decizie: FAPTE Reclamantul, dl. Bayram Kalem, este un cetățean turc, născut în 1957 și locuitor la Kadıköy. La época faptelor, ispășea o pedeapsă de închisoare la penitenciarul Keskin (Kırıkkale) pentru provocarea unui accident rutier. Este reprezentat înaintea Curții de avocat A. Uluk, din Ankara.
A. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. La 3 iunie 1999, S. Ertan Sümen, un codetainuu, a depus o plângere înaintea procurorului Republicii de Keskin împotriva reclamantului pentru propagandă separatistă.
În plângerea sa, el susținea că la 2 iunie 1999, reclamantul ar fi rostit cuvinte precum « PKK este o mișcare de răscoală (PKK bir bașkaldırı hareketidir) »; « PKK este un partid înființat împotriva tiranilor (PKK zalimlere karșı kurulmuș bir partidir) »; « Apo [Abdullah Öcalan] lider kurd (Apo bir kürt önderidir) »; « Teritoriul Sud-Estului [al Turciei] constituie Kurdistan (Güneydoğu toprakları kürdistandır) »; « De-a lungul istoriei, turcii au oprimat kurzi (Türkler tarih boyunca kürtleri ezmișlerdir) ». În aceeași zi, în timp ce asculta un reportaj difuzat la știrile televizate despre soția unui subofițer decedat în serviciu, reclamantul ar fi declarat: « Privește scenariul, ce drăguță a fost punerea în scenă.
Îi arată special la televiziune pentru a-l face pe Apo să fie condamnat la moarte. (Senaryoya bak, ne güzel tezgâh kurmușlar. Apo'yu idam ettirmek için bunları özel olarak televizyona çıkarıyorlar). » La 11 iunie 1999, reclamantul a fost audiat de procuratura Keskin. El a contestat faptele care i se impuțau și a susținut că nu era nici membru nici simpatizant al PKK și că nu se înțelegea cu coetatinii săi. El a negat că ar fi rostit cuvintele litigioase și a recunoscut că a fost impresionat (müteessir oldu) de familiile martirenilor și că era tensionat. A declarat că ar fi spus că era vorba de un scenariu care se repetă constant și să se schimbe canalul. Prin scenariu, se referea la faptul că aceeași scenă se transmitea în buclă.
L-a citat pe Osman Akgün ca martor. A susținut că era victima unui complot. În aceeași zi, procuratura a audiat și pe Muzaffer Aktoprak, un codetainut. Acesta a declarat că reclamantul spusese în special că « Apo avea dreptul la un teritoriu ». El a precizat că la procesul lui Apo, televiziunea arătase familia unui martor în plânsuri și că reclamantul se batjocura spunând că era scenariu și că voiau să-l condamne pe Apo cu asta. La 11 iunie, Erhan Veske a depus plângere înaintea procuraturii. El a declarat că împărțise aceeași carcă cu reclamantul și că acesta din urmă făcea constant propagandă PKK. Spunea că Apo era lider kurd și că teritoriul Sud-Estului [al Turciei] constituia Kurdistan. El a declarat, cu privire la reportajul televizat, că reclamantul spusese: « Privește-mă scenariul pe care l-au făcut pentru a-l spânzura pe Apo.
» Într-o dată nespecificată, S. Ertan Sümen a fost audiat de procuratură. El a declarat că anterior împărțise aceeași carcă cu reclamantul și că acesta din urmă făcea panegiricul lui Apo. El a reiterator conținutul plângerii sale. El a declarat, cu privire la reportajul televizat, că reclamantul spusese: « Privește-mă asta, ce frumos scenariu au elaborat, este o scenă de teatru pentru a-l condamna pe Apo la moarte.
» Printr-o ordonanță din 17 iunie 1999, procuratura Keskin s-a declarat incompetentă ratione materiae și a trimis dosarul procurorului Republicii lângă curtea de securitate a statului din Ankara (mai jos « curtea de securitate a statului »). Prin acte de acuzare din 25 iunie 1999, pe baza articolului 8 § 1 din legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului, procuratura Ankara l-a pus în examen pe reclamant pentru propagandă separatistă pentru că rostise următoarele cuvinte la difuzarea reportajelor televizate cu privire la procesul lui Abdullah Öcalan: « Apo, lider kurd »; « Teritoriul Sud-Estului [al Turciei] constituie Kurdistan »; « De-a lungul istoriei, turcii au oprimat kurzi ». Pe comisie rogatorie de la curtea de securitate a statului, la 6 septembrie 1999, tribunalul coreccional al Keskin (mai jos « tribunalul coreccional ») a audiat pe Osman Akgün.
Acesta a declarat că împărțise aceeași carcă cu reclamantul timp de trei luni, până în martie 1998. El a declarat că în perioada aceasta reclamantul nu rostise nici una din cuvintele care i se impuțau, și anume în special « Apo este lider kurd » și « Teritoriul Sud-Estului [al Turciei] constituie Kurdistan ». În aceeași ședință, tribunalul coreccional l-a audiat și pe Hüseyin Karacalı care a declarat că împărțise aceeași carcă cu reclamantul timp de doi ani și jumătate, până în martie 1998. El a declarat că în perioada aceasta reclamantul nu rostise nici una din cuvintele care i se impuțau, și anume în special « Apo este lider kurd » și « Teritoriul Sud-Estului [al Turciei] constituie Kurdistan ». El a declarat în plus că reclamantul nu făcuse nici o declarație în panegiricul PKK.
Tot pe comisie rogatorie de la curtea de securitate a statului din 28 iunie 1999, tribunalul coreccional a convocat la ședința din 13 iulie 1999 reclamantul, plângitorul S. Ertan Sümen și martorii Muzaffer Aktoprak și Erhan Veske. La ședința din 13 iulie 1999, tribunalul coreccional a audiat reclamantul care a declarat că se apără fără reprezentant. El a contestat acuzațiile care i se aduceau și a susținut că era împotriva oricărei forme de terror și oricărui separatism al statului; era vorba de un complot forjat împotriva sa. El a declarat că nu rostise cuvintele în cauză și i-a citat pe Osman Akgün și Hüseyin Karacalı ca martori. El a reiterator conținutul depunerii sale din 11 iunie 1999. La aceeași ședință, tribunalul coreccional l-a audiat și pe S. Ertan Sümen.
Acesta din urmă a declarat că la difuzarea la ocazia procesului lui Abdullah Öcalan a reportajului privind soția unui subofițer decedat, reclamantul spusese: « Câte scenarii scrise pentru a-l condamna pe Öcalan la moarte! Această femeie trebuie să fie un element. Dar oricât ar face nu vor ajunge la scopul lor ». El a declarat că protestase spunând recurentului să-și păstreze o asemenea opinie pentru sine și că nu avea nevoie să o exprime. El a adăugat că reclamantul spusese anterior că « teritoriul Sud-Estului [al Turciei] constituie Kurdistan » și că « Apo este lider kurd ». În aceeași ședință, tribunalul coreccional l-a audiat și pe Muzaffer Aktoprak. Acesta a declarat de asemenea că în cursul reportajului televizat, reclamantul spusese că era vorba de scenariu pentru a-l condamna și spânzura pe Apo, un complot pregătit în acest scop.
El a reiterator depunerea sa din 11 iunie 1999. Tribunalul coreccional l-a audiat în sfârșit pe Erhan Veske care a declarat, deși trecut timp de la data faptului litigios, că reitera depunerea depusă înaintea procuraturii. Printr-o hotărâre din 16 septembrie 1999, în aplicarea articolului 8 § 1 din legea nr. 3713, curtea de securitate a statului l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de închisoare de un an și la amendă 7 600 000 000 lire turce (TRL) pentru propagandă separatistă orală. Ea a precizat că procuratura ceruse achitarea recurentului pentru insuficiență și lipsa de credibilitate a dovezilor. În motivare, ea hotărî să nu ia în considerare depunerile marțialilor de apărare sub motiv că nu ar fi declarat că erau prezenți la faptele litigioase și nu l-au auzit pe reclamant rostind cuvintele litigioase.
Un judecător a redactat o opinie disidentă. El declară că în depunerile lor strânse pe comisie rogatorie, martorii de apărare spusă că nu l-au auzit pe reclamant rostind atare cuvinte. Martorul de acuzare, Muzaffer Aktoprak, făcuse aceeași declarație. Judecătorul a precizat în plus că, chiar dacă atare cuvinte ar fi fost proferite de reclamant, acestea nu fuseseră înregistrate pe bandă magnetică sau suport video, și, având în vedere depunerile marțialilor citiți, îndoiala persista privind dacă reclamantul comisese faptele litigioase. Judecătorul a notat că, chiar dacă s-ar accepta că aceste cuvinte fuseseră spuse sub imperiul furiei, elementul intențional al infracțiunii nu era constituit. El concluzionează că reclamantul ar fi trebuit achitat.
După ce depusese un recurs în casație, la 20 octombrie 1999, reclamantul trimisă memorie suplimentară la Curtea de casație, aparent fără asistența unui reprezentant. El menționă acolo că alte cuvinte decât cele pe care le-a rostit i-au fost atribuite și că declarațiile sale fuseseră denaturate în așa fel încât să-l calomnieze. El susținea că nu făcuse propagandă separatistă. El preciză abordarea dramatică a televiziunii cu privire la procesul lui Abdullah Öcalan și tristețea pe care o simțise din cauza ceea ce experimentaseră familiile martirenilor. Gândindu-se la familia sa și pentru a-și micșora tristețea, ceruse codetailor să schimbe canalul. El preciză în plus că din cauza condițiilor de detenție, anumiți deținuți voiau impune autoritatea lor asupra altora și că era victima unui complot.
El susținea lipsa efectivă a investigației preliminare și frica marțialilor de a depune. Printr-o hotărâre din 13 decembrie 1999, Curtea de casație a anulat hotărârea atacată, mai ales pe motiv că toți martorii nu fuseseră auziți. Conformând-se hotărârii de trimitere, curtea de securitate a statului cerut audirea codetailor recurentului adresând, la 7 februarie 2000, o comisie rogatorie procuraturii Keskin. La 8 februarie 2000, tribunalul coreccional l-a audiat pe reclamant care a contestat acuzațiile care i se aduceau. El reiterator declarațiile sale anterioare și cerut achitarea sa. La 4 aprilie 2000, tot pe comisie rogatorie, tribunalul coreccional a audiat martorul Sinan Șahin. Acesta a declarat că era cu adevărat codetainut, dar că se găsea la opusul locului unde stătea reclamantul, că auzise vorbind despre faptele litigioase din gura altor deținuți.
Nu era martor direct al acestora. La aceeași ședință, tribunalul coreccional l-a audiat pe Taner Celayir care a declarat că la reportajul televizat în cauză, reclamantul spusese că era scenariu pentru spânzura pe Apo, continuând să spună că teritoriul Sud-Estului constituia Kurdistan. El a spus nu avea auzit aceste cuvinte pentru că era departe de reclamant. Tribunalul coreccional l-a audiat pe Bayram Ezel la aceeași ședință. Acesta a declarat că se ședea lângă reclamant în ziua faptelor litigioase. El a confirmat faptele reproșate acestuia precizând că auzise clar aceste cuvinte, după care s-a purtat o discuție între reclamant și coetatinii săi. Tribunalul coreccional l-a audiat de asemenea pe Mucip Türkyılmaz, care a declarat că se găsea în aceeași carcă cu reclamantul.
El preciză că acesta din urmă declara la reportajul televizat, ridicandu-se în picioare: « Privește-mă scenariul, ce scenariu au pregătit pentru spânzura pe Apo. » Martorul Metin Bekar nu auzise cuvintele litigioase în măsura în care s-a culcat devreme. Martorul Hüseyin Tuncer a declarat de asemenea că dormea în momentul acela. Martorii Hasan Özdoğan și Rasim Çalıșkan au declarat că nu auziseră cuvintele litigioase. Tot în cursul aceleași ședințe, martorul Cevdet Lezgi a declarat că la reportaj, reclamantul se ridicase în picioare strigând că era scenariu pentru spânzura pe Apo. El continuă spunând că Sud-Estul Turciei constituia Kurdistan și că PKK și Apo aveau dreptate în orice privință (« her konumda »). Atunci, coetatinii au cerut în ce aveau dreptate și reclamantul le răspunsese că nu puteau înțelege.
El a declarat că nu auzise alte cuvinte reproșate recurentului. La aceeași ședință, tot pe comisie rogatorie de la curtea de securitate a statului, tribunalul coreccional a audiat pe Celal Ezel, detinut în aceeași carcă cu reclamantul. El preciză că în momentul faptelor în cauză, se găsea în bucătărie, deci nu auzise ceea ce spusese reclamantul. El auzise în schimb discuția care se urmă. El auzise de fapt prin intermediul altor coetatini faptele reproșate recurentului. Tribunalul coreccional a indicat în plus că Doğan Atakul fusese eliberat la 17 februarie 2000 și că Mehmet Aktoprak fusese transferat la penitenciarul Ayaș. La 30 iunie 2000, pe comisie rogatorie de la curtea de securitate a statului, tribunalul coreccional Ayaș a audiat pe Mehmet Aktoprak.
Acesta a declarat că nu era în carcă în momentul faptelor litigioase. Auzise mai târziu cuvintele reproșate recurentului și, în consecință, nu cunoștea exactitatea lor. La 4 iulie 2000, pe comisie rogatorie de la curtea de securitate a statului, tribunalul coreccional a audiat pe Doğan Atakul. El a declarat fi codetainut dar că nu auzise cuvintele proferite de reclamant. Auzise incidentul litigios atunci când acesta fusese adus la cunoștința administrației. Printr-o hotărâre din 25 iulie 2000, în aplicarea articolului 8 § 1 din legea nr. 3713, curtea de securitate a statului din Ankara l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de închisoare de un an și la amendă 800 000 000 TRL pentru propagandă separatistă.
În motivare, ea declară că nu ia în considerare mărturisirile lui Osman Akgün și Hüseyin Karacalı, chiar dacă declara că reclamantul nu rostise cuvinte constitutive de propagandă separatistă, în măsura în care martorii auziți după hotărârea de casație declara contrarul. Reclamantul depusă recurs împotriva hotărârii astfel pronunțate și depusă memorie suplimentară la 11 august 2000. Printr-o hotărâre din 16 octombrie 2000, Curtea de casație confirmat hotărârea atacată.
B. Dreptul intern pertinent Legea care modifică statutul curților de securitate a statului și aplicabilă la epoca pertinentă este expusă în hotărârea Öcalan c. Turcia (nr. 46221/99, §§ 48-50, 12 martie 2003). art. 8 § 1 din legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului, așa cum a fost modificat prin legea nr. 4126 din 27 octombrie 1995, prevede: « Propaganda scrisă și orală, întrunirile, adunările și manifestațiile care vizează vătămarea unității indivizibile a Statului Republicii Turcia prin teritoriul și națiunea sa sunt interzise. Oricine urmărește atare activitate va fi condamnat la o pedeapsă de unu la trei ani de închisoare și la amendă de o sută la trei sute de milioane de lire turce.
(...) » PLÂNGERILE
1.Invocând articolele 9 și 10 din Convenție, reclamantul susține că, chiar dacă ar fi rostit cuvintele care i se impuțau, nu ar fi făcut decât să-și exercite dreptul la libertate de exprimare.
2.Invocând art. 6 § 1 din Convenție, el denunță procedura dusă înaintea curții de securitate a statului din Ankara, susținând că cauza lui nu a fost ascultată echitabil de o instanță independentă și imparțială. El se mai plânge că nu a putut beneficia de circumstanțele atenuante în conformitate cu legea. Invocând art. 6 §§ 1 și 3 b) și c) din Convenție, reclamantul susține că nu era prezent la dezbaterile duse în privința lui înaintea curții de securitate a statului din Ankara. Cu toate acestea, tribunalul coreccional din Keskin a fost însărcinat să-și culeagă depunerea pe comisie rogatorie a acesteia. El precizează în plus că curtea asizelor și nu tribunalul coreccional ar fi trebuit să ia depunerea marțialilor. El susține că curtea de securitate a statului s-a pronunțat pe fond fără ca el să fi putut prezenta memorie de apărare. Invocând art. 6 § 3 d) din Convenție, el susține că era absent la audirea marțialilor la tribunalul coreccional din Keskin și nu putu deci să-i interoghez.
3.Invocând art. 7 din Convenție, reclamantul pretinde că, chiar dacă ar fi rostit cuvintele litigioase, acestea ar fi doar expresia opinioniei sale. Bazând-se pe un aviz dat de un profesor de drept al Facultății de drept din Ankara cu privire la art. 8 § 1 din legea nr. 3713, el susține că aceste cuvinte nu ar putea fi calificate infracțiune în sensul articolului în măsura în care elementul material al infracțiunii ar lipsi.
4.Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul susține că nu există cale de recurs efectivă în dreptul intern pentru a contesta hotărârea pronunțată de curtea de securitate a statului din Ankara.
5.Invocând art. 14 din Convenție, reclamantul susține că faptul de a fi de origine kurdă și alevian și cel de a avea opinii politice socialiste au fost criterii determinante ale condamnării sale. EN DROIT 1. Invocând articolele 9 și 10 din Convenție, reclamantul susține că, chiar dacă ar fi rostit cuvintele care i se impuțau, nu ar fi făcut decât să-și exercite dreptul la libertate de exprimare. Invocând art. 6 §§ 1 și 3 b) și c) din Convenție, reclamantul susține că nu era prezent la dezbaterile duse în privința lui înaintea curții de securitate a statului. Cu toate acestea, tribunalul coreccional a fost însărcinat să-și culeagă depunerea pe comisie rogatorie a acesteia. El susține că aceasta s-a pronunțat pe fond fără ca el să fi putut prezenta memorie de apărare. Invocând art. 6 § 3 d) din Convenție, el susține că era absent la audirea marțialilor și nu putu deci să-i interoghez. În starea actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor plângeri și consideră necesar să comunice această parte a cererei guvernului pârât în conformitate cu art. 54 § 2 b) din regulamentul său. 2. Reclamantul se plânge de lipsa independenței și imparțialității curții de securitate a statului care l-a judecat și condamnat. El invocă art. 6 § 1 din Convenție, redactat în următorii termeni în partea sa pertinentă: « Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) de către o instanță independentă și imparțială, constituită prin lege, care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa. » Curtea reamintește inițial că plângeri asemănătoare au condus, în trecut, la constatări de încălcare sub motiv că anumite caracteristici ale statutului judecătorilor militari care activau în cadrul curților de securitate a statului făceau independența și imparțialitatea lor subiect de îndoieli (a se vedea, printre altele, Incal c. Turcia, hotărâre din 9 iunie 1998, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1998-IV, pag. 1571, § 68). Cu toate acestea, în cauza de față, Curtea constată că în urma amendamentului constituțional intervenit la 18 iunie 1999, judecătorul militar care activă în cadrul curții de securitate a statului a fost înlocuit cu un judecător civil (a se vedea, mutatis mutandis, İmrek c. Turcia (dec.), nr. 57175/00, 28 ianuarie 2003). Astfel, condamnarea a fost pronunțată de o curte de securitate a statului alcătuită din trei magistrați civili care procedară la examinarea tuturor elementelor de fapt și de drept prezentate de reclamant. Rezultă că această plângere trebuie respinsă ca manifest neîntemeiată, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 3. Reclamantul susține că nu a putut beneficia de circumstanțele atenuante în conformitate cu legea. El susține în plus că depunerile marțialilor obținute pe comisie rogatorie ar fi trebuit culeasa nu de tribunalul coreccional din Keskin ci de curtea asizelor competentă. El invocă art. 6 § 1 din Convenție, redactat în următorii termeni în partea sa pertinentă: « Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) de către o instanță (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa. » Curtea constată că reclamantul ridică plângeri care privesc în esență modul în care instanțele judiciare naționale au aplicat legea națională. Ea reamintește că nu are pentru sarcină să examineze in abstracto o decizie pronunțată de o instanță judiciară națională nici chiar să controleze motivele ei. Are pentru sarcină să verifice conformitatea ansamblului procedurii duse înaintea instanțelor judiciare interne cu garanțiile rezultând din Convenție și Protocoalele ei, în caz, în particular, cu acelea din art. 6 din Convenție. De la urmare, având în vedere formularea plângerilor, Curtea reamintește că nu este o instanță de casație. Ea subliniază în plus că instanțele judiciare naționale apreciază suveran aplicarea legislației naționale la o cauză de fapt luând în considerare diferitele elemente de probă pentru a evalua temeinicia argumentelor recurentului. În aceste circumstanțe, examinarea acestor plângeri nu permite decela nici o apariție a încălcării dreptului la proces echitabil garantat de art. 6 § 1 din Convenție. Rezultă că acestea trebuie respinse pentru defect evident de întemeiare, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 4. Reclamantul susține că cuvintele litigioase nu ar putea fi calificate infracțiune în sensul articolului 7 din Convenție în măsura în care elementul material al infracțiunii ar lipsi. Articolul este redactat în următorii termeni: « 1. Nicio persoană nu poate fi condamnată pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune conform dreptului național sau internațional. De asemenea, nu i se poate aplica nici o pedeapsă mai grea decât cea care era aplicabilă în momentul comiterii infracțiunii. 2. Prezentul articol nu va vătăma judecarea și pedepsirea unei persoane vinovate de o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, era criminală conform principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate. » Curtea constată că plângerea recurentului se referă la conținutul material al infracțiunii care i se imputa de autoritățile judiciare naționale și modul în care acestea au aplicat legislația națională pertinentă. Curtea reamintește că are pentru sarcină să verifice conformitatea ansamblului procedurii duse înaintea instanțelor judiciare interne cu garanțiile rezultând din Convenție și Protocoalele ei. În concrețul de față, instanțele judiciare naționale au apreciat suveran faptele și elementele de probă care li-au fost prezentate pentru a aplica legislația națională la situația recurentului. În aceste circumstanțe, examinarea acestei plângeri nu permite decela nici o apariție a încălcării drepturilor garantate de art. 7 din Convenție. Rezultă că această plângere trebuie respinsă pentru defect evident de întemeiare, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 5. Reclamantul susține că nu există recurs efectiv în dreptul intern pentru a contesta hotărârea pronunțată de curtea de securitate a statului din Ankara. El invocă art. 13 din Convenție, redactat în următorii termeni: « Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv înaintea unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționau în exercitarea funcțiilor lor oficiale. » Curtea constată că reclamantul a fost condamnat de curtea de securitate a statului din Ankara la 16 septembrie 1999. Curtea de casație a anulat hotărârea primei instanțe la 20 octombrie 1999. Apoi, după audirea marțialilor, curtea de securitate a statului a confirmat condamnarea. Această hotărâre a fost confirmată de Curtea de casație la 16 octombrie 2000. Curtea constată că de la urmare reclamantul a dispus în dreptul național de un recurs efectiv și că instanțele competente s-au pronunțat asupra plângerilor sale. Rezultă că această plângere trebuie respinsă pentru defect evident de întemeiare, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
6.Reclamantul susține că originea etnică, confesională și opiniile sale politice au fost criterii determinante pentru condamnarea sa. El invocă art. 14 din Convenție redactat în următorii termeni: « Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurată fără nicio discriminare, în special pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau oricăror alte opinii, originii naționale sau sociale, apartenenței la o minoritate națională, averii, nașterii sau oricărei alte situații. » Curtea constată inițial că reclamantul nu susține în niciun mod alegațiile sale. În plus, așa cum sunt prezentate plângerile și ținând cont de ansamblu elementelor în posesia ei, nu constată nici o apariție a încălcării drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de Protocoalele ei în sensul articolului 14. Rezultă că această parte a cererei trebuie respinsă pentru defect evident de întemeiare, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Amână examinarea plângerilor recurentului privind vătămarea dreptului la libertate de exprimare (art. 10) și defectul de echitate a procedurii duse înaintea instanțelor judiciare interne pentru faptul de a nu fi asistat la dezbaterile duse înaintea curții de securitate a statului din Ankara, pentru nu fi putut prezenta memorie de apărare înaintea acesteia și pentru nu fi putut interoga martorii auziți de tribunalul coreccional din Keskin (articolele 6 §§ 1 și 3 b), c) și d) din Convenție); Declară petiția inadmisibilă pentru rest. Mark Villiger Georg Ress Grefier adjoint Președinte
de la requête n o 70145/01 présentée par Bayram KALEM contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 9 octobre 2003 en une chambre composée de MM. G. Ress , président , I. Cabral Barreto , L. Caflisch , R. Türmen , B. Zupančič , M me H.S. Greve , M. K. Traja, juges , et de M. M. V illiger, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 16 avril 2001, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Bayram Kalem, est un ressortissant turc, né en 1957 et résidant à Kadıköy. A l’époque des faits, il purgeait une peine d’emprisonnement à la maison d’arrêt de Keskin (Kırıkkale) pour avoir causé un accident de la route.
Il est représenté devant la Cour par M e A. Uluk, avocat à Ankara. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. Le 3 juin 1999, S. Ertan Sümen, un codétenu, déposa une plainte devant le procureur de la République de Keskin à l’encontre du requérant pour propagande séparatiste.
Dans sa plainte, il fit valoir que, le 2 juin 1999, le requérant aurait tenu des propos tels que « Le PKK est un mouvement de soulèvement ( PKK bir bașkaldırı hareketidir ) » ; « Le PKK est un parti fondé contre les tyrans ( PKK zalimlere karșı kurulmuș bir partidir ) » ; « Apo [Abdullah Öcalan] un dirigeant kurde ( Apo bir kürt önderidir ) » ; « Le territoire du Sud-Est [de la Turquie] constitue le Kurdistan ( Güneydoğu toprakları kürdistandır ) » ; « Au cours de l’Histoire les Turcs ont opprimé les Kurdes ( Türkler tarih boyunca kürtleri ezmișlerdir ) ». Le même jour, alors qu’il écoutait un reportage diffusé aux actualités télévisées au sujet de l’épouse d’un sous-officier mort en service, le requérant aurait déclaré : « Regarde le scénario, quelle jolie mise en scène.
Ils les montrent spécialement à la télévision pour faire condamner Apo à mort. ( Senaryoya bak, ne güzel tezgâh kurmușlar. Apo’yu idam ettirmek için bunları özel olarak televizyona çıkarıyorlar ). » Le 11 juin 1999, le requérant fut entendu par le parquet de Keskin. Il contesta les faits qui lui étaient reprochés et fit valoir qu’il n’était ni membre ni sympathisant du PKK et qu’il ne s’entendait pas avec ses codétenus. Il nia avoir tenu les propos litigieux et reconnut avoir été impressionné ( müteessir oldu ) par les familles des martyrs et être tendu. Il déclara avoir dit qu’il s’agissait d’un scénario qui se répète sans cesse et demander à ce qu’on change de chaîne. Par scénario, il faisait référence au fait que la même scène passait en boucle.
Il cita Osman Akgün comme témoin. Il allégua qu’il était victime d’un complot. Le même jour, le parquet entendit également Muzaffer Aktoprak, un codétenu. Celui-ci déclara que le requérant avait notamment dit qu’ « Apo avait droit à un territoire ». Il précisa que lors du procès d’Apo la télévision avait montré la famille d’un martyr en pleurs et que le requérant s’en était moqué en disant que c’était un scénario et qu’on voulait condamner Apo avec cela. Toujours le 11 juin, Erhan Veske déposa devant le parquet. Il déclara avoir partagé la même cellule que le requérant et que ce dernier faisait constamment la propagande du PKK. Il disait qu’Apo était un dirigeant kurde et que le territoire du Sud-Est [de la Turquie] constituait le Kurdistan.
Il déclara, au sujet du reportage télévisé, que le requérant avait dit : « Regarde-moi le scénario qu’ils ont fait pour pendre Apo. » A une date non précisée, S. Ertan Sümen fut entendu par le parquet. Il déclara qu’auparavant il partageait la même cellule que le requérant et que ce dernier faisait l’éloge d’Apo. Il réitéra le contenu de sa plainte. Il déclara, au sujet du reportage télévisé, que le requérant avait dit : « Regarde-moi ça, quel joli scénario ils ont élaboré, c’est une mise en scène pour condamner Apo à mort.
» Par une ordonnance du 17 juin 1999, le parquet de Keskin se déclara incompétent ratione materiae et renvoya le dossier au procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara (ci-après « la cour de sûreté de l’Etat »). Par un acte d’accusation du 25 juin 1999, sur le fondement de l’article 8 § 1 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme, le parquet d’Ankara mis en examen le requérant pour propagande séparatiste pour avoir tenu les propos suivants lors de la diffusion des reportages télévisés au sujet du procès d’Abdullah Öcalan : « Apo, un dirigeant kurde » ; « Le territoire du Sud-Est [de la Turquie] constitue le Kurdistan » ; « Au cours de l’Histoire, les Turcs ont opprimé les Kurdes ». Sur commission rogatoire de la cour de sûreté de l’Etat, le 6 septembre 1999, le tribunal correctionnel de Keskin (ci-après « le tribunal correctionnel ») entendit Osman Akgün.
Celui-ci déclara avoir partagé la même cellule que le requérant pendant trois mois, jusqu’à mars 1998. Il déclara que durant cette période le requérant n’avait prononcé aucune des paroles qui lui étaient reprochées, à savoir en particulier « Apo est un dirigeant kurde » et « Le territoire du Sud-Est [de la Turquie] constitue le Kurdistan ». Au cours de la même audience, le tribunal correctionnel entendit également Hüseyin Karacalı qui déclara avoir partagé la même cellule que le requérant pendant deux mois et demi, jusqu’à mars 1998. Il déclara que durant cette période le requérant n’avait prononcé aucune des paroles qui lui étaient reprochées, à savoir en particulier « Apo est un dirigeant kurde » et « Le territoire du Sud-Est [de la Turquie] constitue le Kurdistan ». Il déclara en outre que le requérant n’avait fait aucune déclaration faisant l’éloge du PKK.
Toujours sur commission rogatoire de la cour de sûreté de l’Etat du 28 juin 1999, le tribunal correctionnel convoqua à l’audience du 13 juillet 1999 le requérant, le plaignant S. Ertan Sümen ainsi que les témoins Muzaffer Aktoprak et Erhan Veske. A l’audience du 13 juillet 1999, le tribunal correctionnel entendit le requérant qui déclara se défendre sans représentant. Il contesta les accusations portées à son encontre et fit valoir qu’il était contre toute forme de terreur et tout séparatisme de l’Etat ; il s’agissait là d’un complot formé à son encontre. Il déclara n’avoir pas tenu les propos en question et cita comme témoins Osman Akgün et Hüseyin Karacalı. Il réitéra le contenu de sa déposition du 11 juin 1999. Lors de la même audience, le tribunal correctionnel entendit également S. Ertan Sümen.
Ce dernier déclara que, lors de la diffusion à l’occasion du procès d’Abdullah Öcalan du reportage concernant l’épouse d’un sous-officier décédé, le requérant avait déclaré : « Que de scénarios écrits pour condamner Öcalan à mort ! Cette femme doit en être un élément. Mais quoiqu’ils fassent ils ne parviendront pas à leurs fins ». Il déclara qu’il avait protesté en disant au requérant de garder pour lui une telle opinion et qu’il n’avait pas besoin de l’exprimer. Il ajouta que le requérant avait dit auparavant que « le territoire du Sud-Est [de la Turquie] constitue le Kurdistan » et qu’« Apo est un dirigeant kurde ». Au cours de cette même audience, le tribunal correctionnel entendit également Muzaffer Aktoprak.
Celui-ci déclara également qu’au cours du reportage télévisé, le requérant avait dit qu’il s’agissait d’un scénario pour condamner et faire pendre Apo, un complot préparé à cet effet. Il réitéra sa déposition du 11 juin 1999. Le tribunal correctionnel entendit enfin Erhan Veske qui déclara, bien que du temps s’était écoulé depuis la date de l’événement litigieux, il réitérait sa déposition faite devant le parquet. Par un arrêt du 16 septembre 1999, en application de l’article 8 § 1 de la loi n o 3713, la cour de sûreté de l’Etat condamna le requérant à une peine d’emprisonnement d’un an et à une amende 7 600 000 000 livres turques (TRL) pour avoir fait oralement de la propagande séparatiste.
Elle précisa que le parquet avait demandé l’acquittement du requérant pour insuffisance et manque de crédibilité des preuves. Dans ses motifs, elle décida de ne pas prendre en considération les dépositions des témoins à décharge au motif qu’ils n’auraient pas déclaré être présents lors des faits litigieux et qu’ils n’avaient pas entendu le requérant proférer les paroles litigieuses. Un juge rédigea une opinion dissidente. Il y déclara que, dans leurs dépositions recueillies par commission rogatoire, les témoins à décharge avaient dit qu’ils n’avaient pas entendu le requérant proférer de tels propos. Le témoin à charge, Muzaffer Aktoprak, avait fait la même déclaration.
Le juge précisa par ailleurs que, même si de tels propos avaient été prononcés par le requérant, ceux-ci n’avaient pas été enregistrés sur une bande magnétique ou un support vidéo, et, eu égard aux dépositions des témoins cités, le doute persistait quant au point de savoir si le requérant avait commis les faits litigieux. Le juge nota que, même si l’on acceptait que ces paroles eussent été dites sous l’empire de la colère, l’élément intentionnel de l’infraction n’était pas constitué. Il conclut que le requérant aurait dû être acquitté. Après avoir formé un pourvoi en cassation, le 20 octobre 1999, le requérant envoya un mémoire ampliatif à la Cour de cassation, apparemment sans l’assistance d’un représentant.
Il y mentionna que d’autres paroles que celles qu’il avait prononcées lui avaient été attribuées et que ses propos avaient été dénaturés de manière à le calomnier. Il fit valoir qu’il n’avait pas fait de propagande séparatiste. Il précisa l’approche dramatique de la télévision au sujet du procès d’Abdullah Öcalan et la tristesse qu’il avait éprouvée en raison de ce qu’avaient vécu les familles des martyrs. En pensant à sa famille et pour minorer sa tristesse, il avait demandé à ses camarades de changer de chaîne. Il précisa par ailleurs qu’en raison des conditions de détention, certains détenus voulaient imposer leur autorité sur les autres et qu’il était victime d’un complot. Il fit valoir l’absence effective d’enquête préliminaire et la crainte de déposer de certains témoins.
Par un arrêt du 13 décembre 1999, la Cour de cassation cassa l’arrêt attaqué, notamment au motif que tous les témoins n’avaient pas été entendus. Se conformant à l’arrêt de renvoi, la cour de sûreté de l’Etat demanda l’audition des codétenus du requérant en adressant, le 7 février 2000, une commission rogatoire au parquet de Keskin. Le 8 février 2000, le tribunal correctionnel entendit le requérant qui contesta les accusations portées à son encontre. Il réitéra ses précédentes déclarations et demanda son acquittement. Le 4 avril 2000, toujours sur commission rogatoire, le tribunal correctionnel entendit le témoin Sinan Șahin. Celui-ci déclara être effectivement codétenu, mais qu’il se trouvait à l’opposé de l’endroit où se tenait le requérant, qu’il avait entendu parler des faits litigieux de la bouche des autres détenus.
Il n’en était pas le témoin direct. Au cours de la même audience, le tribunal correctionnel entendit Taner Celayir qui déclara que, lors du reportage télévisé en question, le requérant avait déclaré qu’il s’agissait d’un scénario pour faire pendre Apo, tout en continuant à dire que le territoire du Sud-Est constituait le Kurdistan. Il dit n’avoir pas entendu ces paroles car il était éloigné du requérant. Le tribunal correctionnel entendit Bayram Ezel lors de la même audience. Celui-ci déclara qu’il était assis à côté du requérant le jour des faits litigieux. Il confirma les faits reprochés à ce dernier en précisant qu’il avait clairement entendus ces propos, à la suite desquels eut lieu une discussion entre le requérant et ses codétenus.
Le tribunal correctionnel entendit également Mucip Türkyılmaz, qui déclara se trouver dans la même cellule que le requérant. Il précisa que ce dernier avait déclaré, lors du reportage télévisé, en se mettant debout : « Regarde-moi le scénario, quel scénario ils ont préparé pour faire pendre Apo. » Le témoin Metin Bekar n’avait pas entendu les propos litigieux dans la mesure où il s’était couché de bonne heure. Le témoin Hüseyin Tuncer déclara lui aussi qu’il était en train de dormir à ce moment-là. Les témoins Hasan Özdoğan et Rasim Çalıșkan déclarèrent qu’ils n’avaient pas entendu les paroles litigieuses. Toujours au cours de la même audience, le témoin Cevdet Lezgi déclara que, lors du reportage, le requérant s’était mis debout en criant que c’était un scénario pour faire pendre Apo.
Il avait continué en disant que le Sud-Est de la Turquie constituait le Kurdistan, et que le PKK et Apo avaient raison à tout point de vue (« her konumda »). Sur ce, les codétenus avaient demandé en quoi ils avaient raison et le requérant leur avait rétorqué qu’ils ne pouvaient pas comprendre. Il déclara qu’il n’avait pas entendu les autres paroles reprochées au requérant. Au cours de la même audience, toujours sur commission rogatoire de la cour de sûreté de l’Etat, le tribunal correctionnel entendit Celal Ezel, détenu dans la même cellule que le requérant. Il précisa qu’au moment des faits en question, il se trouvait dans la cuisine, de sorte qu’il n’avait pas entendu ce que le requérant avait dit.
Il avait en revanche entendu le débat qui s’en suivit. Il avait en fait entendu par l’intermédiaire des autres codétenus les faits reprochés au requérant. Le tribunal correctionnel indiqua en outre que Doğan Atakul avait été libéré le 17 février 2000 et que Mehmet Aktoprak avait été transféré à la maison d’arrêt d’Ayaș. Le 30 juin 2000, sur commission rogatoire de la cour de sûreté de l’Etat, le tribunal correctionnel d’Ayaș entendit Mehmet Aktoprak. Celui-ci déclara qu’il n’était pas dans la cellule lors des faits litigieux. Il avait appris ultérieurement les propos reprochés au requérant et, en conséquence, n’en connaissait pas l’exactitude. Le 4 juillet 2000, sur commission rogatoire de la cour de sûreté de l’Etat, le tribunal correctionnel entendit Doğan Atakul.
Il déclara être un codétenu mais qu’il n’avait pas entendu les paroles proférées par le requérant. Il avait appris l’incident litigieux lorsque celui-ci avait été porté à la connaissance de l’administration. Par un arrêt du 25 juillet 2000, en application de l’article 8 § 1 de la loi n o 3713, la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara condamna le requérant à une peine d’emprisonnement d’un an et à une amende de 800 000 000 TRL pour propagande séparatiste. Dans ses motifs, elle déclara ne pas prendre en considération les témoignages d’Osman Akgün et Hüseyin Karacalı même s’ils avaient déclaré que le requérant n’avait pas proféré de paroles constitutives de propagande séparatiste, dans la mesure où les témoins entendus après l’arrêt de cassation avaient déclaré le contraire.
Le requérant forma un pourvoi contre l’arrêt ainsi rendu et déposa un mémoire ampliatif le 11 août 2000. Par un arrêt du 16 octobre 2000, la Cour de cassation confirma l’arrêt attaqué. B. Le droit interne pertinent La loi modifiant le statut des cours de sûreté de l’Etat et applicable à l’époque pertinente est exposée dans l’arrêt Öcalan c. Turquie (n o 46221/99, §§ 48-50, 12 mars 2003). L’article 8 § 1 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme, tel que modifié par la loi n o 4126 du 27 octobre 1995, dispose : « La propagande écrite et orale, les réunions, les assemblées et les manifestations visant à porter atteinte à l’unité indivisible de l’Etat de la République de Turquie par son territoire et sa nation sont prohibées.
Quiconque poursuit une telle activité sera condamné à une peine d’un à trois ans de prison et à une amende de cent à trois cent millions de livres turques. (...) » GRIEFS
1.Invoquant les articles 9 et 10 de la Convention, le requérant allègue que, même s’il avait prononcé les paroles qui lui étaient reprochées, il n’aurait fait qu’utiliser son droit à la liberté d’expression.
2.Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, il dénonce la procédure menée devant la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara, faisant valoir que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Il se plaint en outre de n’avoir pu bénéficier des circonstances atténuantes conformément à la loi. Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 b) et c) de la Convention, le requérant allègue qu’il n’était pas présent lors des débats menés à son sujet devant la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara. D’ailleurs, le tribunal correctionnel de Keskin a été chargé de recueillir sa déposition sur commission rogatoire de celle-ci. Il précise en outre que la cour d’assises et non le tribunal correctionnel aurait dû prendre la déposition des témoins. Il fait valoir que la cour de sûreté de l’Etat a statué sur le fond de l’affaire sans qu’il ait pu présenter de mémoire en défense. Invoquant l’article 6 § 3 d) de la Convention, il fait valoir qu’il était absent lors de l’audition des témoins le tribunal correctionnel de Keskin et n’avait ainsi pu les interroger.
3.Invoquant l’article 7 de la Convention, le requérant prétend que, même s’il avait prononcé les paroles litigieuses, celles-ci ne seraient que l’expression de son opinion. Se fondant sur un avis rendu par un professeur de la faculté de droit d’Ankara au sujet de l’article 8 § 1 de la loi n o 3713, il fait valoir que ces propos ne sauraient être qualifiés d’infraction au sens de cet article dans la mesure où l’élément matériel de l’infraction ferait défaut.
4.Invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant soutient qu’il n’existe pas de voie de recours effectif en droit interne pour contester l’arrêt rendu par la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara.
5.Invoquant l’article 14 de la Convention, le requérant allègue que le fait d’être d’origine kurde et alévi et celui d’avoir des opinions politiques socialistes ont été des critères déterminants de sa condamnation. EN DROIT 1. Invoquant les articles 9 et 10 de la Convention, le requérant allègue que, même s’il avait prononcé les paroles qui lui étaient reprochées, il n’aurait fait qu’utiliser son droit à la liberté d’expression. Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 b) et c) de la Convention, le requérant allègue qu’il n’était pas présent lors des débats menés à son sujet devant la cour de sûreté de l’Etat. D’ailleurs, le tribunal correctionnel a été chargé de recueillir sa déposition sur commission rogatoire de celle-ci. Il fait valoir que celle-ci a statué sur le fond de l’affaire sans qu’il ait pu présenter de mémoire en défense. Invoquant l’article 6 § 3 d) de la Convention, il fait valoir qu’il était absent lors de l’audition des témoins et n’avait ainsi pu les interroger. En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement. 2. Le requérant se plaint du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat qui l’a jugé et condamné. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé dans sa partie pertinente : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. » La Cour rappelle d’emblée que des griefs similaires ont abouti, dans le passé, à des constats de violation au motif que certaines caractéristiques du statut des juges militaires siégeant au sein des cours de sûreté de l’Etat rendaient leur indépendance et leur impartialité sujettes à caution (voir, entre autres, Incal c. Turquie , arrêt du 9 juin 1998 , Recueil des arrêts et décisions 1998-IV, p. 1571, § 68). Toutefois, en l’espèce, la Cour relève qu’à la suite de l’amendement constitutionnel intervenu le 18 juin 1999, le juge militaire siégeant au sein de la cour de sûreté de l’Etat a été remplacé par un juge civil (voir, mutatis mutandis, İmrek c. Turquie (déc.), n o 57175/00, 28 janvier 2003). Ainsi, la condamnation a été prononcée par une cour de sûreté de l’Etat composée de trois magistrats civils qui procédèrent à l’examen de l’ensemble des éléments de fait et de droit présentés par le requérant. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 3. Le requérant fait valoir qu’il n’a pas pu bénéficier des circonstances atténuantes conformément à la loi. Il allègue en outre que les dépositions des témoins obtenues sur commission rogatoire auraient dues être recueillies non pas par le tribunal correctionnel de Keskin mais par la cour d’assises compétente. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé dans sa partie pertinente : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. » La Cour constate que le requérant soulève des griefs qui concernent pour l’essentiel la manière dont les juridictions nationales ont appliqué la loi nationale. Elle rappelle qu’elle n’a pas pour tâche d’examiner in abstracto une décision rendue par une juridiction nationale ni même d’en contrôler les motifs. Elle a pour tâche de vérifier la conformité de l’ensemble de la procédure suivie devant les juridictions internes aux garanties découlant de la Convention et de ses Protocoles, en l’espèce, en particulier, à celles de l’article 6 de la Convention. Dès lors, eu égard à la formulation des griefs, la Cour rappelle qu’elle n’est pas une juridiction de cassation. Elle souligne par ailleurs que les juridictions nationales apprécient souverainement l’application de la législation nationale à un cas d’espèce en prenant en considération les différents éléments de preuve pour évaluer le bien-fondé des arguments du requérant. Dans ces circonstances, l’examen de ces griefs ne permet de déceler aucune apparence de violence du droit à un procès équitable garanti par l’article 6 § 1 de la Convention. Il s’ensuit qu’il y a lieu de les rejeter pour défaut manifeste de fondement, conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 4. Le requérant fait valoir que les paroles litigieuses ne sauraient être qualifiées d’infraction au sens de l’article 7 de la Convention dans la mesure où l’élément matériel de l’infraction ferait défaut. Cet article est ainsi libellé : « 1. Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international. De même il n’est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l’infraction a été commise. 2. Le présent article ne portera pas atteinte au jugement et à la punition d’une personne coupable d’une action ou d’une omission qui, au moment où elle a été commise, était criminelle d’après les principes généraux de droit reconnus par les nations civilisées. » La Cour relève que le grief du requérant concerne le contenu matériel de l’infraction qui lui était reprochée par les autorités judiciaires nationales et la manière dont celles-ci ont appliqué la législation nationale pertinente. La Cour rappelle qu’elle a pour tâche de vérifier la conformité de l’ensemble de la procédure suivie devant les juridictions internes aux garanties découlant de la Convention et de ses Protocoles. En l’occurrence, les juridictions nationales ont apprécié souverainement les faits et les éléments de preuves qui lui ont été soumis pour appliquer la législation nationale à la situation du requérant. Dans ces circonstances, l’examen de ce grief ne permet de déceler aucune apparence de violence des droits garantis par l’article 7 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 5. Le requérant soutient qu’il n’existe pas de recours effectif en droit interne pour contester l’arrêt rendu par la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara. Il invoque l’article 13 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. » La Cour relève que le requérant a été condamné par la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara le 16 septembre 1999. La Cour de cassation a cassé l’arrêt de la première juridiction le 20 octobre 1999. Puis, après audition des témoins, la cour de sûreté de l’Etat a confirmé la condamnation. Cet arrêt a été confirmé par la Cour de cassation le 16 octobre 2000. La Cour constate qu’ainsi le requérant a disposé en droit national d’un recours effectif et que les juridictions compétentes se sont prononcées sur ses griefs. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
6.Le requérant allègue que son origine ethnique, confessionnelle et ses opinions politiques ont été des critères déterminants pour sa condamnation. Il invoque l’article 14 de la Convention ainsi libellé : « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. » La Cour relève d’emblée que le requérant n’étaye aucunement ses allégations. En outre, tels que les griefs sont présentés et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, elle ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou de ses Protocoles au sens de l’article 14. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour défaut manifeste de fondement, conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen des griefs du requérant concernant l’atteinte à son droit à la liberté d’expression (article 10) et le défaut d’équité de la procédure devant les juridictions internes pour n’avoir pas assisté aux débats menés devant la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara, n’avoir pu présenter de mémoire en défense devant celle-ci et n’avoir pu interroger les témoins entendus par le tribunal correctionnel de Keskin (article 6 §§ 1 et 3 b), c) et d) de la Convention) ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Mark V illiger Georg Ress Greffier adjoint Président