În cazul Neves Ferreira Sande e Castro și al altor c. Portugalia, această hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 alin. (2) din Convenție. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Cabral Barreto Caflisch Kūris Zupančič Hedigan Traja, judecători și Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 9 iulie 2002 și 25 septembrie 2003, a adoptat hotărârea adoptată la această ultimă dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 55081/00) îndreptată împotriva Republicii Portugheze și dintre care trei resortisanți ai acestui stat, domnii mei Laura Maria Neves Ferreira Sande e Castro, Laura Barata Ferreira și Maria do Ceu Barata Ferreira de Almeida ( La 24 ianuarie 2000, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind drepturile omului). Recurentele sunt reprezentate de dl C. Santos, avocat la Lisabona. A. Henriques Gaspar, procuror general adjunct, a fost reprezentat până la 25 februarie 2003 de noul său agent J. Miguel, procuror general adjunct și, în special, reclamantele au susținut că durata unei proceduri civile la care au fost părți a depășit termenul rezonabil. Cererea a fost atribuită celei de-a patra secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] printr-o decizie din 9 iulie 2002, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă. Atât recurentele, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 1 din regulament). DE FAPT, recurentele s-au născut în 1950, 1949 și, respectiv, 1954 și locuiesc în Amadora, Oeiras și Carcavelos. La 18 noiembrie 1993, recurentele au depus la Tribunalul de la Lisabona o cerere de expulzare a chiriașilor dintr-un apartament de care dețineau. 10. La 16 februarie 1994, inculpații și-au prezentat concluziile ca răspuns. La 3 martie 1994, recurentele și-au prezentat replica. 11. La 21 aprilie 1994, inculpații au prezentat în dosarul procedurii un document, din care a fost trimisă o copie recurentelor la 4 mai 1994. 12. La 11 martie 1997, judecătorul a făcut o decizie pregătitoare (despacho saneador). 13 La 15 martie 1999, în timp ce nu se stabilise încă nici o dată a ședinței, recurentele au solicitat expulzarea imediată (despejo imediato) a chiriașilor, pe baza faptului că aceștia încetaseră între timp să plătească chiria. 14. La 16 noiembrie 1999, judecătorul a acceptat această cerere. 15. La 5 ianuarie 2000, recurentele au recuperat apartamentul în cauză. La 14 iunie 2000, ele au informat instanța cu privire la acest lucru. 16. printr-o ordonanță din 27 iunie 2000, judecătorul pronunță încetarea procedurii. Recurentele denunță durata procedurii. Ele invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 18. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 18 noiembrie 1993, data sesizării Tribunalului de la Lisabona de către reclamante și s-a încheiat la 27 iunie 2000, data la care aceeași instanță a pronunțat încetarea procedurii și, prin urmare, durata în cauză este de șase ani și șapte luni. 19. Pentru a verifica dacă a existat o depășire a termenului rezonabil, trebuie să se țină seama de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de provocarea litigiului pentru reclamant (Silva Pontes c. Portugalia, Hotărârea din 23 martie 1994, seria A n 286-A, p. 15, punctul 39). 20. Pentru recurente, durata în cauză este în mod evident excesivă. 21. Guvernul recunoaște existența anumitor întârzieri. Cu toate acestea, atrage atenția Curții asupra supraîncărcării excepționale a Tribunalului de la Lisabona, care a fost sesizat în 1998, cu aproximativ o treime din totalul procedurilor civile pendinte în Portugalia. Guvernul subliniază că au fost luate măsuri pentru a remedia această situație, astfel încât în 1999 au fost create zece noi camere civile, situația fiind acum în mod clar îmbunătățită. 22. Curtea ia notă de poziția guvernului și de explicațiile sale. Cu toate acestea, Comisia nu poate accepta întârzieri precum cele observate în cazul de față, în special în momentul pronunțării deciziei pregătitoare. În ceea ce privește supraîncărcarea rolului Tribunalului de la Lisabona, Curtea își reafirmă jurisprudența constantă conform căreia statelor contractante le revine obligația de a-și organiza sistemul judiciar astfel încât instanțele lor să poată garanta tuturor dreptul de a obține o decizie definitivă cu privire la contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile într-un termen rezonabil ( Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, CEDO 2000-VII, § 47). 23. Prin urmare, termenul rezonabil a fost depășit și, prin urmare, încălcarea art. 6 alin. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părțile contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Guvernul subliniază că recurentele nu fac distincție între prejudiciile materiale și morale care ar putea fi suferite și, în orice caz, susține că suma în cauză este excesivă. 27. Curtea consideră că recurentele au suferit o pagubă morală care justifică acordarea unei indemnizații. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea le alocă suma globală de 000 EUR. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 28. Recurentele care nu au solicitat plata unor cheltuieli și cheltuieli de judecată, nu ar trebui să li se acorde o sumă în acest sens. Interese moratorii 29. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție afirmă că Statul pârât trebuie să plătească recurentelor în comun, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 6 000 EUR (șase mii EUR) pentru daune morale că, de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 16 octombrie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Moduler Președinte
NEVES FERREIRA SANDE E CASTRO ET AUTRES
(Requête n
o
55081/00)
ARRÊT
16 octobre 2003
16/01/2004
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Neves Ferreira Sande e Castro et autres c. Portugal,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
G.
Ress
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
L.
Caflisch
,
P.
Kūris
,
B.
Zupančič
,
J.
Hedigan
,
K.
Traja,
juges
,
et de
M.
V.
Berger,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 9 juillet 2002 et
25 septembre 2003,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette dernière date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
55081/00) dirigée contre la République portugaise et dont trois ressortissantes de cet Etat, M
mes
Laura Maria Neves Ferreira Sande e Castro, Laura Barata Ferreira et Maria do Céu Barata Ferreira de Almeida («
les requérantes
»), ont saisi la Cour le 24 janvier 2000 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Les requérantes sont représentées par M
e
le Gouvernement
») était représenté jusqu'au 25 février 2003 par son agent, M. A. Henriques Gaspar, Procureur général adjoint, et à partir de cette date par son nouvel agent,
3.
Les requérantes alléguaient en particulier que la durée d'une procédure civile à laquelle elles étaient parties avait dépassé le délai raisonnable.
4.
La requête a été attribuée à la quatrième section de la Cour (article
52 §
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.
5.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
6.
Par une décision du 9 juillet 2002, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.
7.
Tant les requérantes que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article
59
§
1 du règlement).
8.
Les requérantes sont nées respectivement en 1950, 1949 et 1954 et résident à Amadora, Oeiras et Carcavelos respectivement.
9.
Le 18 novembre 1993, les requérantes introduisirent devant le tribunal de Lisbonne une demande en expulsion des locataires d'un appartement dont elles étaient propriétaires.
10.
Le 16 février 1994, les défendeurs déposèrent leurs conclusions en réponse. Le 3 mars 1994, les requérantes présentèrent leur réplique.
11.
Le 21 avril 1994, les défendeurs versèrent au dossier de la procédure un document, dont copie fut envoyée aux requérantes le 4 mai 1994.
12.
Le 11 mars 1997, le juge rendit une décision préparatoire (
despacho saneador
) spécifiant les faits déjà établis et ceux restant à établir.
13.
Le 15 mars 1999, alors qu'aucune date d'audience n'était encore fixée, les requérantes demandèrent l'expulsion immédiate (
despejo imediato
) des locataires, se fondant sur le fait que ceux-ci avaient entre-temps arrêté de verser les loyers.
14.
Le 16 novembre 1999, le juge fit droit à cette demande.
15.
Le 5 janvier 2000, les requérantes récupérèrent l'appartement en question. Le 14 juin 2000, elles en informèrent le tribunal.
16.
Par une ordonnance du 27 juin 2000, le juge prononça l'extinction de la procédure.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
17.
Les requérantes dénoncent la durée de la procédure. Elles invoquent l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
18.
La période à considérer a commencé le 18 novembre 1993, date de la saisine du tribunal de Lisbonne par les requérantes. Elle s'est terminée le 27 juin 2000, date à laquelle ce même tribunal prononça l'extinction de la procédure. La durée en cause est donc de six ans et sept mois.
19.
Pour rechercher s'il y a eu dépassement du délai raisonnable, il y a lieu d'avoir égard aux circonstances de la cause et aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour le requérant (
Silva Pontes c. Portugal
, arrêt du
23 mars 1994, série A n
o
286-A, p. 15, § 39).
20.
Pour les requérantes, la durée en cause est manifestement excessive.
21.
Le Gouvernement admet l'existence de certains retards. Il attire cependant l'attention de la Cour sur la surcharge exceptionnelle du tribunal de Lisbonne, qui était saisi, en 1998, d'environ un tiers de la totalité des procédures civiles pendantes au Portugal. Le Gouvernement souligne que des mesures tendant à parer à cette situation ont été prises. Ainsi, dix nouvelles chambres civiles ont été créées en 1999, la situation étant maintenant en nette amélioration.
22.
La Cour prend note de la position du Gouvernement ainsi que de ses explications. Elle ne saurait toutefois accepter des retards tels que ceux observés en l'espèce, notamment lors du prononcé de la décision préparatoire. Quant à la surcharge du rôle du tribunal de Lisbonne, la Cour réaffirme sa jurisprudence constante selon laquelle il incombe aux Etats contractants d'organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d'obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil dans un délai raisonnable (
Frydlender c. France
[GC],
n
o
23.
Il y a donc eu dépassement du délai raisonnable et, partant, violation de l'article 6 § 1.
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
24.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
25.
Les requérantes réclament à ce titre 7
500 euros (EUR).
26.
Le Gouvernement souligne que les requérantes ne distinguent pas entre les préjudices matériels et moraux éventuellement subis. Il fait valoir en tout état de cause que la somme en question est excessive.
27.
La Cour estime que les requérantes ont subi un dommage moral justifiant l'octroi d'une indemnité. Statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, la Cour leur alloue la somme globale de
6
B.
Frais et dépens
28.
Les requérantes n'ayant pas réclamé le paiement de frais et dépens, il n'y pas lieu de leur accorder une somme à ce titre.
C.
Intérêts moratoires
29.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l
'
Etat défendeur doit verser aux requérantes conjointement, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44
§
2 de la Convention, 6
000 EUR (six mille euros) pour dommage moral
;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
16 octobre 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président