VARLI ET AUTRES contre la TURQUIE

VARLI ET AUTRES contre la TURQUIE (CtEDO, 2003)

A DOUA DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 38586/97 prezentate de Veysi VARLI ȘI AL și alții împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 21 octombrie 2003 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președintele A.B. Baka Gaukur Jörundsson Loucaide Türmen Biersan Ugrekhelidze, judecători și domnii Dolle, graffière de section A.B. Baka Gaukur Jörundsson Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 15 septembrie 1997, având în vedere decizia parțială a Curții (fosta secțiune) din 5 decembrie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți, După ce a deliberat, face următoarea decizie în fapt Reclamanții, domnii Veysi Varl Electrolux, Hüseyin Bora, Mehmet Tekin, Sad Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: reclamanții, șefii sau membrii diverselor sindicate din Diyarbakr, au semnat un comunicat de presă cu data de 27 mai 1993. În comunicatul de presă elaborat de reprezentanți ai douăzeci și patru de organizații, cum ar fi sindicate, camere de meserii, asociații și ziare, guvernul de la acea vreme a fost foarte criticat și condamnat pentru nerespectarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor și a fost identificat cu o logică exterminatoare În comunicatul în cauză, acesta a fost, de altfel, indicat În Turcia și în țara noastră, statul a inițiat un proces de masacre și execuții sumare (...) trebuie să ne dăm seama că logica și tendințele exterminatoare nu sunt de nici un folos pentru popoarele noastre. Potrivit statului, poporul kurd care își revendică drepturile culturale, care își protejează limba, valorile sale nu merită decât masacrul, execuțiile sumare. Satele sunt incendiate, oamenii sunt alungați din casele lor, patrioții sunt împușcați. Cei care pretind democrație, drepturile omului sunt uciși. Funcționarii care își cer drepturile sindicale sunt împușcați, exilați.... Acum câteva zile, studenții care se luptau pentru o universitate liberă au fost executați prin descărcare de gestiune prin împușcături.... Libertatea presei a jurnaliștilor patrioți, în special a celor socialiști, este încălcată. În acest proces, masacrele și execuțiile constituie o amenințare continuă pentru oamenii și instituțiile democratice care luptă pentru democrație. Guvernul coaliției este vinovat de această politică (...) pe care o conduce din prima zi a creșterii sale la putere. Presa burgheză este complicea ei, datorită modului în care ea duce aceste masacre la cunoștința publicului. Condamnăm aceste masacre și execuții comise de forțele de ordine și invităm scriitorii, jurnaliștii să fie mai realiști în prezentarea unor incidente cum ar fi execuții sumare, incendii din sat, dispariții în arest. La 17 septembrie 1993, prima curte de securitate a statului Diyarbakr ( □ curtea de securitate a statului) La 21 septembrie 1993, reclamanții au formulat o acțiune în anulare în fața celei de-a doua Curți de Securitate din Diyarbakr. Ei au invocat lipsa de temei legal a mandatului. La septembrie 1993, cererea reclamanților a fost respinsă. Reclamanții au fost arestați și reținuți provizoriu: dnii Varl În acest sens, procurorul își motivează rechizitoriul prin citarea și tranșarea anumitor pasaje din comunicatul de presă din Turcia și din țara noastră, și-a pus amprenta asupra procesului de masacre și execuții sumare.... ...în comunicatul menționat anterior, cetățenii de origine kurdă ai Republicii Turce sunt considerați ca fiind un popor separat. Declarația PKK făcută în martie 1993 și conform căreia organizația își încetează acțiunile armate este interpretată ca fiind Inculpații sunt în domeniul imaginar, când consideră că angajamentul PKK de a-și opri acțiunile armate ar fi un apel la pace și că, dacă ar numi PKK de mai puțin patriotic, s-ar pronunța ei înșiși în numele drepturilor omului ca membri ai organizațiilor democratice. În timp ce cetățenii de origine etnică [sic] ai Republicii turce trec zilnic prin acțiunile armate ale PKK, [inculpații] acționează în conformitate cu aceste acțiuni și consideră masacrul luptei împotriva organizației teroriste de către forțele de securitate.... În mod clar, regiunea numită prin termenul "în țara noastră" este cea pe care PKK urmărește să o despartă prin distrugerea proprietății teritoriale a Republicii turce. În lacul din 10 noiembrie 1993, în fața Curții de Securitate a Lîului, reclamanții Varl Am semnat comunicatul pentru a acuza guvernul cu privire la încălcările drepturilor democratice și pentru dezvoltarea democrației. [Comunicarea nu conține] nici o parte a infracțiunii în ceea ce îl privește pe dl Ayd.n, acesta a declarat, cu ocazia laminării din 30 decembrie 1993, că nu a semnat comunicatul în litigiu și nu a fost conștient de conținutul acestuia. Prin hotărârea din 13 aprilie 1994, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a declarat reclamanții vinovați de la adresa: art. 8 din Legea din 1991. Fiecare dintre aceștia au fost condamnați la un an și opt luni de închisoare, precum și la plata unei amenzi grele de 208.333,000 de lire turce. La o dată nespecificată, reclamanții s-au ocupat împotriva hotărârii din 13 aprilie 1994. La 8 decembrie 1994, Curtea de Casație a confirmat hotărârea menționată. Ca urmare a modificărilor aduse legii din 1991 prin Legea nr. 4126 din 27 octombrie 1995, Curtea de Securitate a statului Diyarbakćr reexaminază din oficiu cauza reclamanților. La 16 noiembrie 1995, i-a condamnat la 10 luni de închisoare, precum și la plata unei amenzi grele de 833333 de lire turcești. În instanță, pedeapsa cu închisoarea a fost suspendată cu suspendare. La 29 aprilie 1997, Curtea de Casație a confirmat hotărârea Curții de Securitate a Uniunii Europene. Dreptul intern relevant Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului Legea nr. 3713 din 12 aprilie 1991 privind combaterea terorismului a fost modificată prin Legea nr. 4126 din 27 octombrie 1995, care a intrat în vigoare în octombrie următoare. Articolele 8 și 13 din acesta se citesc astfel Art. 8 alin. (1) din vechime □ Se interzic propaganda scrisă și orală, întrunirile, adunările și manifestările menite să aducă atingere integrității teritoriale a statului membru al Republicii Turcia și unității indivizibile a națiunii, indiferent de procedura utilizată și de scopul urmărit. Oricine se angajează în astfel de activități este condamnat la o pedeapsă de doi până la cinci ani de închisoare și la o amendă de 50 până la 100 de milioane de lire turcești. □ Propaganda scrisă și orală, întrunirile, adunările și manifestările menite să aducă atingere integrității teritoriale a statului membru al Republicii Turcia sau a unității indivizibile a națiunii sunt interzise. Oricine continuă o astfel de activitate este condamnat la o pedeapsă de la unu la trei ani de închisoare și la o amendă de o sută la trei sute de milioane de lire turcești. În caz de recidivă, pedepsele nu se convertesc în amendă. art. 17 Printre persoanele condamnate pentru infracțiuni care intră sub incidența prezentei legi, cele (...) pedepsite cu o pedeapsă privativă de libertate beneficiază din oficiu de o eliberare condiționată, cu condiția să fi ispășit trei sferturi din sentința lor și să fi dat dovadă de bună purtare. (...) Primul și al doilea paragraf din art. 19 (...) din Legea nr. 647 privind executarea pedepselor nu se aplică în cazul condamnaților ‐ Legea nr. 4126 din 27 octombrie 1995 de modificare a Legii nr. 3713 privind modificările aduse articolului 8 din Legea nr. 3713 privind cuantumul pedepselor, legea din 27 octombrie 1995 conține o dispoziție provizorie referitoare la articolul Astfel formulată: "În termen de o lună de la intrarea în vigoare a prezentei legi, instanța care a pronunțat hotărârea reexaminează dosarul persoanei condamnate în temeiul articolului 8 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului și, în conformitate cu modificarea (...) articolului 8 din Legea nr. 3713, reconsideră durata pedepsei aplicate acestei persoane și decide dacă aceasta ar trebui să beneficieze de articolele 4 și 6 din Legea 647 din 13 iulie 1965. În cazul în care, în urma notificării ordinului de plată, condamnatul nu poate plăti la termen, procurorul republicii decide cu privire la încarcerarea sa în termen de o zi de zece mii de lire turcești. (...) Pedeapsa cu închisoarea nu poate depăși trei ani (...). Regulamentul de procedură al Curții de Casație din 29 august 1983 art. 100 Nu se poate face nicio declarație cu privire la deciziile și tratamentele dosarelor în ședințele generale, în camere și în birourile procurorilor Republicii Curții de Casație. Nu se poate furniza nicio informație cu privire la conținutul rapoartelor, notificărilor sau reclamațiilor din partea asistenților procurori ai Republicii și a celor însărcinați cu examinarea dosarelor. (1) Reclamanții denunță o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil și susțin că instanța de securitate a statului Diyarbakýr care i-a judecat nu poate fi considerată o instanță independentă și imparțială în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, din moment ce unul dintre cei trei judecători care se aflau acolo era un ofițer al armatei. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, coroborat cu art. 6 alineatul (3) litera (b), reclamanții se plâng de nerespectarea dreptului lor la apărare în măsura în care avizul procurorului general din apropierea Curții de Casație nu le-a fost notificat. (2) Reclamanții susțin că condamnarea lor constituie o încălcare nejustificabilă a libertății lor de exprimare, prevăzută în art. 10 din Convenție. (1) Reclamanții se plâng că cauza lor nu a fost ascultată în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială. Ei susțin că dreptul lor la apărare nu a fost respectat din cauza faptului că avizul procurorului general în apropierea Curții de Casație nu le-a fost notificat. În aceste privințe, ei La art. 6 alineatul (1) și la art. 3 litera (b) din lege, orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. (...) (3) Orice acuzat are dreptul în special la: (...) (b) să dispună de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării sale; (...) Guvernul face trimitere la dispozițiile dreptului intern și observă că prezența unui judecător militar în componența cursurilor de securitate ale statului este prevăzută de lege. În plus, acesta susține că, în prezenta cauză, dreptul la apărare al întreprinderilor nu a fost afectat de prezența unui judecător militar. În cele din urmă, reamintește că, în urma amendamentului constituțional și legislativ din 18 iunie 1999 de modificare a componenței cursurilor de securitate de la ë , problema independenței și imparțialității acestor curți este soluționată definitiv și că reclamantul nu mai are un interes juridic în această privință. În ceea ce privește necomunicarea avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație, guvernul susține că avizul procurorului general urmărește, în general, să informeze Curtea de Casație cu privire la anumite aspecte formale ale procedurii, cum ar fi numărul de acuzați, partea care a fost ocupată în casare etc. și că Curtea de Casație nu are nicio legătură cu acest aviz care nu se referă la fondul cauzei. Acesta susține, de asemenea, că reclamanții au avut posibilitatea, în cursul întregii proceduri, de a examina dosarul în apropierea Curții de Casație care conținea și avizul procurorului general; reclamanții contestă aceste argumente; aceștia observă că amendamentul menționat a fost efectuat la o dată ulterioară procesului lor și se referă la hotărârea Incal c. Turcia. (hotărârea din 9 iunie 1998, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1998-IV). Pe teren de la art. 6 alineatul (3) litera (b) din Convenție, reclamanții se referă la Tribunalul Göçc. Turcia ([GC], nr. 36590/97 CEDH 2002-V) și își reiterează afirmațiile. argumentațiile părților, Curtea consideră că această parte a fondului ridică probleme de fapt și de drept care necesită o examinare pe fond. În consecință, aceasta nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. În plus, Curtea constată că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de neîntelegere. (2) Reclamanții susțin că condamnarea lor se rezumă la încălcarea dreptului lor la libertatea de exprimare. Ei Acest drept include libertatea de exprimare și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei, fără a putea exista intervenție din partea autorităților publice și fără a lua în considerare granița. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de film sau de televiziune unui regim de autorizații. exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității, protecției reputației sau a drepturilor de autor, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judiciare. Excepție preliminară Guvernul invită Curtea să respingă acest motiv pentru neobosirea căilor de atac interne în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție. În această privință, Tribunalul susține că, în nici un stadiu al procedurii în fața instanțelor naționale, invocă - chiar și în esență - dispozițiile Convenției și/sau drepturile și libertățile pe care le domină în fața Curții. Prin urmare, aceasta nu ar putea să cunoască prezenta cauză dacă ar urma concluziile Hotărârii sale Ahmet Sadćk c. Grecia din 15 noiembrie 1996 ( Rec., 1996-V, p. 1652 și 1653, § 31-33). Reclamanții contestă aceste argumente. Curtea constată că, în motivele recursului lor în casation, reclamanții s-au referit la dispozițiile convenției și că Curtea de Casație a confirmat hotărârea pronunțată în primă instanță în toate cauzele sale Motive. Prin urmare, reclamanții trebuie să fie considerați ca ridicându-și, în fața instanțelor naționale, drepturile pe care le dețin acum în fața Curții. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția preliminară a guvernului. Pe bună dreptate, guvernul susține că condamnarea reclamanților se baza pe art. 8/1 din Legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului și a protecției securității naționale, a integrității teritoriale și a securității publice. În ceea ce privește criteriul de O astfel de propagandă ar fi putut provoca ostilitate între diferitele grupuri și, prin urmare, ar fi condus la violență. 1996-V), guvernul susține că, în cazul cauzei, instanța națională este mai bine plasată decât judecătorul internațional pentru a aprecia domeniul de aplicare al comunicatului în cauză. În cele din urmă, el susține că reducerea pedepsei cu închisoarea și suspendarea acesteia sunt factori care trebuie luați în considerare în evaluarea proporționalității pedepsei cu privire la scopul legitim urmărit. În această privință, reclamanții și-au reiterat afirmațiile. Curtea consideră că această parte a cererii ridică întrebări serioase de fapt și de drept care necesită o examinare de fond. Prin urmare, aceasta nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de imputare. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declare restul cererii admisibile, toate mijloacele de fonduri rezervate. Dolle J.-P. Costa Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

38586/97

présentée par Veysi VARLI ET AL et autres

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 21 octobre 2003 en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

A.B.

Baka

,

Gaukur

Jörundsson

,

L.

Loucaides

,

R.

Türmen

,

C.

Bîrsan

,

M.

Ugrekhelidze,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 15 septembre 1997,

Vu la décision partielle de la Cour (ancienne deuxième section) du 5

décembre 2000,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, MM. Veysi Varlı, Hüseyin Bora, Mehmet Tekin, Sadık Yașar, Hanifi Yıldırım et Zülküf Aydın sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1958, 1962, 1961, 1949, 1958 et 1952 et résidant tous à Diyarbakır. Ils sont représentés devant la Cour par M

e

Sezgin Tanrıkulu, avocat à Diyarbakır.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Les requérants, chefs ou membres de divers syndicats à Diyarbakır, signèrent un communiqué de presse portant la date du 27 mai 1993. Dans ledit communiqué préparé par des représentants de vingt-quatre organisations telles que syndicats, chambres de métiers, associations et journaux, le gouvernement de l’époque était vivement critiqué et blâmé pour ne pas respecter les droits fondamentaux des citoyens et «

s’être identifié à une logique exterminatrice

».

Dans le communiqué en question, il était d’ailleurs indiqué

:

« En Turquie et dans notre pays, l’Etat a engagé un processus de massacres et exécutions sommaires

(...) on doit se rendre compte que la logique et les tendances exterminatrices ne sont d’aucune utilité pour nos peuples. Selon l’Etat, le peuple kurde qui revendique ses droits culturels, qui protège sa langue, ses valeurs ne mérite que le massacre, les exécutions sommaires. Les villages sont incendiés, les gens sont chassés de leurs foyers, les patriotes sont fusillés. Ceux qui réclament la démocratie, les droits de l’homme sont tués. Les fonctionnaires qui demandent leurs droits syndicaux sont

fusillés, exilés. (...) Il y a quelques jours, des étudiants qui luttaient pour une université libre ont été exécutés par décharge de coups de fusil. (...) La liberté de presse des journalistes patriotes et notamment socialistes est bafouée. Dans ce processus, les massacres et les exécutions constituent une menace continue pour les gens et les institutions démocratiques qui luttent pour la démocratie. Ces menaces se font violemment sentir auprès de ceux qui combattent pour la démocratie. Le gouvernement de coalition est coupable de cette politique (...) qu’il mène depuis le premier jour de sa montée au pouvoir. La presse bourgeoise est son complice du fait de la manière dont elle porte ces massacres à la connaissance de l’opinion publique.

Nous condamnons ces massacres et exécutions perpétrés par les forces de l’ordre et nous invitons les écrivains, journalistes à être plus réalistes dans la présentation des incidents tels qu’exécutions sommaires, incendies de village, disparitions en garde à vue.

»

Le 17 septembre 1993, la 1

ère

cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır («

la cour de sûreté de l’Etat

») décerna un mandat de dépôt par défaut contre les requérants.

Le 21 septembre 1993, les requérants firent un recours en annulation de ce mandat de dépôt par défaut devant la 2

ème

cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır. Ils firent valoir le manque de fondement légal du mandat. Le

21

septembre 1993, la demande des requérants fut rejetée.

Les requérants furent arrêtés et placés en détention provisoire

: MM. Varlı, Tekin et Yıldırım le 23 septembre, M. Bora le 20 octobre, M. Yașar le 20 septembre 1993 et M. Aydın le 2 février 1994.

Par acte du 24 septembre 1993, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat, en vertu de l’article 8 de la loi de 1991 relative à la lutte contre le terrorisme («

la loi de 1991

») inculpa les requérants pour diffusion de propagande contre l’intégrité de l’Etat, du fait de la signature du communiqué de presse litigieux. Le procureur motiva son réquisitoire en citant et interprétant certains passages du communiqué litigieux

:

«

En Turquie et dans notre pays, l’Etat met son empreinte sur le processus de massacres et exécutions sommaires

» [...] «

... dans ledit communiqué, les citoyens d’origine kurde de la République turque sont considérés comme un peuple à part. La déclaration du PKK faite en mars 1993 et selon laquelle ladite organisation cessait ses actions armées est interprétée comme ‘

des pas positifs réalisés par le peuple kurde et l’ensemble des structures patriotiques

’. Les accusés sont dans le domaine de l’imaginaire, lorsqu’ils considèrent que l’engagement du PKK à arrêter ses actions armées serait un appel à la paix et qu’en qualifiant le PKK de ‘structure patriotique’, ils se prononceraient eux-mêmes au nom des droits de l’Homme en tant que membres d’organisations démocratiques. Alors que les citoyens d’origine ethnique [sic] de la République turque subissent tous les jours les actions armées du PKK, [les accusés] feignent d’ignorer lesdites actions et qualifient de massacre la lutte menée contre l’organisation terroriste par les forces de sécurité.

» [...]

« (...) il est clair que la région désignée par le terme ‘dans notre pays’, est celle que le PKK vise à séparer en détruisant l’unité territoriale de la République turque.

»

A l’audience du 10 novembre 1993 devant la cour de sûreté de l’Etat, les requérants Varlı, Bora, Yașar, Tekin et Yıldırım réfutèrent les accusations dans les termes suivants

:

«

J’ai signé le communiqué afin de blâmer le Gouvernement au sujet des violations des droits démocratiques, et pour le développement de la démocratie.

[Le communiqué ne comporte]

aucun élément constitutif du délit

».

Quant à M. Aydın, celui-ci déclara, lors de l’audience du 30 décembre 1993, ne pas avoir signé le communiqué litigieux et ne pas être au courant de son contenu.

Lors de l’audience du 30 décembre, les requérants furent tous remis en liberté provisoire.

Par arrêt du 13 avril 1994, la cour de sûreté de l’Etat déclara les requérants coupables d’infractions à l’article 8 de la loi de 1991. Ils furent condamnés chacun à un an et huit mois de prison ainsi qu’à payer une amende lourde de 208.333.000 livres turques.

A une date non précisée, les requérants se pourvurent en cassation contre l’arrêt du 13 avril 1994.

Le 8 décembre 1994, la Cour de cassation confirma ledit arrêt.

A la suite des modifications apportées à la loi de 1991 par la loi n

o

4126 du 27 octobre 1995, la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır réexamina d’office l’affaire des requérants.

Le 16 novembre 1995, elle les condamna à dix mois de prison ainsi qu’à payer une amende lourde de 83.333.333 livres turques. La cour ordonna d’assortir les peines de prison d’un sursis avec mise à l’épreuve.

Les requérants se pourvurent en cassation. Dans les motifs de leur pourvoi, ils se réfèrent aux

«

dispositions de la Convention

».

L’avis du procureur général près la Cour de cassation n’aurait pas été notifié aux requérants.

Le 29 avril 1997, la Cour de cassation confirma l’arrêt de la cour de sûreté de l’Etat.

B.

Le droit interne pertinent

La loi n

o

3713 relative à la lutte contre le terrorisme

La loi n

o

3713 du 12 avril 1991, relative à lutte contre le terrorisme, a été modifiée par la loi n

o

4126 du 27 octobre 1995, entrée en vigueur le

30

octobre suivant. Ses articles 8 et 13 se lisent ainsi

:

Article 8 § 1 ancien

« La propagande écrite et orale, les réunions, assemblées et manifestations visant à porter atteinte à l’intégrité territoriale de l’Etat de la République de Turquie et à l’unité indivisible de la nation sont prohibées, quels que soient le procédé utilisé et le but poursuivi. Quiconque se livre à pareille activité est condamné à une peine de deux à cinq ans d’emprisonnement et à une amende de cinquante à cent millions de livres turques.

»

Article 8 § 1 nouveau

« La propagande écrite et orale, les réunions, assemblées et manifestations visant à porter atteinte à l’intégrité territoriale de l’Etat de la République de Turquie ou à l’unité indivisible de la nation sont prohibées. Quiconque poursuit une telle activité est condamné à une peine d’un à trois ans d’emprisonnement et à une amende de cent à trois cents millions de livres turques. En cas de récidive, les peines infligées ne sont pas converties en amende.

»

Article 17

«

Parmi les personnes condamnées pour des infractions relevant de la présente loi, celles (...) punies d’une peine privative de liberté bénéficient d’office d’une libération conditionnelle, à condition d’avoir purgé les trois quarts de leur peine et fait preuve de bonne conduite.

(...)

Les premier et second paragraphes de l’article 19 (...) de la loi n

o

647 sur l’exécution des peines ne s’appliquent pas aux condamnés susvisés

».

La loi n

o

4126 du 27 octobre 1995 portant modification de la loi n

o

3713

Au sujet des modifications qu’elle apporte à l’article 8 de la loi n

o

3713 quant au quantum des peines, la loi du 27

octobre 1995 contient une «

disposition provisoire relative à l’article

2

»

ainsi libellée :

« Dans le mois suivant l’entrée en vigueur de la présente loi, le tribunal ayant prononcé le jugement réexamine le dossier de la personne condamnée en vertu de l’article 8 de la loi n

o

3713 relative à la lutte contre le terrorisme et, conformément à la modification apportée (...) à l’article 8 de la loi n

o

3713, reconsidère la durée de la peine infligée à cette personne et décide s’il y a lieu de la faire bénéficier des articles 4 et 6 de la loi 647 du 13 juillet 1965. »

La loi n

o

647 du 13 juillet 1965 sur l’exécution des peines

La loi n

o

647 réglemente, notamment dans ses dispositions suivantes, l’exécution des peines d’amendes et les conditions de la libération conditionnelle

:

Article 5

« La peine d’amende consiste en un versement au Trésor public d’une somme fixée dans les limites prévues par la loi. (...)

Si, suivant la notification de l’injonction de payer, le condamné ne s’acquitte pas de l’amende dans les délais, le procureur de la République décide de son incarcération à raison d’un jour par dix mille livres turques. (...)

La peine d’emprisonnement ainsi infligée en substitution de la peine d’amende ne peut dépasser trois ans (...).»

Article 19 § 1

« (...) les personnes condamnées à une peine privative de liberté bénéficient d’office d’une libération conditionnelle, à condition d’avoir purgé la moitié de leur peine et fait preuve de bonne conduite (...). »

Le règlement intérieur de la Cour de cassation du 29 août 1983

Article 100

«

Nulle déclaration ne peut être faite à propos des décisions et des traitements des dossiers dans les réunions générales, dans les chambres et les bureaux des procureurs de la République de la Cour de cassation. Nulle information ne peut être donnée sur le contenu des rapports, notifications ou des réclamations des assistants des procureurs de la République et de ceux qui sont chargés de l’examen des dossiers.

»

GRIEFS

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention combiné avec son article 6 § 3-b, les requérants se plaignent du non-respect de leur droit à la défense en ce que l’avis du procureur général près la Cour de cassation ne leur a pas été notifié.

EN DROIT

6 § 1 et l’article 6 § 3-b de la Convention combiné avec son article 6 § 1.

L’article 6 §§ 1 et 3 b) dispose en ses passages pertinents

:

«1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)

3.Tout accusé a droit notamment à

: (...)

b) disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense

; (...)

»

Le Gouvernement renvoie aux dispositions du droit interne et fait observer que la présence d’un juge militaire dans la composition des cours de sûreté de l’État est prévue par la loi. Il maintient en outre que, dans la présente affaire, le droit à la défense des requérants n’a pas été affecté par la présence d’un juge militaire. Enfin, il rappelle que suite à l’amendement constitutionnel et législatif du 18 juin 1999 modifiant la composition des cours de sûreté de l’Etat, le problème de l’indépendance et de l’impartialité de ces cours est définitivement résolu et que le requérant ne dispose plus d’un intérêt juridique sur ce point.

Pour ce qui est du grief à propos de la non-communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation, le Gouvernement avance que l’avis du procureur général vise généralement à informer la Cour de cassation de certains aspects formels de la procédure tel que le nombre d’inculpés, la partie qui s’est pourvue en cassation etc., et que la Cour de cassation n’est aucunement liée par cet avis qui ne porte pas sur le fond de l’affaire. Il soutient en outre que les requérants avaient la possibilité, au cours de toute la procédure, d’examiner le dossier près la Cour de cassation qui contenait également l’avis du procureur général.

Les requérants contestent ces arguments. Ils font observer que l’amendement dont il est question a été effectué à une date postérieure à leur procès et ils se réfèrent à l’arrêt

Incal c. Turquie

(arrêt du 9 juin 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998-IV). Sur le terrain de l’article 6 § 3-b de la Convention, les requérants se réfèrent à l’arrêt

Göç c. Turquie

([GC], n

o

36590/97 CEDH 2002-V) et réitèrent leurs allégations.

A la lumière

des arguments des parties, la Cour estime que cette partie du grief pose des problèmes de fait et de droit qui nécessitent un examen au fond. Il s’ensuit qu’elle ne saurait être déclarée manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour constate en outre qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.

:

«1. Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. Le présent article n’empêche pas les Etats de soumettre les entreprises de radiodiffusion, de cinéma ou de télévision à un régime d’autorisations.

Exception préliminaire

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter ce grief pour non-épuisement des voies de recours internes en vertu de l ‘article 35 § 1 de la Convention. A cet égard, il soutient que les requérants n’ont, à aucun stade de la procédure devant les juridictions nationales, invoqué - fût-ce en substance - les dispositions de la Convention et/ou les droits et libertés dont ils se prévalent devant la Cour. En conséquence, celle-ci ne pourrait connaître de la présente affaire si elle suivait les conclusions de son arrêt

Ahmet Sadık c. Grèce

du 15 novembre 1996 (

Recueil

1996-V, pp. 1652 et 1653, §§ 31-33).

Les requérants contestent ces arguments.

La Cour constate que, dans les motifs de leur pourvoi en cassation, les requérants se sont référés aux dispositions de la Convention et que la Cour de cassation a confirmé l’arrêt rendu en première instance en toutes ses

motifs. Les requérants doivent dès lors être considérés comme ayant soulevé, devant les juridictions nationales, leurs droits dont ils se prévalent maintenant devant la Cour.

Partant, il y a lieu de rejeter l’exception préliminaire du Gouvernement.

Bien-fondé

Le Gouvernement maintient que la condamnation des requérants était fondée sur l’article 8/1 de la loi n

o

3713 relative à la lutte contre le terrorisme et qu’elle visait la protection de la sécurité nationale, l’intégrité territoriale et la sûreté publique.

Quant au critère de « nécessaire dans une société démocratique

», le Gouvernement avance que le terme «

en Turquie et dans notre pays

» utilisé dans le communiqué en question visait notamment à faire de la propagande sécessionniste. Or, une telle propagande aurait pu provoquer l’hostilité entre les différents groupes et conduire par conséquent à la violence. Se référant à l’arrêt

Wingrove c. Turquie

(arrêt du 25 novembre 1996,

Recueil

1996-V), le Gouvernement soutient que, dans le cas de l’espèce, le juge national est mieux placé que le juge international pour apprécier la portée du communiqué en question. Enfin, il fait valoir que la réduction de la peine d’emprisonnement et son sursis sont des facteurs qu’il faut prendre en considération dans l’évaluation de la proportionnalité de la peine quant au but légitime poursuivi.

Les requérants réitèrent sur ce point leurs allégations.

A la lumière des arguments des parties,

la Cour estime que cette partie de la requête pose de sérieuses questions de fait et de droit qui nécessitent un examen de fond. Il s’ensuit qu’elle ne saurait être déclarée manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour constate en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

le restant de la requête recevable, tous moyens de fonds réservés.

S.

Dollé

J.-P. Costa

Greffière

Président