Keskin împotriva Turciei

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 4015/98 prezentate de Mahmut KESKIN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 21 octombrie 2003, într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B.

Baka Gaukur Jörundsson Loucaide Türmen Biersan Ugrekhelidze, judecători și domnii Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 4 martie 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia parțială a Curții (fosta secțiune) din 9 martie 2000, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurent, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT recurentul, Mahmut Keskin, este un resortisant turc, născut în 1956. În prezent avea reședința în Ucraina, avea reședința în Turcia la momentul faptelor.

El este reprezentat în fața Curții de către domnul Haluk Türkmen, avocat la Barou d Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 13 noiembrie 1980 au fost reținute la organizația armată ilegală, Dev-Yol reclamantul a fost arestat și reținut. La 18 februarie 1981, el a fost reținut provizoriu și transferat la casa de reținere militară a lui Amayaa. Procurorul general de lângă curtea marțială l-a acuzat pe reclamant de complicitate la crimă a unui subofițer. În 1986, reclamantul a fost transferat la casa de reținere militară a lui Erzincan și la 24 august 1988 a fost eliberat cu titlu provizoriu. Cu toate acestea, printr-o hotărâre pronunțată la această ultimă dată, Curtea Marțială l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de cincisprezece ani de închisoare pentru faptele care i-au fost reproșate.

Reclamantul s-a ocupat de casarea în fața Curții de Casație. Între timp, curțile marțiale au fost abolite de intrarea în vigoare a Legii din 27 În decembrie 1993 și, astfel, Curtea de Casație a devenit competentă să cunoască cauza reclamantului. Prin hotărârea din 3 iulie 1995, Curtea de Casație a infirmat hotărârea atacată, pe motiv că nu era solid să se stabilească faptele și că, în plus, condamnarea reclamantului trebuia să intre sub incidența articolului 146 alineatul (1) din Codul Penal și nu a articolului 168 alineatul (1). Dosarul cauzei a fost trimis în fața tribunalului din Ankara, care a declarat acțiunea publică stinsă pentru prescripție la 24 iunie 1997. GRIFS Reclamantul se plânge de durata excesivă a procesului său și a declarat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția acestui șef.

Guvernul pledează în primul rând pentru cererea de neobosire a căilor de atac interne, în măsura în care reclamantul nu și-ar fi ridicat f un c ț iiul în f un c ț ii le ffie r ț i o n ale . Acesta susține, de asemenea, că reclamantul ar fi trebuit să introducă o acțiune în despăgubire pe baza Codului de obligații sau a Constituției pentru a remedia prejudiciul suferit de acesta. Guvernul, de asemenea, trage argumente de incompatibilitate rațională în acest sens, împreună cu Convenția și reamintește că, recunoscând dreptul individual de recurs la 28 ianuarie 1987, Turcia a intenționat în mod expres să se sustragă de la controlul Comisiei Europene asupra drepturilor la plată nu numai faptele anterioare depunerii acestei declarații, ci și hotărârile legate de aceste fapte, chiar dacă acestea erau pronunțate ulterior.

În ceea ce privește temeinicia, guvernul consideră durata procedurii justificate ca urmare a complexității cauzei și a numărului mare de coinculpați. Reclamantul se uimește la aceste teze.Recuperarea Curii S 1 din Convenție, se bazează pe ipoteza, încorporată în art. 13, că ordinea internă oferă o cale de atac eficientă în ceea ce privește presupusa încălcare și este de competența statului membru excitant să convingă Curtea că aceste condiții sunt îndeplinite.

Or force este de remarcat că: în cazul în care, în speță, nu se precizează ce căi de atac ar fi putut interveni, eventual, mai devreme, decizia cu privire la taxele îndreptate împotriva reclamantului sau ar fi putut oferi acestuia din urmă o despăgubire adecvată pentru întârzierile menționate (a se vedea, Kudła c. Polonia [GC], n 30210/96, § 152-157, CEDO 2000-XI), având în vedere că nu a produs nici un exemplu de practică internă care să ateste că: ar fi fost posibil reclamantului să obțină detenție în temeiul dreptului obligațiunilor sau al dreptului constituțional. Prin urmare, Curtea respinge excepția de la Guvernul întemeiat pe neobosirea căilor de atac interne. În ceea ce privește competența sa rațională [37] , Curtea amintește că, în ceea ce privește Turcia, aceasta începe într-adevăr la 28 ianuarie 1987, data la care a intrat în vigoare recunoașterea de către acest stat a dreptului la recurs individual, în sensul articolului 25 anterior din Convenție.

În speță, perioada care trebuie luată în considerare a început la 13 noiembrie 1980, data la care reclamantul a fost arestat și s-a încheiat la 24 noiembrie 1980. iunie 1997, când acțiunea publică a fost oprită.

Din momentul în care Curtea are pe deplin jurisdicție pentru a cunoaște perioada de timp scursă de la luarea de efect a declarației menționate anterior a Turciei, excepția … În ceea ce privește temeinicia, Curtea constată că procedura în litigiu a durat mai mult de șaisprezece ani, dintre care șapte au trecut înainte de 28 ianuarie 1987. Având în vedere elementele aflate în posesia sa în lumina jurisprudenței sale în această privință (a se vedea, de exemplu, Hotărârile Ya Repertoriul hotărârilor și deciziilor 1996, pp. 410-411), Curtea consideră că cererea ridică întrebări serioase de fapt și de drept, care nu pot fi respinse din motive de lipsă vădită de temei și nici din orice alt motiv prevăzut la art. 35 din convenție și care, prin urmare, necesită o examinare pe fond.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Dolle J.-P. C OSTA Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 40156/98 présentée par Mahmut KESKIN contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 21 octobre 2003, en une chambre composée de MM. J.-P. Costa , président , A.B.

Baka , Gaukur Jörundsson , L. Loucaides , R. Türmen , C. Bîrsan , M. Ugrekhelidze, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 4 mars 1997, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n o 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu la décision partielle de la Cour (ancienne deuxième section) du 9 mars 2000, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, Mahmut Keskin, est un ressortissant turc, né en 1956. Actuellement domicilié en Ukraine, il résidait en Turquie à l’époque des faits.

Il est représenté devant la Cour par M e Haluk Türkmen, avocat au barreau d’Ordu. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 13 novembre 1980 , soupçonné d’appartenance à l’organisation armée illégale, Dev-Yol , le requérant fut arrêté et placé en garde à vue. Le 18 février 1981, il fut mis en détention provisoire et transféré à la maison d’arrêt militaire d’Amasya. Le procureur général près la cour martiale inculpa le requérant pour complicité de meurtre d’un sous-officier. En 1986, le requérant fut transféré à la maison d’arrêt militaire d’Erzincan et le 24 août 1988 il fut libéré à titre provisoire. Par un jugement rendu à cette dernière date, la cour martiale condamna cependant le requérant à une peine de quinze ans d’emprisonnement pour les faits qui lui étaient reprochés.

Le requérant se pourvut en cassation devant la Cour de cassation. Dans l’intervalle, les cours martiales furent abolies par l’entrée en vigueur de la loi du 27 décembre 1993 et, ainsi, la Cour de cassation devint compétente pour connaître de l’affaire du requérant. Par un arrêt du 3 juillet 1995, la haute juridiction infirma le jugement attaqué, au motif que l’établissement des faits n’était pas solide et que, de surcroît, la condamnation du requérant devait relever de l’article 146 § 1 du code pénal et pas de l’article 168 § 1. Le dossier de l’affaire fut renvoyé devant la cour d’assises d’Ankara, laquelle déclara l’action publique éteinte pour prescription le 24 juin 1997. GRIEFS Le requérant se plaint de la durée excessive de son procès et allègue une violation de l’article 6 § 1 de la Convention de ce chef.

EN DROIT A. Arguments des parties Le Gouvernement plaide d’abord l’irrecevabilité de la requête pour non-épuisement des voies de recours internes, dans la mesure où le requérant n’aurait pas soulevé son grief devant les instances nationales. Il soutient également que le requérant aurait dû introduire une action en dommages-intérêts sur la base du code des obligations ou de la Constitution afin de faire redresser le tort qu’il prétend avoir subi. Le Gouvernement tire aussi argument de l’incompatibilité ratione temporis de ce grief avec la Convention et rappelle qu’en reconnaissant le 28 janvier 1987 le droit de recours individuel, la Turquie avait expressément entendu soustraire au contrôle de la Commission européenne des Droits de l’Homme non seulement les faits antérieurs au dépôt de cette déclaration, mais également les jugements liés à ces faits même si ceux-ci étaient rendus postérieurement.

Quant au bien-fondé, le Gouvernement estime la longueur de la procédure justifiée du fait de la complexité de l’affaire et du nombre important de coaccusés. Le requérant s’oppose à ces thèses. B. Appréciation de la Cour S’agissant de la première branche de l’exception du Gouvernement, la Cour rappelle que l’exigence d’épuisement des voies de recours internes posée par l’article 35 § 1 de la Convention, se fonde sur l’hypothèse, incorporée dans l’article 13, que l’ordre interne offre un recours effectif quant à la violation alléguée, et il appartient à l’Etat excipant de persuader la Cour que ces conditions se trouvent réunies.

Or force est d’observer qu’en l’espèce, le Gouvernement n’indique pas quels recours auraient pu éventuellement faire intervenir plus tôt la décision sur les charges dirigées contre le requérant ou auraient pu fournir à ce dernier une réparation adéquate pour les retards allégués (voir, Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 152-157, CEDH 2000-XI), sachant qu’il n’a produit aucun exemple de la pratique interne attestant qu’il aurait été possible au requérant d’obtenir redressement sur le fondement du droit des obligations ou du droit constitutionnel. Partant, la Cour rejette l’exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes. Pour ce qui est de sa compétence ratione temporis , la Cour rappelle qu’à l’égard de la Turquie, celle-ci débute en effet le 28 janvier 1987, date à laquelle a pris effet la reconnaissance par cet Etat du droit de recours individuel, aux fins de l’ancien article 25 de la Convention.

En l’espèce, la période à prendre en considération a débuté le 13 novembre 1980, date à laquelle le requérant a été arrêté, et pris fin le 24 juin 1997, lorsque l’action publique fut éteinte. Dès lors que la Cour a pleine juridiction pour connaître du laps de temps écoulé depuis la prise d’effet de la déclaration susmentionnée de la Turquie, l’exception soulevée à ce titre s’avère dénuée de tout fondement et doit donc être rejetée.

Quant au bien-fondé, la Cour note que la procédure litigieuse a duré plus de seize ans, dont sept se sont écoulées avant le 28 janvier 1987. Considérant les éléments en sa possession à la lumière de sa jurisprudence en la matière (voir, par exemple, les arrêts Yağcı et Sargın c. Turquie du 8 juin 1995, série A n o 319, p. 16, § 40, et Mitap et Müftüoğlu c. Turquie du 25 mars 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996, pp. 410-411), la Cour estime que la requête pose de sérieuses questions de fait et de droit, qui ne peuvent être écartées pour motif de défaut manifeste de fondement ni pour aucun autre motif inscrit à l’article 35 de la Convention et qui, par conséquent, nécessitent un examen au fond.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés. S. Dollé J.-P. C OSTA Greffière Président