AFFAIRE SIMSEK c. TURQUIE

AFFAIRE SIMSEK c. TURQUIE (CtEDO, 2003)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA ȘI MȘEK c. TURCIA (solicitarea nr. 50118/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 23 octombrie 2003 DEFINITIVF 24/03/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Șimșek c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii Ress Președintele Cabral Barreto Caflisch Kūris Türmen Hedigan H.S. Greve, judecători și al dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 2 octombrie 2003, Renunță la hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere (n 50118/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, Emrullah Șimșek ( reclamantul a sesizat Curtea la 6 iulie 1999 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind dreptul omului). Reclamantul, care a fost admis în beneficiul asistenței judiciare, este reprezentat de K. Bayraktar, avocat la Ankara. Guvernul turc ( La 28 noiembrie 2000, Curtea (prima secțiune) a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice restul cererii guvernului. Prin scrisoarea din 29 iulie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (1) și al articolului 3 din convenție, atât cu privire la admisibilitate, cât și la fondul cererii. CIRCONSTANȚII SPĂLĂTORUL, ERMullah ȘIMȘek, este un cetățean turc, născut în 1975. La introducerea cererii, acesta a fost reținut în închisoarea Ankara. La 14 iulie 1996, reclamantul a fost arestat la domiciliul său, care a fost percheziționat în cadrul unei anchete polițienești desfășurate de Secția antiteroristă a Direcției de Securitate Ankara împotriva unei organizații ilegale, TIKB (Uniunea Comuniștilor Revoluționari din Turcia). Chiar și în aceeași zi, reclamantul a fost arestat la sediul secțiunii respective. În timpul percheziției efectuate la domiciliul reclamantului, semnele, tractele și revistele editate de organizația ilegală respectivă au fost rechiziționate de poliție. La 23 iulie 1996, reclamantul a refuzat să răspundă la întrebările adresate de poliție și să semneze procesul-verbal. La 25 iulie 1996, reclamantul a fost audiat de procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Ankara (atractul procurorului general: maior: maior: Tribunalul de Securitate al Statelor Unite a contestat acuzațiile aduse împotriva lui, susținând că procesul-verbal de percheziție și arestare nu reflectă realitatea, recunoscând doar că a participat la o declarație de presă. Tot la 25 iulie 1996, reclamantul a fost adus în fața judecătorului-sef lângă curtea de securitate a statului, care a ordonat arestarea sa provizorie și a repetat declarația făcută în fața procurorului. La 12 august 1996, procurorul îl acuză pe reclamant împreună cu alte opt persoane în fața Curții de Securitate a Statului, compusă din magistrați de carieră, printre care unul care face parte din magistratura militară. Reprovocat, printre altele, de a fi membru al TIKB, și-a revendicat condamnarea în temeiul articolului 168 alineatul (2) din Codul Penal și al articolului 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. 11. În fața Curții de Securitate a statului, reclamantul a contestat acuzațiile. În afară de participarea sa la o declarație publică, el nu ar fi participat la nici o manifestare și nu ar fi fost membru al niciunei organizații ilegale. 12. Prin hotărârea din 10 martie 1998, Curtea de Securitate a statului l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de 12 ani și șase luni pentru apartenență la o bandă armată. În hotărârea sa, Comisia a subliniat faptul că dovezile, cum ar fi declarațiile colegilor inculpați, fotografiile făcute în timpul protestelor neautorizate, procesul-verbal al percheziției și obiectele confiscate la domiciliu, vin să confirme versiunea faptelor în sensul acuzațiilor. 13. La recursul reclamantului și printr-o hotărâre din 28 decembrie 1998, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de primă instanță. Reclamantul a fost informat cu privire la aceasta la 12 ianuarie 1999. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNES PERTINENTE 14. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4339/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Özdemir c. Turcia 59659/00, §§ 21-22, 6 februarie 2003). art. 327 din Codul de procedură penală enumeră cazurile în care o cauză care a dus la o hotărâre anterioară în forță de lucru judecat poate face obiectul unui nou proces în favoarea condamnatului El a fost modificat prin art. 3 din Legea nr. 4793, care a adăugat un al șaselea caz de redeschidere. Atunci când se stabilește printr-o hotărâre definitivă a Curții Europene a Drepturilor Omului că o hotărâre penală a fost pronunțată cu încălcarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor suplimentare ale acesteia. În acest caz, redeschiderea procesului poate fi solicitată în termen de un an de la data la care hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului a devenit definitivă. Legea nr. 4793 a intrat în vigoare la 3 februarie 2003 în conformitate cu articolul provizoriu nr. 1, art. 3 se aplică numai în următoarele două ipoteze: : cea în care Curtea a făcut o hotărâre definitivă înainte de intrarea în vigoare a legii; cea în care Curtea va pronunța o hotărâre definitivă cu privire la o cerere formulată după intrarea în vigoare a legii. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE 16. Instanță independentă și imparțială care i-a putut garanta un proces echitabil din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său. El vede o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție care, în partea sa relevantă, se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Cu privire la admisibilitate 17. Curtea apreciază, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special Cleraklar c. Turcia. , Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegerea hotărârilor și a Deciziilor 1998 VII) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, că cererea trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond; în plus, aceasta constată că aceasta nu se confruntă cu niciun motiv de inadmisibilitate. Pe fond pe tema independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului 18. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 1 din convenție (a se vedea Özel menționat anterior, § 33-34, și Özdemir menționat anterior, §§ 36.19). Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața unei instanțe de securitate din statul de încălcări prevăzute și reprimate de Codul Penal, s-a temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, el se putea teme în mod legitim că Curtea de Securitate a statului se va lăsa îndrumată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le-a exprimat reclamantul cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Calc. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., 1998 IV, p. 1573, § 72 în fine 20. Curtea concluzionează că, atunci când l-a judecat și l-a condamnat pe solicitant, Curtea de Securitate a statului Ankara nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) al doilea. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 21. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă 22. Reclamantul susține că a suferit un prejudiciu material și, respectiv, un prejudiciu moral la 25 000 EUR. 23. Guvernul nu se pronunță 24. În ceea ce privește pretinsul prejudiciu material, Curtea nu poate specula cu privire la rezultatul la care procedura în fața Curții de Securitate a statului ar fi dus dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc. Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamantului o compensație în acest sens, Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, p. 284, punctul 85. 25. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele cazului, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă (cum ar fi acest aspect, p. 3074, § 49). În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că, în principiu, redresarea cea mai adecvată ar fi aceea de a rejudeca reclamantul în timp util de către o instanță independentă și imparțială. 27. Reclamantul nu formulează nicio pretenție pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată și nici nu solicită o examinare din oficiu (a se vedea Hotărârea Colacioppo c. Italia, Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A 197-D, p. 52, § 16). că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza lipsei de independență și de imparțialitate a Curții de Securitate a statului Ankara A declarat că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral pretins Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 23 octombrie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

ȘİMȘEK c. TURQUIE

(Requête n

o

50118/99)

ARRÊT

STRASBOURG

23 octobre 2003

DÉFINITIF

24/03/2004

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Șimșek c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L.

Caflisch

,

P.

Kūris

,

R.

Türmen

,

J.

Hedigan

,

M

me

H.S.

Greve,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 octobre 2003,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

50118/99) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, Emrullah Șimșek («

le requérant

»), a saisi la Cour le 6 juillet 1999 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l'assistance judiciaire, est représenté par M

e

K. Bayraktar, avocat à Ankara. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») est représenté par son agent.

3.

Le 28 novembre 2000, la Cour (première section) a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le restant de la requête au Gouvernement.

4.

Par une lettre du 29 juillet 2002, la Cour a informé les parties qu'elle se prononcerait, en application de l'article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

5.

Le requérant, Emrullah Șimșek, est un ressortissant turc, né en 1975. Lors de l'introduction de la requête, il était détenu à la prison d'Ankara.

6.

Le 14 juillet 1996, le requérant fut arrêté à son domicile, qui fut perquisitionné, dans le cadre d'une enquête policière menée par la section anti-terroriste de la Direction de la sûreté d'Ankara contre une organisation illégale, le TIKB (Union des communistes révolutionnaires de Turquie). Le

même jour, le requérant fut placé en garde à vue dans les locaux de ladite section. Lors de la perquisition opérée au domicile du requérant, des pancartes, des tracts et des revues édités par ladite organisation illégale furent réquisitionnés par la police.

7.

Lors de sa garde à vue, le 23 juillet 1996, le requérant refusa de répondre aux questions posées par les policiers et de signer le procès-verbal.

8.

Le 25 juillet 1996, le requérant fut entendu par le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat d'Ankara (« le procureur » – «

la cour de sûreté de l'Etat »). Le requérant contesta les accusations portées contre lui. Il avança que le procès-verbal de perquisition et d'arrestation ne reflétaient pas la réalité. Il reconnut uniquement avoir participé à une déclaration de presse.

9.

Toujours le 25 juillet 1996, le requérant fut traduit devant le juge assesseur près de la cour de sûreté de l'Etat, lequel ordonna sa mise en détention provisoire. Il réitéra sa déposition faite devant le procureur.

10.

Le 12 août 1996, le procureur mît le requérant en accusation avec huit autres personnes devant la cour de sûreté de l'Etat, composée de magistrats de carrière, dont l'un relevant de la magistrature militaire. Reprochant au requérant notamment d'être membre du TIKB, il requit sa condamnation en vertu de l'article 168 § 2 du code pénal et article

5 de la loi n

o

3713 sur la lutte contre le terrorisme.

11.

Devant la cour de sûreté de l'État, le requérant contesta les accusations. A part sa participation à une déclaration publique, il n'aurait pris part à aucune manifestation et n'aurait été membre d'aucune organisation illégale.

12.

Par un arrêt du 10 mars 1998, la cour de sûreté de l'Etat condamna le requérant à une peine d'emprisonnement de douze ans et six mois pour appartenance à une bande armée. Dans son arrêt, elle souligna que les preuves telles que les déclarations des coaccusés, les photos prises lors des manifestations non autorisées, le procès-verbal de la perquisition et les objets saisis à son domicile venaient confirmer la version des faits dans le sens des accusations.

13.

Sur pourvoi du requérant et par un arrêt du 28 décembre 1998, la Cour de cassation confirma l'arrêt de première instance. Le requérant fut informé de celui-ci le 12 janvier 1999.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

14.

Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts

Özel c. Turquie

(n

o

42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et

Özdemir c.

Turquie

,

n

o

59659/00, §§ 21-22, 6 février 2003).

15.

L'article 327 du code de procédure pénale énumère les cas où «

une affaire qui a abouti à un jugement passé en force de chose jugée peut faire l'objet d'un nouveau procès en faveur du condamné

».

Il a été modifié par l'article 3 de la loi n

o

4793, qui a ajouté un sixième cas de réouverture

:

«

Lorsqu'il est établi par un arrêt définitif de la Cour européenne des Droits de l'Homme qu'une décision pénale a été prononcée en violation de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales et de ses protocoles additionnels. Dans ce cas, la réouverture du procès peut être demandée dans un délai d'un an à partir de la date à laquelle l'arrêt de la Cour européenne des Droits de l'Homme est devenu définitif.

»

La loi n

o

4793 est entrée en vigueur le 3 février 2003. Selon son article provisoire n

o

1, l'article 3 ne joue que dans les deux hypothèses suivantes

: celle où la Cour a rendu un arrêt devenu définitif avant l'entrée en vigueur de la loi

; celle où la Cour rendra un arrêt définitif au sujet d'une requête introduite après l'entrée en vigueur de la loi.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

16.

Le requérant allègue que la cour de sûreté de l'Etat qui l'a jugé et condamné ne constitue pas un «

tribunal indépendant et impartial

» qui eût pu lui garantir un procès équitable en raison de la présence d'un juge militaire en son sein.

Il y voit une violation de l'article 6 § 1 de la Convention qui, en sa partie pertinente, se lit ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

(...)

»

A.

Sur la recevabilité

17.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment

Çıraklar c. Turquie

, arrêt du 28 octobre 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

VII) et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l'objet d'un examen au fond. Elle constate en outre que celle-ci ne se heurte à aucun motif d'irrecevabilité.

B.

Sur le fond

1.

Sur l'indépendance et l'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat

18.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6

§

1 de la Convention (voir

Özel

précité, §§ 33-34, et

Özdemir

précité, §§

35

‑

36).

19.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu'il est compréhensible que le requérant, qui répondait devant une cour de sûreté de l'Etat d'infractions prévues et réprimées par le code pénal, ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l'Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu'étaient objectivement justifiés les doutes nourris par le requérant quant à l'indépendance et à l'impartialité de cette juridiction (

Incal c. Turquie

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil

1998

‑

IV, p. 1573, § 72

in fine

).

20.

La Cour conclut que, lorsqu'elle a jugé et condamné le requérant, la cour de sûreté de l'Etat d'Ankara n'était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1.

II.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

21.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

22.

Le requérant allègue avoir subi un préjudice matériel et un préjudice moral qu'il évalue respectivement à 25 000 euros (EUR).

23.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

24.

En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l'Etat aurait abouti si l'infraction à la Convention n'avait pas eu lieu. Il n'y a donc pas lieu d'accorder au requérant une indemnité à ce titre

(

Findlay c. Royaume-Uni

, arrêt du 25 février 1997,

Recueil

1997-I, p. 284, § 85).

25.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l'espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (

Çıraklar

précité, p. 3074, § 49).

26.

Lorsque la Cour conclut que la condamnation d'un requérant a été prononcée par un tribunal qui n'était pas indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1, elle estime qu'en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial.

27.

Le requérant ne formule aucune prétention au titre des frais et dépens et pareille question n'appelle pas un examen d'office (voir

Colacioppo c. Italie

, arrêt du 19 février 1991, série A

n

o

197-D, p. 52, § 16).

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat d'Ankara

;

3.

Dit

que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral allégué

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 octobre 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président