AFFAIRE HAYRETTIN BARBAROS YILMAZ c. TURQUIE

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

23.10.2003

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1;Non-lieu à examiner l'art. 6-1+6-3-b;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - constat de violation suffisant

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2003
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE HAYRETTIN BARBAROS YILMAZ c. TURQUIE (CtEDO, 2003)

HUDOC · oficial

În cazul Hayrettin Barbaros Yalmaz c. Turcia, această hotărâre va deveni definitivă în condițiile stabilite în art. 44 alin. (2) din Convenție. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se întrunește într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Caflisch Kūris Türmen Hedigan H.S. Greve Traja, judecători și dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 2 octombrie 2003, Renunță hotărârea adoptată la această ultimă dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 50743/99) îndreptat împotriva Republicii Turcia și al cărui resortisant al acestui stat, Hayrettin Barbaros Y La 30 mai 2000, Curtea (secțiunea a doua) a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice restul cererii guvernului. Printr-o scrisoare din 22 octombrie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (1) și al articolului 3 din Convenție, atât cu privire la admisibilitate, cât și la fondul cererii. La 29 noiembrie 1996, a fost arestat de polițiști atașați Secțiunii pentru combaterea terorismului în apropierea Direcției de Securitate Ankara și i s-a reproșat că aparținea TDP (Partea Revoluției din Turcia), o organizație ilegală. La 6 decembrie 1996, reclamantul a fost sesizat în fața judecătorului-șef în apropierea Curții de Securitate a statului Ankara, care a ordonat arestarea sa provizorie. La 16 decembrie 1996, a fost acuzat de apartenență la o organizație ilegală, infracțiune reprimată la art. 168 din Codul Penal. La 16 aprilie 1998, Curtea de Securitate a statului l-a declarat vinovat pe reclamant și l-a condamnat la 12 ani și 6 luni de închisoare. 10. La 2 mai 1998, reclamantul a formulat un recurs în recurs împotriva hotărârii din 16 aprilie 1998. 11. La 1 decembrie 1998, Curtea de Casație, hotărând cu privire la dosarul prezentat de procuror împreună cu avizul său cu privire la recurs, a confirmat hotărârea atacată. II. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4339/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Özdemir c. Turcia 59659/00, § 21-22, 6 februarie 2003). 13. art. 327 din Codul de procedură penală enumeră cazurile în care: o cauză care a dus la o hotărâre în instanță a unui lucru judecat poate face obiectul unui nou proces în favoarea condamnatului El a fost modificat prin art. 3 din Legea nr. 4793, care a adăugat un al șaselea caz de redeschidere Atunci când se stabilește printr-o hotărâre definitivă a Curții Europene a Drepturilor Omului că o hotărâre penală a fost pronunțată cu încălcarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor suplimentare ale acesteia. În acest caz, redeschiderea procesului poate fi solicitată în termen de un an de la data la care hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului a devenit definitivă. Legea nr. 4793 a intrat în vigoare la 3 februarie 2003 în conformitate cu articolul provizoriu nr. 1, art. 3 se aplică numai în următoarele două ipoteze: : hotărârea în care Curtea a făcut o hotărâre definitivă înainte de intrarea în vigoare a legii; hotărârea în care Curtea va pronunța o hotărâre definitivă cu privire la o cerere formulată după intrarea în vigoare a legii. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ LA ARTICOLUL 6 alineatul (1) și alineatul (3) litera (b) DIN CONVENȚIA 14. Reclamantul susține, în principal, că instanța de securitate a statului care l-a judecat și condamnat nu constituie un tribunal echitabil și independent care i-ar putea garanta un proces echitabil din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său. În plus, consideră că cerințele procesului echitabil au fost ignorate în fața Curții de Casație din cauza, pe de o parte, lipsei de comunicare a avizului procurorului general și, pe de altă parte, a lipsei motivării hotărârii Curții de Casație prin care se respinge recursul. În acest sens, el invocă art. 6 alineatul (1) și art. 3 litera (b) din Convenție, care, în părțile sale relevante, se citește după cum urmează Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice acuzat are dreptul în special la (...) să dispună de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării sale (...) Cu privire la admisibilitate 15. Curtea apreciază, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special c. Turcia, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1998 VII) și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, că aceste obiecții trebuie să facă obiectul unei examinări de fond; de asemenea, Comisia constată că acestea nu se confruntă cu niciun motiv de inadmisibilitate; pe fond pe tema independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului 16. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 1 din convenție (a se vedea Özel , citată anterior, §§ 33-34, și Özdemir , citată anterior, §§ 36.17. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața unei instanțe de securitate din statul de încălcări prevăzute și reprimate de Codul Penal, s-a temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, el se putea teme în mod legitim că Curtea de Securitate a statului se va lăsa îndrumată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le-a exprimat reclamantul cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Calc. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., 1998 IV, p. 1573, § 72 Curtea concluzionează că, atunci când l-a judecat și l-a condamnat pe solicitant, Curtea de Securitate a statului nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) privind echitatea procedurii în fața Curții de Casație 19. Curtea amintește că a judecat deja în cauze similare faptul că o instanță a cărei lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în nici un caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa 20. Având în vedere constatarea unei încălcări a dreptului reclamantului de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze prezentul motiv (a se vedea, printre altele, descriși anterior, p. 3074, § 44-45); în ceea ce privește lipsa comunicării avizului procurorului general, a se vedea Turcia 50102/99, § 38-39, 5 iunie 2003 ; în ceea ce privește lipsa motivării, a se vedea, mutatis mutandis Gerger c. Turcia [GC], nr. 24919/94, § 65, 8 iulie 1999). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 21. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 22. Reclamantul a declarat că a suferit un prejudiciu material și moral pe care nu l-a evaluat. 23. 24 În ceea ce privește pretinsa pagubă materială, Curtea nu poate specula asupra rezultatului la care procedura în fața Curții de Securitate a statului ar fi dus dacă încălcarea convenției nu ar fi avut loc. Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamantului o indemnizație în acest sens (a se vedea Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Recuperare În ceea ce privește prejudiciul moral, în conformitate cu jurisprudența sa în materie și practica sa obișnuită (citată anterior, p. 3074, punctul 49 Özel, citată anterior, punctul 43, Özdemir, § 46), Curtea nu consideră adecvată acordarea unei despăgubiri financiare și, în acest sens, consideră că constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă 26. În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că, în principiu, redresarea cea mai adecvată ar fi aceea de a rejudeca reclamantul în timp util de către o instanță independentă și imparțială. 27. Reclamantul nu solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată suportate în fața organelor convenției și/sau a instanțelor interne și nici nu solicită o examinare din oficiu (a se vedea Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A n 197-D, p. 52, § 16), CURȚA, LA UNANIMITATE, A se vedea cererea admisibilă A se vedea că a avut loc o încălcare a articolului 6 alin. (1) din Convenție din cauza lipsei independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului Ankara afirmă că nu este necesar să se examineze celelalte obiecții care rezultă din art. 6 din Convenție afirmă că prezenta hotărâre constituie prin sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru pretinsul prejudiciu moral. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 23 octombrie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte