SECȚIUNEA A TREIA CAUZA MURAT YILMAZ c. TURCIA (Cercetarea nr. 48992/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 24 iunie 2004 DEFINIF 24/09/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Murat Y Președintele Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič Hedigan H.S. Greve, judecători și al domnului Villiger, grefier adjunct de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 3 iunie 2004, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 48992/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, dl Murat Ylmaz ( reclamantul a sesizat Curtea la 12 mai 1999 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a Libertăților fundamentale ( La 17 mai 2001, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice restul cererii guvernului. Printr-o scrisoare din 19 noiembrie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în aplicarea art. 29 alin. (1) și (3) din Convenție, atât asupra admisibilității, cât și asupra fondului cererii. Reclamantul s-a născut în 1977 și își are reședința în Izmir. La 18 decembrie 1996, reclamantul, presupus membru al DHKP/C (Parteneriatul revoluționar pentru eliberarea poporului/Front), a fost arestat de către poliției din cadrul Direcției de Securitate D La 28 decembrie 1996, a fost adus în fața judecătorului în apropierea instanței de securitate din statul Izmir, care a dispus arestarea sa provizorie. Printr-un act de acuzare prezentat la 25 martie 1997, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului l-a acuzat pe reclamant, în temeiul articolului 169 din Codul penal, pentru asistență și asistență unei organizații armate ilegale și al articolului 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. La 4 decembrie 1997, reclamantul a fost eliberat. 10. Printr-o hotărâre din 29 decembrie 1997, Curtea de Securitate a statului, compusă din doi judecători civili și un judecător militar cu gradul de locotenent-colonel, l-a recunoscut pe reclamant vinovat de faptele care i-au fost reproșate și l-a condamnat la o pedeapsă de închisoare de patru ani și șase luni, în conformitate cu articolele 169 din Codul Penal și 5 din Legea nr. 3713. Apoi, ținând cont de circumstanțele atenuante, Curtea a redus pedeapsa cu o șaseme și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani și nouă luni. 11. Prin Hotărârea din 19 octombrie 1998, pronunțată la 28 octombrie 1998, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 12. Dreptul și practica internă relevante sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4339/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia (53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALAJATĂ DE LA ARTICOLUL 6 DIN CONVENȚIA 13. Reclamantul susține că instanța de securitate din statul care a pronunțat și condamnat nu constituie o instanță independentă și imparțială a statului care a pronunțat hotărârea nu constituie o instanță independentă și imparțială. El vede o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Cu privire la admisibilitate14, Curtea apreciază, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special Hotărârea din 28 octombrie 1998, . Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1998 VII) și ținând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că cererea trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Pe fond 15. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea Özel, citată anterior, §§ 33-34, și Özdemir c. Turcia 59659/00, § 35-36, 6 februarie 2003). 16. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că nu există dovezi sau argumente care să conducă la o concluzie diferită în acest caz. Aceasta constată că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața unei instanțe de securitate din statul membru în cauză prevăzute și reprimate de Codul penal, s-a temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, el putea să se teamă în mod legitim că instanța de securitate a statului se va lăsa ghidată în mod nejustificat de considerații străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că sunt justificate pe deplin îndoielile pe care le are reclamantul cu privire la independența și imparțialitatea acestei jurisdicții (Inflal c. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., 1998 IV, p. 1573, § 72 În fine, Curtea concluzionează că, atunci când l-a judecat și l-a condamnat pe solicitant, instanța de securitate a statului membru nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1). II. PRIVIND LIMITAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 18. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă materială și morală 19. Reclamantul susține că a suferit un prejudiciu material și moral, că nu valorează nimic. 20. Guvernul nu se pronunță. 21. În ceea ce privește prejudiciul material invocat, Curtea nu ar putea specula asupra rezultatului la care procedura în fața Curții de Securitate de la ë ă ar fi dus dacă nu ar fi avut loc încălcarea Convenției nr. . Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamantului o despăgubire în acest sens Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, p. 284, § 85 22. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă (de exemplu, glazură, citată anterior, p. 3074, § 49). 23.În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alin. (1), Comisia consideră că, în principiu, cea mai adecvată redresare ar fi să fie rejudecată în timp util de către o instanță independentă și imparțială ( Gençel, menționat anterior, § 27). Cheltuieli și cheltuieli de judecată 24. Reclamantul nu a prezentat o cerere privind cheltuielile și cheltuielile de judecată. 25. Guvernul nu se pronunță. 26. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea consideră că nu este necesar să se aloce reclamantului o sumă în acest scop.interese moratorii 27. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. Prin aceste motive, CURȚIA, ÎN L cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 24 iunie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Mark Villiger Georg Ress adjunct președinte
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE MURAT YILMAZ c. TURQUIE
(Requête n
o
48992/99)
ARRÊT
24 juin 2004
24/09/2004
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Murat Yılmaz c. Turquie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
G.
Ress
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
L.
Caflisch
,
R.
Türmen
,
B.
Zupančič
,
J.
Hedigan
,
M
me
H.S.
Greve,
juges
,
et de M. M.
Villiger,
greffier adjoint de section,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 3 juin 2004,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
48992/99) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Murat Yılmaz («
le requérant
»), a saisi la Cour le 12 mai 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») n’a pas désigné d’agent dans la procédure devant la Cour.
3.
Le 17 mai 2001, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le restant de la requête au Gouvernement.
4.
Par une lettre du 19 novembre 2002, la Cour a informé les parties qu’elle se prononcerait, en application de l’article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête.
I.
5.
Le requérant est né en 1977 et réside à Izmir.
6.
Le 18 décembre 1996, le requérant, présumé membre du DHKP/C (Parti révolutionnaire de libération du peuple/Front), fut placé en garde à vue par des policiers de la direction de la sûreté d’Izmir, section de la lutte contre le terrorisme.
7.
Le 28 décembre 1996, il fut traduit devant le juge près la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir qui ordonna sa détention provisoire.
8.
Par un acte d’accusation présenté le 25 mars 1997, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat inculpa le requérant, en application de l’article 169 du code pénal, pour aide et assistance à une organisation armée illégale, et de l’article 5 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme.
9.
Le 4 décembre 1997, le requérant fut mis en liberté.
10.
Par un arrêt du 29 décembre 1997, la cour de sûreté de l’Etat, composée de deux juges civils et d’un juge militaire ayant le grade de lieutenant-colonel, reconnut le requérant coupable des faits qui lui avaient été reprochés et le condamna à une peine d’emprisonnement de quatre ans et six mois, en application des articles 169 du code pénal et 5 de la loi n
o
3713.Puis, tenant compte de circonstances atténuantes, la cour réduisit la peine d’un sixième et le condamna à une peine d’emprisonnement de trois ans et neuf mois.
11.
Par un arrêt du 19 octobre 1998, prononcé le 28 octobre 1998, la Cour de cassation confirma l’arrêt attaqué.
II.
12.
Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts
Özel c. Turquie
(n
o
42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et
Gençel c.
Turquie (
n
o
53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION
13.
Le requérant allègue que la cour de sûreté de l’Etat qui l’a jugé et condamné ne constitue pas un «
tribunal indépendant et impartial
» qui eût pu lui garantir un procès équitable en raison de la présence d’un juge militaire en son sein. Il y voit une violation de l’article 6 § 1 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)
»
A.
Sur la recevabilité
14.
La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment
Çıraklar c. Turquie
, arrêt du 28
octobre 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
VII) et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l’objet d’un examen au fond.
B.
Sur le fond
15.
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article
6 §
1 de la Convention (voir
Özel
, précité, §§ 33-34, et
Özdemir c.
Turquie
,
n
o
59659/00, §§ 35-36, 6 février 2003).
16.
La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu’il est compréhensible que le requérant, qui répondait devant une cour de sûreté de l’Etat d’infractions prévues et réprimées par le code pénal, ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l’Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu’étaient objectivement justifiés les doutes nourris par le requérant quant à l’indépendance et à l’impartialité de cette juridiction (
Incal c. Turquie
, arrêt du 9 juin 1998,
Recueil
1998
‑
IV, p. 1573, § 72
in fine
).
17.
La Cour conclut que, lorsqu’elle a jugé et condamné le requérant, la cour de sûreté de l’Etat n’était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l’article 6 § 1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
18.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage matériel et moral
19.
Le requérant allègue avoir subi un préjudice matériel et moral, qu’il n’évalue pas.
20.
Le Gouvernement ne se prononce pas.
21.
En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat aurait abouti si l’infraction à la Convention n’avait pas eu lieu. Il n’y a donc pas lieu d’accorder au requérant une indemnité à ce titre
(
Findlay c.
Royaume-Uni
, arrêt du 25 février 1997,
Recueil
1997-I, p. 284, § 85).
22.
Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (
Çıraklar
, précité, p. 3074, § 49).
23.
Lorsque la Cour conclut que la condamnation d’un requérant a été prononcée par un tribunal qui n’était pas indépendant et impartial au sens de l’article
6 § 1, elle estime qu’en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial (
Gençel
, précité, § 27).
B.
Frais et dépens
24.
Le requérant n’a pas présenté de demande relative aux frais et dépens.
25.
Le Gouvernement ne se prononce pas.
26.
Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’allouer au requérant un montant à cet effet.
C.
Intérêts moratoires
27.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
le restant de la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 § 1 de la Convention en raison du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir
;
3.
Dit
que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 24 juin 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Mark
Villiger
Georg
Ress
Greffier adjoint
Président