AFFAIRE YAVUZASLAN c. TURQUIE

AFFAIRE YAVUZASLAN c. TURQUIE (CtEDO, 2004)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA YAVUZASLAN c. TURCIA (Cercetarea nr. 53586/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 22 aprilie 2004 DEFINIF 22/07/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Yavuzaslan c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domni. Cabral Barreto președinte Caflisch Türmen Hedigan H.S. Greve Traja Gyulumyan, judecători și al dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a intenționat în camera consiliului la 25 martie 2004, Rend la hotărâre aici, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 53586/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, dl Murat Yavuzaslan ( reclamantul a sesizat Curtea la data de 2 octombrie 1999 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a Libertăților fundamentale ( La 4 septembrie 2001, Curtea (secțiunea I) a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice restul cererii guvernului. noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] printr-o scrisoare din 20 noiembrie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în conformitate cu art. 29 alineatele (1) și (3) din Convenție, atât asupra admisibilității, cât și asupra fondului cererii. Reclamantul s-a născut în 1972 și locuiește în Denizli. La 22 februarie 1996, reclamantul, presupus membru al TDKP (Partea revoluționară comunistă a Turciei) și suspectat că a scris sloganuri pe pereți, a fost reținut în arest de polițiști din conducerea securității din Denizli, secțiunea de luptă împotriva terorismului. Reclamantul nu a fost asistat de un avocat în timpul arestării sale. La 24 februarie 1996, a fost ascultat de procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Izmir. În aceeași zi, el a fost adus în fața judecătorului ateur lângă curtea de securitate a statului care a dispus detenția sa. Printr-un act de punere sub acuzare prezentat la 21 martie 1996, procurorul Republicii lângă Curtea de Securitate a statului l-a acuzat pe reclamant, în temeiul articolului 168 alineatul (2) din Codul penal, pentru apartenență la o organizație armată ilegală și al articolului 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. 10. Printr-o hotărâre din 11 decembrie 1996, Curtea de Securitate de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3713. Apoi, ținând cont de circumstanțele atenuante, Curtea a redus pedeapsa reclamantului cu o a șasea și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani și nouă luni. În cele din urmă, ea a decis să-l elibereze. 11. printr-o hotărâre din 17 mai 1999, pronunțată la 26 mai 1999, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. Dreptul și practica internă relevante sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4339/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia (53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALAJATĂ DE LA ARTICOLUL 6 DIN CONVENȚIA 13. Reclamantul susține că instanța de securitate din statul care a pronunțat și condamnat nu constituie o instanță independentă și imparțială a statului care a pronunțat hotărârea nu constituie o instanță independentă și imparțială. Pe de o parte, prezența unui judecător militar în cadrul său și, pe de altă parte, absența unui avocat în timpul reținerii sale. El vede o încălcare a art. 6 alin. (1) și (3) lit. (c) din Convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice acuzat are dreptul în special la (...) să se apere pe sine însuși sau să aibă acces la un apărător ales de el și, în cazul în care acesta nu are mijloacele de a plăti un pârât, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției la Acesta susține că decizia internă definitivă privind obiecțiunile referitoare la lipsa de independență și de imparțialitate a Curții de Securitate a Uniunii Europene, precum și la lipsa unui contact direct al unui avocat în cadrul procedurii preliminare, este cea pronunțată de aceeași instanță. În această privință, Tribunalul susține că Curtea de Casație n În concluzie, reclamantul ar fi trebuit să-și depună cererea în termen de șase luni de la data la care a fost informat cu privire la eficacitatea căilor de atac interne, și anume de la hotărârea Curții de Securitate a statului, și anume la 11 decembrie 1996. Or, el subliniază că cererea a fost introdusă la 2 octombrie 1999. 15. În ceea ce privește primul aspect al excepției, Curtea amintește că a respins o excepție similară în cauza Özdemir c. Turcia 59659/00, § 26, 6 februarie 2003. Curtea nu a primit niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară. În ceea ce privește al doilea aspect al excepției, Curtea reamintește, potrivit jurisprudenței sale constante, că trebuie să se ia în considerare ansamblul procedurii penale inițiate împotriva reclamantului pentru a se pronunța asupra conformității cu dispozițiile art. 6 din Convenție (a se vedea în special John Murray c. Regatul Unit, Hotărârea din 8 februarie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor În acest sens, Curtea subliniază că, potrivit jurisprudenței sale constante cu privire la cursul de securitate de la Õ ï (a se vedea, în alte cazuri, Sak.k și alții c. Turcia, n 23878-29883/94, Decizia Comisiei din 23 mai 1995, Decizii și rapoarte 81, p. 86), statutul de victimă pe teren al art. 6 alin. (1) din Convenție se stabilește numai din momentul în care hotărârea de condamnare devine definitivă, și aceasta prin hotărârea Curții de Casație. În concluzie, Curtea concluzionează că aceasta intră sub incidența jurisdicției Curții de Casație care a pronunțat o hotărâre de condamnare pe fond și că o poate trimite în fața Curții de Securitate a statului, care poate, ea poate, ea, să reexamineze cauza și Özdemir (a se vedea Özdemir, menționat anterior, § 26). Prin urmare, Curtea respinge excepția preliminară a guvernului. 17. Curtea apreciază, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special Çiraklar c. Turcia , Hotărârea din 28 octombrie 1998, Rec. 1998 VII) și ținând cont de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că cererea trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. În plus, Curtea constată că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Pe fond În ceea ce privește independența și imparțialitatea Curții de Securitate a Uniunii Europene18, Curtea a tratat în mod repetat cazuri similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Özel , citată anterior, §§ 33-34 și Özdemir , citată anterior, §§§ 36). Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Ön a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Aceasta constată că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața unei instanțe de securitate din statul membru în cauză prevăzute și reprimate de Codul penal, s-a temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, el putea să se teamă în mod legitim că instanța de securitate a statului se va lăsa ghidată în mod nejustificat de considerații străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că sunt justificate pe deplin îndoielile pe care le are reclamantul cu privire la independența și imparțialitatea acestei jurisdicții (Inflal c. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., 1998 IV, p. 1573, § 72 În fine, Curtea concluzionează că, atunci când l-a judecat și l-a condamnat pe reclamant, instanța de securitate a statului membru nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) din Legea privind echitatea procedurii penale 21. Curtea amintește că a judecat deja în cauze similare că o instanță a cărei lipsă de independență și de imparțialitate a fost stabilită nu poate, în niciun caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa. 23. Având în vedere constatarea de încălcare a dreptului reclamantului de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se ia în considerare prezentul termen (a se vedea, printre altele, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Çiraklar c. Turcia, Rec., 1998-VII, p. 3074, § 44-45). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 24. art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se dea la o parte mai mult decât Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Ö Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune materiale și morale 25. Reclamantul susține că a suferit un prejudiciu material și moral pe care l-a suferit la 3 283 378 338 de lire turce (TRL) și la 5 000 de euro (EUR). 26. Guvernul contestă aceste pretenții. 27. În ceea ce privește prejudiciul material invocat, Curtea nu ar putea specula asupra rezultatului la care procedura în fața Curții de Securitate de la ë ă ar fi dus dacă nu ar fi avut loc încălcarea Convenției nr. . Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamantului o despăgubire în acest sens, Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, p. 284, § 85. 28. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă (cihiraklar, citată anterior, p. 3074, § 49). 29.În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alin. (1), Comisia consideră că, în principiu, redresarea cea mai adecvată ar fi aceea de a rejudeca reclamantul în timp util de către o instanță independentă și imparțială (Gencel, menționat anterior, § 27). Cheltuieli și cheltuieli de judecată 30. Reclamantul solicită, de asemenea, 8 100 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața Curții. El nu furnizează nici o justificare. 31. Guvernul contestă aceste pretenții. 32. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR pentru procedura în fața Curții și acordul cu reclamantul, minus 660 EUR pentru asistența judiciară acordată de Consiliul Europei.interese moratorii 33. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L din curtea de securitate de la . . . Izmir Dit . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44 alineatul (2) din Convenție, 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli de judecată și cheltuieli de judecată, minus 660 EUR (șase sute 60 EUR) percepute în cadrul asistenței judiciare acordate de Consiliul Europei, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte cheltuieli fiscale datorate în momentul plății, care urmează să fie convertită în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 22 aprilie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Ireneu Cabral bartto Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

YAVUZASLAN c. TURQUIE

(Requête n

o

53586/99)

ARRÊT

STRASBOURG

22 avril 2004

DÉFINITIF

22/07/2004

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Yavuzaslan c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

I.

Cabral Barreto

,

président

,

L.

Caflisch

,

R.

Türmen

,

J.

Hedigan

,

M

me

H.S.

Greve

,

M.

K.

Traja

,

M

me

A.

Gyulumyan,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 25 mars 2004,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

53586/99) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Murat Yavuzaslan («

le requérant

»), a saisi la Cour le 2 octobre 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, est représenté par M

e

N. Değirmenci, avocat à Izmir. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») n’a pas désigné d’agent, dans la procédure devant la Cour.

3.

Le 4 septembre 2001, la Cour (première section) a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le restant de la requête au Gouvernement.

4.

Le 1

er

novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

5.

Par une lettre du 20 novembre 2002, la Cour a informé les parties qu’elle se prononcerait, en application de l’article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

6.

Le requérant est né en 1972 et réside à Denizli.

7.

Le 22 février 1996, le requérant, présumé membre du TDKP (Parti révolutionnaire communiste de Turquie) et soupçonné d’avoir écrit des slogans sur des murs, fut placé en garde à vue par des policiers de la direction de la sûreté de Denizli, section de la lutte contre le terrorisme.

8.

Le requérant ne fut pas assisté par un avocat lors de sa garde à vue. Le 24 février 1996, il fut entendu par le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir. Le même jour, il fut traduit devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat qui ordonna sa détention.

9.

Par un acte d’accusation présenté le 21 mars 1996, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat inculpa le requérant, en application de l’article 168 § 2 du code pénal, pour appartenance à une organisation armée illégale, et de l’article 5 de la loi n

o

3713 relative à la lutte contre le terrorisme.

10.

Par un arrêt du 11 décembre 1996, la cour de sûreté de l’Etat, composée de deux juges civils et d’un juge militaire ayant le grade de colonel, reconnut le requérant coupable des faits qui lui avait été reprochés et le condamna à une peine d’emprisonnement de quatre ans et six mois, en application des articles 169 du code pénal et 5 de la loi n

o

11.

Par un arrêt du 17 mai 1999, prononcé le 26 mai 1999, la Cour de cassation confirma l’arrêt attaqué.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

12.

Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts

Özel c. Turquie

(n

o

42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et

Gençel c.

Turquie (

n

o

53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

13.

Le requérant allègue que la cour de sûreté de l’Etat qui l’a jugé et condamné ne constitue pas un «

tribunal indépendant et impartial

» qui eût pu lui garantir un procès équitable en raison, d’une part, de la présence d’un juge militaire en son sein et, d’autre part, de l’absence d’un avocat pendant sa garde à vue. Il y voit une violation de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

(...)

c)

se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent

;

(...)

»

A.

Sur la recevabilité

14.

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête pour non- respect du délai de six mois prévu à l’article 35 de la Convention. Il soutient que la décision interne définitive, concernant les griefs relatifs au manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat ainsi qu’à l’absence d’assistance d’un avocat lors de l’instruction préliminaire, est celle rendue par cette même juridiction. A cet égard, il fait valoir que la Cour de cassation n’était nullement habilitée à se prononcer sur ces griefs dans la mesure où la composition des cours de sûreté de l’Etat ainsi que l’absence d’assistance d’avocat lors de l’instruction préliminaire découlaient, à l’époque des faits, de la législation interne. Il en conclut que le requérant aurait dû introduire sa requête dans les six mois suivant le moment où il s’était rendu compte de l’inefficacité des recours internes, c’est-à-dire à partir de l’arrêt de la cour de sûreté de l’Etat, à savoir, le 11

décembre 1996. Or, il souligne que la requête a été introduite le 2

octobre 1999.

15.

Le requérant s’oppose à la thèse du Gouvernement.

16.

S’agissant de la première branche de l’exception, la Cour rappelle qu’elle a rejeté une exception semblable dans l’affaire

Özdemir c.

Turquie

(n

o

59659/00, § 26, 6 février 2003). Elle n’aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion.

Quant à la seconde branche de l’exception, la Cour rappelle, selon sa jurisprudence constante, qu’il convient de prendre en considération l’ensemble de la procédure pénale engagée contre le requérant afin de statuer sur la conformité aux prescriptions de l’article 6 de la Convention (voir, notamment,

John Murray c. Royaume-Uni

, arrêt du 8 février 1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996-I, pp. 54-55, § 63). La Cour souligne à cet égard que, selon sa jurisprudence constante sur les cours de sûreté de l’Etat (voir, en autres,

Sakık et autres c. Turquie

, n

os

23878-29883/94, décision de la Commission du 23 mai 1995, Décisions et rapports 81, p. 86), le statut de victime sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention n’est établi qu’à partir du moment où la décision de condamnation devient définitive, et ceci par l’arrêt de la Cour de cassation. Elle en conclut qu’il relève bien de la juridiction de la Cour de cassation d’infirmer un arrêt de condamnation au fond, et de le renvoyer devant la cour de sûreté de l’Etat, qui peut, elle, réexaminer l’affaire et acquitter l’intéressé (voir

Özdemir

, précité, § 26).

Partant, la Cour rejette l’exception préliminaire du Gouvernement.

17.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment

Çiraklar c. Turquie

, arrêt du 28 octobre 1998,

Recueil

1998

‑

VII) et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l’objet d’un examen au fond. Elle constate en outre que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.

B.

Sur le fond

1.

Sur l’indépendance et l’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat

18.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article

6 §

1 de la Convention (voir

Özel

, précité, §§ 33-34, et

Özdemir

, précité, §§

35

‑

36).

19.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu’il est compréhensible que le requérant, qui répondait devant une cour de sûreté de l’Etat d’infractions prévues et réprimées par le code pénal, ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l’Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu’étaient objectivement justifiés les doutes nourris par le requérant quant à l’indépendance et à l’impartialité de cette juridiction (

Incal c. Turquie

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil

1998

‑

IV, p. 1573, § 72

in fine

).

20.

La Cour conclut que, lorsqu’elle a jugé et condamné le requérant, la cour de sûreté de l’Etat n’était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l’article 6 § 1.

2.

Sur l’équité de la procédure pénale

21.

Le Gouvernement conteste l’existence d’une violation.

22.

La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu’un tribunal dont le manque d’indépendance et d’impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.

23.

Eu égard au constat de violation du droit du requérant à voir sa cause entendue par un tribunal indépendant et impartial auquel elle parvient, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner le présent grief (voir, entre autres,

Çiraklar

c. Turquie

, arrêt du 28 octobre 1998,

Recueil

1998-VII, p.

3074, §§ 44-45).

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

24.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage matériel et moral

25.

Le requérant allègue avoir subi un préjudice matériel et moral qu’il évalue à 3

283

378

038 livres turques (TRL) et 5

000 euros (EUR).

26.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

27.

En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat aurait abouti si l’infraction à la Convention n’avait pas eu lieu. Il n’y a donc pas lieu d’accorder au requérant une indemnité à ce titre

(

Findlay c.

Royaume-Uni

, arrêt du 25 février 1997,

Recueil

1997-I, p. 284, § 85).

28.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (

Çiraklar

, précité, p. 3074, § 49).

29.

Lorsque la Cour conclut que la condamnation d’un requérant a été prononcée par un tribunal qui n’était pas indépendant et impartial au sens de l’article

6 § 1, elle estime qu’en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial (

Gençel

, précité, § 27).

B.

Frais et dépens

30.

Le requérant demande également 8

100 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour. Il ne fournit aucun justificatif.

31.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

32.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable la somme de 2

000 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant, moins les 660

EUR perçus au titre de l’assistance judiciaire accordée par le Conseil de l’Europe.

C.

Intérêts moratoires

33.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

le restant de la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 § 1 de la Convention en raison du manque d’indépendance et

d’impartialité

de la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir

;

3.

Dit

qu’il n’y a pas lieu d’examiner l’autre grief tiré de l’article 6 de la Convention

;

4

Dit

que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral

;

5.

Dit

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 2

000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens, moins les 660 EUR (six cent soixante euros) perçus au titre de l’assistance judiciaire accordée par le Conseil de l’Europe, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

6.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 avril 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Vincent

Berger

Ireneu

Cabral barreto

Greffier

Président