AFFAIRE CAKAR c. TURQUIE

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

23.10.2003

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1;Irrecevable sous l'angle de l'art. 10;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2003
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE CAKAR c. TURQUIE (CtEDO, 2003)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA 3 CEAKAR c. TURCIA (solicitarea nr. 42741/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 23 octombrie 2003 DEFINITIVF 24/03/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Cakar c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Caflisch Kūris Türmen Hedigan mes Tsatsa-Nikolovska H.S. Greve, judecători și al domnului V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 2 octombrie 2003, Renunță hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 4274/98) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, dl Mehmet Caakar ( La 2 ianuarie 1998, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Printr-o scrisoare din 2 aprilie 1999, grefa a fost informată cu privire la decesul reclamantului, ucis la 18 septembrie 1998 de către colegi în închisoarea în care își ispăși pedeapsa. Soția sa, dl Șerife Caakar, și-a exprimat intenția de a continua cererea și de a fi reprezentată de dl E. Demir, avocat la Izmir. Din motive practice, prezenta hotărâre va continua să-l numească pe dl Mehmet Cakar. La 7 noiembrie 2000, Curtea (prima secțiune) a decis să comunice cererea guvernului. noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] printr-o scrisoare din 22 octombrie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în conformitate cu art. 29 alineatul (1) și (3) din Convenție, atât asupra admisibilității, cât și asupra fondului cererii. Reclamantul, născut în 1965, a fost reținut la casa de arestare din Bursa în momentul decesului său din 18 septembrie 1998. La 27 septembrie 1994, a fost arestat în posesia unor tracte fotocopiate, în cadrul unei operațiuni desfășurate de poliție împotriva unei organizații ilegale, și anume Partidul Comunist din Turcia/Marxistul Leniniste-Partizan ( Türkiye Komünist Partizani / Marksist-Leninist TKP/ML) - PARIZAN În aceeași zi, a fost arestat pentru apartenență la o organizație armată, infracțiune reprimată la art. 168 din Codul Penal. În timpul interogatoriului desfășurat în timpul arestării sale, reclamantul a declarat că este socialist, dar a negat orice apartenență la o organizație ilegală. 10. La 30 septembrie 1994, a fost trimis în fața judecătorului-șef lângă curtea de securitate a statului Izmir, care a ordonat extinderea sa. 11. La 5 octombrie 1994, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului a solicitat condamnarea reclamantului în temeiul articolului 169 din Codul penal pentru asistență și asistență pentru o organizație armată. S-a bazat pe articolele de presă scrise de reclamant și publicate în revistele Partizan În cadrul procedurii în fața Curții de Securitate a statului, reclamantul a negat toate acuzațiile și a susținut că nu a desfășurat activități în favoarea organizației incriminate. Noiembrie 1995, Curtea de Securitate a statului, compusă din doi judecători civili și un judecător militar cu gradul de căpitan, l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 12 ani și șase luni de închisoare pentru apartenență la organizația respectivă, în temeiul articolului 168 alineatul (2) din Codul Penal și al articolului 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. 14. Curtea a considerat că, având în vedere elementele dosarului, în special declarațiile reclamantului și ale unui alt coleg acuzat, persoana interesată era reprezentantul la Izmir al editurii Altunça care a publicat revistele menționate mai sus, care făceau propagandă în favoarea organizației incriminate și a arătat că, făcând propagandă în favoarea acestei organizații și organizând distribuirea de tracțiuni, el desfășurase activități ilegale. Prin hotărârea din 23 iunie 1997, pronunțată la 2 iulie 1997, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de primă instanță. 16. La 18 septembrie 1998, reclamantul a fost ucis de colegi de celulă în timp ce își executa pedeapsa la casa de arestare Bursa. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 17. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4239/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Özdemir c. Turcia 59659/00, §§ 21-22, 6 februarie 2003). ÎN DREPT OBSERVAȚII PRELIMINARE 18. Curtea constată că reclamantul a decedat la 18 septembrie 1998 la casa de arestare din Bursa, unde își ispășise pedeapsa și că văduva sa, M Cákar, și-a exprimat dorința de a urmări judecata. 19. Curtea constată mai întâi că reclamantul a fost condamnat de instanțele turce la 12 ani și șase luni de închisoare pentru apartenență la o organizație armată și că a fost ucis de co-deținuți în timp ce își executa pedeapsa. Cakar, văduva reclamantului, poate pretinde că are un interes legitim suficient pentru a face să se constate că condamnarea acestuia din urmă a avut loc prin necunoașterea dreptului său la un proces echitabil (a se vedea, mutatis mutandis, Franța, Hotărârea din 31 martie 1992, seria A n 234-C, p. 89, § 26 20). În plus, sub rezerva deciziei sale privind excepția de la epuizarea căilor de atac interne, Comisia consideră că văduva reclamantului are un interes moral legitim să constate că condamnarea acestuia din urmă a avut loc în necunoașterea dreptului la libertatea de exprimare invocat de acesta în fața organelor convenției (a se vedea Dalban, citată anterior, punctul 39). Prin urmare, Curtea îl recunoaște pe dl Cakar ca fiind un substitut al reclamantului în prezenta instanță. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIE 22. Reclamantul susține că instanța de securitate a statului care l-a judecat și l-a condamnat nu constituie un tribunal echitabil și independent. El a văzut o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Cu privire la admisibilitate 23. Curtea apreciază, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special Çiraklar c. Turcia, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1998 VII) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, că acest motiv trebuie să facă obiectul unei examinări de fond. În plus, Curtea constată că acesta nu se confruntă cu niciun motiv de inadmisibilitate. Pe fond 24. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alin. (1) din Convenție (a se vedea Özel, citată anterior, § 33-34, și Özdemir, citată anterior, §§ 35-36). 25. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața unei instanțe de securitate din statul de încălcări prevăzute și reprimate de Codul Penal, s-a temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, el se putea teme în mod legitim că Curtea de Securitate a statului se va lăsa îndrumată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le-a exprimat reclamantul cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Calc. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., 1998 IV, p. 1573, § 72 În fine, Curtea concluzionează că, atunci când l-a judecat și l-a condamnat pe solicitant, instanța de securitate a statului nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) al III-lea. PRIVIND VIOLAȚIA ALEZATĂ A ARTICOLULUI 10 AL CONVENȚIEI 27. În cele din urmă, reclamantul se plânge că a fost condamnat în calitate de reprezentant al a două reviste care se opun ordinii stabilite și pentru că și-a exprimat opiniile în articole sau în discursuri publice și consideră că aceaceasta este o încălcare a articolului 10 din convenție care, în părțile sale relevante, se citește după cum urmează: Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără intervenția autorităților publice și fără a ține seama de frontiere (...) Exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsurile necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii și prevenirii infracțiunii (...) 28. Guvernul ridică o excepție preliminară bazată pe neobosirea căilor de atac interne și susține în acest sens că reclamantul nu a invocat în niciun stadiu al procedurii în fața instanțelor naționale motivul întemeiat pe încălcarea libertății de exprimare. 29. El precizează că a insistat în fața instanțelor naționale asupra calității sale de jurnalist și susține, de asemenea, că instanțele naționale, în special Curtea de Securitate a statului, nu asigură în practică protecția drepturilor convenției și că, prin urmare, nu era necesar să se ridice un astfel de motiv, acesta fiind condamnat la eșec. 30. Curtea amintește de la început că, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne, astfel cum se înțelege în conformitate cu principiile de drept internațional general recunoscute Or, această condiție nu se realizează numai prin faptul că reclamantul a pledat nevinovat și a negat acuzațiile aduse împotriva sa. Încă mai trebuie ca obiecțiile formulate în fața Curții să fi fost ridicate, cel puțin în esență, în timpul procedurii în cauză. În această privință, Curtea face trimitere la jurisprudența sa constantă (a se vedea, printre altele, Cardot c. Franța , Hotărârea din 19 martie 1991, seria A n 200, p. 18, punctul 34, și Hotărârea Ahmet Sadik c. Grecia, Rec., 1996-V, p. 1653-1654, § 30) 31. În speță, Curtea arată că reclamantul nu a invocat, în niciun stadiu al procedurii în fața instanțelor naționale, nicio încălcare a libertății sale de exprimare. De fapt, el a respins pur și simplu faptele care i-au fost reproșate (punctul 11 de mai sus). 32. Presupunând chiar că instanțele interne au putut examina din oficiu litigiul din perspectiva convenției, acest lucru nu ar fi putut scuti reclamantul de a se sprijini în fața lor pe acest tratat sau de a le prezenta mijloace de efect echivalent sau similar și, astfel, de a atrage atenția asupra problemei pe care intenționau să o soluționeze ulterior, dacă este necesar, Curtea (a se vedea Van Van Oosterwijck c. Belgia, Hotărârea din 6 noiembrie 1980, seria A n 40, p. 19, § 39, și Ahmet Sadik, citată anterior, § 33. 33. În aceste circumstanțe, Curtea arată că epuizarea căilor de atac interne nu se realizează în speță. IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 34. În temeiul articolului 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 37. Curtea consideră că, având în vedere circumstanțele speciale ale prezentei cauze, reclamantul și văduva sa au suferit o pagubă pe care simpla constatare a încălcării nu o poate compensa suficient. Reclamantul solicită, de asemenea, 4 200 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Comisiei și a Curții. El nu furnizează nicio justificare. 39. Guvernul contestă aceste pretenții. 40. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR pentru procedura în fața Curții și acordul acestuia cu reclamantul. Interese moratoriu 41. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, afirmă că văduva reclamantului are calitate de înlocuitor al acesteia în cazul Declară cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din Convenție și inadmisibilă pentru surplus A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza lipsei de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului Izmir afirmă că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 3 000 EUR (trei mii EUR) pentru daune morale și 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte costuri fiscale datorate la momentul plății, care urmează să fie convertite în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 23 octombrie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte