AFFAIRE ERKEK c. TURQUIE

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 28637/95) dirigită împotriva Republicii Turciei și pe care un cetățean al acestui stat, Dn. Serdin Erkek („reclamantul"), o sesizase pe Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia") pe 20 aprilie 1995 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de protecție a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de D-na H. Yılmaz, avocat la Mersin. Guvernul turc („Guvernul") nu a desemnat un agent pentru a-l reprezenta.

Reclamantul susținea că fratele său a decedat ca urmare a torturii infligată de forțele de ordine în timp ce era în arest preventiv. Nu invoca niciun articol din Convenție.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

Cererea a fost distribuită secțiunii întâi a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată să examineze cauza (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament. După recuzarea Dn. R. Türmen, judecător ales pentru Turcia (art. 28), Guvernul a desemnat Dn. F. Gölcüklü să participe în calitate de judecător ad hoc (art. 27 § 2 din Convenție și art. 29 § 1 din regulament).

Printr-o decizie din 9 noiembrie 1999, camera a declarat cererea admisibilă.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise pe fondul cauzei (art. 59 § 1 din regulament).

Pe 1 noiembrie 2001, Curtea și-a modificat alcătuirea secțiunilor (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost distribuită secțiunii a doua astfel reorganizate (art. 52 § 1). FAPTE I.

Pe 10 decembrie 1992, Cuma Akgün, un comerciant de Mersin, a anunțat poliția cu privire la vizita unei persoane care i-a cerut plata unui răscumpărare pentru refuzul de a executa o decizie a PKK, interzis ca organizație teroristă în dreptul turc, privind închiderea comerțului la o dată dată.

Pe 19 decembrie 1992, fratele reclamantului, Namık Erkek, a fost arestat de agenți ai direcției de siguranță din Mersin, secția de luptă împotriva terorismului („direcția de siguranță"), pe locul de întâlnire pentru schimbul tranzacției, apoi plasat în arest preventiv. În noaptea de 19 la 20 decembrie 1992, în jurul orelor 3, el a evadat.

Procesul-verbal de incident, întocmit pe 20 decembrie 1992 în jurul orelor 13 și semnat de unsprezece agenți, menționa că Cuma Akgün primise instrucțiune prin telefon de a remite răscumpărarea pe 19 decembrie 1992 în jurul orelor 13 h 30 într-o livadă de portocali. Polițiștii se desfășuraseră în zonă și preluaseră măsuri pentru a aresta cei care colectau rănzuina. Una din cele două persoane care au ajuns pe teren a fugit, dar fratele reclamantului a fost arestat. Dus la sediul direcției de siguranță, acesta a indicat că persoana care fugise, un anumit „Apo din Mardin" a cărui adresă nu o cunoștea, i-a cerut să-l însoțească pentru recuperarea unei creanțe pretins contestată de debitor. A precizat că a văzut această persoană ieșind de mai multe ori dintr-o casă lângă livada de portocali și i-a propus polițiștilor să le indice locul. Ajunși în apropiere de locul respectiv, în noaptea de 19 la 20 decembrie 1992, în jurul orelor 3, polițiștii i-au scos catușele pentru a nu trezi suspiciuni din partea celui care fugia. Astfel liber să se miște, fratele reclamantului a împins brusc polițiștii și s-a aruncat în râu. Procesul-verbal preciza că căutările întreprinse rămăseseră fără rezultat și că polițiștii nu utilizaseseră armele pentru a evita un eventual pericol. S-a constatat în final că casa în cauză se afla la extremitatea opusă a livezii de portocali.

Pe 21 decembrie 1992, direcția de siguranță a informat procurorul Republicii din Mersin de această evadare.

Pe 23 decembrie 1992, direcția de siguranță a informat Hotărârea generală de siguranță de evadare și de deschiderea unei anchete administrative împotriva agenților responsabili.

Pe 28 decembrie 1992, reclamantul s-a interesat de soarta fratelui său la procurorul Republicii. A indicat că nu primise nicio veste de la el de la arestare și a precizat că, în ciuda demersurilor la direcția de siguranță, nu obținuse informații referitoare la acesta.

Audiat pe 28 decembrie 1992 de polițiști, reclamantul a indicat că fratele său dispăruse de zece zile și că tocmai fusese informat de evadarea sa. A indicat adresele unor membri ai familiei care locuiau în satul natal, unde cel care fugise ar fi putut să se ducă.

Printr-o scrisoare din 29 decembrie 1992, direcția de siguranță i-a cerut direcției de siguranță din Diyarbakır să întreprindă căutări pentru a-l aprehenda pe cel care fugise, în cooperare cu jandarmeria locală.

Pe 8 februarie 1993, direcția de siguranță din Diyarbakır a informat direcția de siguranță din Mersin de difuzarea unui ordin de căutare privind Namık Erkek.

Într-o notă de informare din aceeași zi adresată ministerului Afacerilor Interne, direcția de siguranță a relataturat incidentul și a precizat că, potrivit unor informații, cel care fugise ar fi ajuns într-o altă regiune. B. Procedura urmată de autoritățile interne 1. Ancheta disciplinară desfășurată împotriva polițiștilor

Imediat după evadarea lui Namık Erkek, o anchetă disciplinară a fost deschisă împotriva celor unsprezece polițiști responsabili pentru neglijență în executarea sarcinii care a dus la evadarea unui membru presupus al PKK. Directorul secției de investigare a poliției („investigatorul") a fost încărcat să desfășoare ancheta.

Pe 3 mai 1993, investigatorul s-a dus pe locul incidentului. Apoi s-a întors acolo noaptea.

A constatat că câmpul vizual era redus și terenul mlaștinos era favorabil unei evadări. A precizat că forțele de ordine nu folosiseseră armele pentru a evita un eventual pericol. Un schițz al locului incidentului a fost desenat.

Printr-o decizie din 27 iulie 1993, consiliul disciplinar al poliției din provincia Mersin a concluzionat că, în circumstanțele cauzei, elementele dosarului nu permiteau pronunțarea unor sancțiuni împotriva polițiștilor implicați. 2. Ancheta penală desfășurată împotriva polițiștilor

Pe 20 noiembrie 1994, reclamantul a depus o plângere la procurorul Republicii împotriva polițiștilor responsabili de arest preventiv al fratelui său. A susținut că declarațiile direcției de siguranță nu reflectau adevărul și a susinut că fratele său a decedat ca urmare a torturii infligată în timp ce era în arest preventiv.

Pe 29 martie 1995, procurorul Republicii a interogat direcția de siguranță cu privire la incident.

Pe 11 aprilie 1995, direcția de siguranță a informat procurorul Republicii că fratele reclamantului fusese arestat în cadrul unei afaceri de extorzie, că evadasem în noaptea de 19 la 20 decembrie 1992 și că o anchetă administrativă fusese deschisă împotriva polițiștilor responsabili de evadarea sa. Anexă o copie a deciziei consiliului disciplinar al poliției din 27 iulie 1993.

Pe 22 octombrie 1996, procurorul Republicii a cerut parchetelor din Siirt și Șanlıurfa să culege depozițiile a doi polițiști cu privire la evadare.

Într-o scrisoare din aceeași dată la direcția de siguranță, procurorul Republicii a reitetat citarea polițiștilor implicați. Observând că cererile anterioare rămăseseră fără efect, i-a cerut să fie informat de motivele acestei inactivități.

Pe 25 octombrie 1996, procurorul Republicii a informat ministerul Justiției de desfășurarea evenimentelor de la evadare. A indicat că Cuma Akgün fusese ucis pe 30 septembrie 1993 de membri ai PKK și că procesul cauzei fusese transferat procurorului Republicii lângă curtea de siguranță a Statului din Konya. A adăugat că, potrivit declarațiilor unor membri presupuși ai PKK, după evadare, cel care fugise ar fi fost trimis în provincia Muș. A explicat în final că, ca urmare a plângerii depuse de reclamant, o anchetă penală fusese deschisă împotriva polițiștilor și că auditul lor fusese început.

Pe 16 februarie 1998, procurorul Republicii a emis o ordonanță de neîncepere a urmăririi penale pe motiv că elementele dosarului nu permiteau stabilirea că fratele reclamantului fusese ucis în timp ce era în arest preventiv și considera pretențiile reclamantului în sens opus nefundate. Făcând referință la decizia consilului disciplinar al poliției din 27 iulie 1993 și la declarațiile unor membri presupuși ai PKK, procurorul Republicii a considerat că nu dispunea de elemente de dovadă care să facă necesară deschiderea urmăririi penale.

Asta fiind spusă, procurorul Republicii a considerat că faptele imputate polițiștilor cădeau sub incidența articolului 230 din codul penal, care penaliza neglijența în exercitarea funcției, și că erau prescrise.

Guvernul a prezentat procesele-verbale de depoziție ale unor persoane acuzate de a fi membri ai PKK. Din acestea rezultă că unu dintre suspecți recunoscuse că fusese dat ordinul să-l ucidă pe Cuma Akgün pentru nepagubă a răscumpărării. Un altul a indicat că auzise spunând că Namık Erkek fusese trimis, după evadare, în provincia Muș pentru a participa la lupta armată. 3. Procedura penală desfășurată împotriva fratelui reclamantului

Pe 30 decembrie 1992, procurorul Republicii a intentat o acțiune împotriva fratelui reclamantului, pe baza articolului 188 § 3 din codul penal care penaliza folosirea violenței sau amenințărilor pentru a constrânge pe cineva să facă sau să dea permisiunea să comită sau să nu comită un act.

Pe 8 ianuarie 1993, curtea de asise din Mersin s-a declarat incompetentă ratione materiae și a trimis dosarul în fața curții de siguranță a Statului din Malatya.

Pe 13 mai 1995, curtea de siguranță a Statului din Malatya a emis un mandat de arestare împotriva reclamantului. II.

Reclamantul și-a menținut versiunea faptelor. Potrivit lui, procesul-verbal de incident întocmit de polițiști infirmă teza evadării avansată de Guvern. Susține în plus că schițzul locului incidentului nu reflectă adevărul și produce în acest sens un alt schițz. 2. Guvernul

Guvernul susține că pretențiile reclamantului sunt lipsite de temei și că art. 2 din Convenție nu ar putea fi invocat în speță. Potrivit acestuia, concluzia anchetei administrative precum și depozițiile unor persoane acuzate de a fi membri ai PKK și implicate în incidentul de extorzie corroborează evadarea fratelui reclamantului. Susține în plus că „sistemul Convenției nu cunoscând sistemul actio popularis în abseța unei persoane care ar putea fi calificată ca victimă, nu este posibil să se ia în considerare controlul in abstracto al aplicabilității primului alineat al articolului 2".

În ceea ce privește ancheta asupra dispariției lui Namık Erkek, Guvernul observă că autoritățile nu au rămas pasive în fața pretențiilor reclamantului. În acest sens, susține că au desfășurat cu adevărat investigațiile și au emis o ordonanță de neîncepere a urmăririi penale în lumina elementelor dosarului. B. Aprecierea Curții 1. Privind dispariția lui Namık Erkek

Curtea reamintește că art. 2 din Convenție se numără printre articolele primare ale Convenției și că, combinat cu art. 3, consacră una dintre valorile fundamentale ale societăților democratice care formează Consiliul Europei (v. Çakıcı, precitat, § 86, Finucane c. Regatul Unit, nr. 29178/95, §§ 67-71, CEDO 2003-VIII). În plus, recunoscând importanța protecției acordate de art. 2, ea trebuie să-și formeze o opinie examinând cu cea mai mare atenție griurile referitoare la dreptul la viață (v. Ekinci c. Turcia, nr. 25625/94, § 70, 18 iulie 2000).

Curtea constată că nu este contestat între părți că Namık Erkek a fost arestat de forțele de ordine. Cu toate acestea, versiunile acestora diferă radical cu privire la concluziile de tras din faptele cauzei în ceea ce privește art. 2 din Convenție.

Curtea va examina întrebările care se pun în lumina documentelor versate în dosarul cauzei, în particular a celor prezentate de Guvern cu privire la anchetele judiciare efectuate, precum și a observațiilor prezentate de părți. Pentru a aprecia dovezile, ea folosește criteriul „dincolo de orice îndoială rezonabilă" (v., mutatis mutandis, Irlanda c. Regatul Unit, hotărâre din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, pp. 64-65, §§ 160-161). Cu toate acestea, o asemenea dovadă poate rezulta dintr-un ansamblu de indicii sau presupuneri care nu sunt infirmate, suficient de grave, precise și concordante (v. Abdurrahman Orak c. Turcia, nr. 31889/96, § 69, 14 februarie 2002).

În speța prezentă, Curtea reamintește că evenimentele cauzei s-au petrecut la Mersin, oraș care nu era afectat de starea de urgență în vigoare în unele regiuni ale țării în epoca faptelor.

Curtea constată că din elementele dosarului de investigare rezultă că fratele reclamantului a fost arestat și plasat în arest preventiv pe 19 decembrie 1992, și că a fugit pe 20 decembrie 1992 în jurul orelor 3 în timp ce era transportat pe locul incidentului. Căutările întreprinse imediat după evadare au rămas fără rezultat. Constată, de asemenea, că procurorul Republicii și Hotărârea generală de siguranță au fost rapid informate de incident și că o anchetă administrativă a fost desfășurată, care a concluzionat, de altfel, că condițiile erau favorabile unei evadări (v. §22 de mai sus).

Curtea constată că pretențiile reclamantului nu se sprijină pe fapte concrete și verificabile și că nu sunt corroborate, în mod convingător, de nicio depoziție de martor sau alt element de dovadă. În aceste condiții, ea consideră că o concluzie potrivit căreia fratele reclamantului și-a pierdut viața ca urmare a torturii infligată de forțele de ordine ar aparține mai degrabă domeniului ipotezei și speculației decât indiciilor fiabile. Ea are opinia că elementele de dovadă pe care le dispune nu furnizează indicii de natură să susțină o asemenea concluzie.

Prin urmare, nici o încălcare a articolului 2 din Convenție nu este stabilită din acest punct de vedere. 2. Asupra caracterului investigațiilor desfășurate

Curtea reamintește că obligația de a proteja dreptul la viață impusă de art. 2 din Convenție, combinată cu îndatoria generală incombând Statului în temeiul articolului 1 de a „recunoaște oricărei persoane aflate în jurisdicția sa drepturile și libertățile definite în Convenție", implică și necesită desfășurarea unei forme de anchetă eficace atunci când recurgerea la forță a dus la moarte (v., mutatis mutandis, McCann și alții c. Regatul Unit, hotărâre din 27 septembrie 1995, seria A nr. 324, p. 49, § 161, și Kaya, precitat, p. 329, § 105).

Curtea subliniază că obligația menționată nu se aplică doar pentru cazurile în care s-a stabilit că moartea a fost provocată de un agent al Statului. Simplul fapt că autoritățile sunt informate de moarte ar da, ipso facto, naștere obligației, decurgând din art. 2, de a desfășura o anchetă eficace asupra circumstanțelor în care s-a produs (v., mutatis mutandis, Ergi c. Turcia, hotărâre din 28 iulie 1998, Culegere 1998-IV, p. 1778, § 82, Yașa, precitat, p. 2438, § 100, și Hugh Jordan c. Regatul Unit, nr. 24746/94, §§ 107-109, CEDO 2001-III).

Curtea consideră, în plus, că natura și gradul examinării care corespunde criteriului minim de eficacitate al anchetei depind de circumstanțele cauzei. Se apreciază pe baza ansamblului faptelor relevante și ținând seama de realitățile practice ale muncii de investigare. Nu este posibil să se reducă varietatea situațiilor care pot apărea la o simplă listă de acte de investigare sau la alte criterii simplificate (v., mutatis mutandis, Velikova c. Bulgaria, nr. 41488/98, § 80, CEDO 2000-VI).

În cauza de față, demersurile întreprinse de autoritățile responsabile de ancheta preliminară și de parchetul competent ca urmare a incidentului nu ridică probleme.

Curtea constată că, ca urmare a comunicării cererii, Guvernul a furnizat o copie a dosarului de investigare și informații despre desfășurarea acestuia.

Din aceste elemente rezultă că imediat după evadarea fratelui reclamantului, o anchetă disciplinară a fost deschisă împotriva polițiștilor responsabili pentru neglijență în executarea sarcinii. Ancheta a fost condusă de directorul secției de investigare a poliției. Pe 21 iulie 1993, consiliul disciplinar al poliției din provincia Mersin, pe baza concluziilor investigatorului, a concluzionat că elementele dosarului nu permiteau pronunțarea unor sancțiuni disciplinare.

Cu privire la ancheta penală, Curtea observă că, ca urmare a plângerii depuse de reclamant pe 20 noiembrie 1994, procurorul Republicii a desfășurat o anchetă preliminară. A interogat direcția de siguranță din Mersin cu privire la incident și a citat polițiștii implicați pentru a culege depozițiile acestora. În acest sens, Curtea constată că pe 22 octombrie 1996, procurorul Republicii a cerut parchetelor din Siirt și Șanlıurfa să culege depozițiile a doi polițiști cu privire la evadare. În aceeași dată, într-o scrisoare la Hotărârea generală de siguranță, a reitetat citarea polițiștilor implicați în măsura în care cererile anterioare rămăseseră fără efect și a cerut să fie informat de motivele acestei inactivități.

Curtea constată că din elementele dosarului de investigare nu rezultă că depozițiile polițiștilor au fost culese. Într-adevăr, pe 16 februarie 1998, adică aproximativ trei ani și trei luni după depunerea plângerii, procurorul Republicii a emis o ordonanță de neîncepere a urmăririi penale din lipsă de dovadă corroborând pretențiile reclamantului. A observat că consilul disciplinar al poliției estimase că nu era cazul să pronunțe sancțiuni împotriva polițiștilor și că, potrivit declarațiilor unor membri presupuși ai PKK, cel care fugise fusese trimis de această organizație în regiunea Muș.

Curtea constată astfel că procurorul Republicii nu a audiat polițiștii inculpați și s-a mulțumit cu depozițiile unor membri presupuși ai PKK și cu decizia consiliului disciplinar din 27 iulie 1993 pentru a emite ordonanța de neîncepere a urmăririi penale. În acest sens, ea constată că această decizie de neîncepere se baza pe o anchetă condusă de poliție.

Curtea ține să sublinieze că, în circumstanțele cauzei, audiul polițiștilor de către un organ independent era de mare importanță dat fiind acuzația lor directă în dispariția fratelui reclamantului.

Fără a putea spune că autoritățile au rămas pasive în fața declarațiilor reclamantului, Curtea constată că ancheta desfășurată de procurorul Republicii este incompletă. În consecință, ea concluzionează că Statul pârât a încălcat obligația de a desfășura o anchetă adecvată și eficace asupra circumstanțelor dispariției fratelui reclamantului.

Prin urmare, art. 2 din Convenție a fost încălcat din acest punct de vedere. II.

Reclamantul nu a prezentat o cerere referitoare la prejudiciile material și moral suferite. Cu toate acestea, în stadiul introducerii cererii, susținea că suferisem prejudiciu material și moral pe care l-a evaluat la 1.000.000 de dolari americani.

Cu privire la prejudiciul material, Curtea constată că reclamantul nu aduce dovada unei pierderi de venituri rezultând din decesul fratelui său. Prin urmare, nu este cazul să-i acorde o indemnizație din acest motiv.

Curtea admite că reclamantul ar fi putut suferi un prejudiciu moral care nu ar putea fi reparat doar prin constatarea încălcării. Pronunțând o hotărâre în echitate, ea decide să acorde reclamantului 10.000 euro pentru prejudiciul moral. B. Frais et dépens

Reclamantul nu a prezentat o cerere referitoare la costuri și cheltuieli.

Guvernul nu se pronunță.

Ținând seama de elementele în posesia sa și de jurisprudența sa în materia, Curtea estimează că nu este cazul să acorde reclamantului o sumă din acest motiv. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii pentru facilitate de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM, 1. Declară că nu a fost stabilit că fratele reclamantului a fost ucis în încălcarea articolului 2 din Convenție; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 2 din Convenție pentru neîndeplinire de către Statul pârât a obligației de a desfășura o anchetă eficace; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 10.000 EUR (zece mii euro) pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de taxa pe valoarea adăugată sau alte impozite exigibile la data plății, de convertit în lire turcești la cursul aplicabil la data plății; b) că de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceasta sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a ratei dobânzii pentru facilitate de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 13 iulie 2004 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé J.-P. Costa Grefieră Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 28637/95) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Serdin Erkek (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 20 avril 1995 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e H. Yılmaz, avocat à Mersin. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n’a pas désigné d’agent pour le représenter.

Le requérant alléguait que son frère était décédé suite à la torture infligée par les forces de l’ordre lors de sa garde à vue. Il n’invoquait aucun article de la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement. A la suite du déport de M. R. Türmen, juge élu au titre de la Turquie (article 28), le Gouvernement a désigné M. F. Gölcüklü pour siéger en qualité de juge ad hoc (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

Par une décision du 9 novembre 1999, la chambre a déclaré la requête recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT I.

Le 10 décembre 1992, Cuma Akgün, un commerçant de Mersin, informa la police de la visite d’une personne qui lui avait demandé le paiement d’une rançon pour refus d’exécuter une décision du PKK, interdit comme organisation terroriste en droit turc, quant à la fermeture de son commerce à une date donnée.

Le 19 décembre 1992, le frère du requérant, Namık Erkek, fut arrêté par des agents de la direction de la sûreté de Mersin, section de la lutte contre le terrorisme (« la direction de la sûreté »), sur les lieux de rendez-vous de la transaction, puis placé en garde à vue. Dans la nuit du 19 au 20 décembre 1992, vers 3 heures, il s’évada.

Le procès-verbal d’incident, établi le 20 décembre 1992 vers 13 heures et signé par onze agents, mentionna que Cuma Akgün avait reçu l’instruction, par téléphone, de remettre la rançon le 19 décembre 1992 vers 13 h 30 dans une orangerie. Des policiers s’étaient déployés sur la zone et avaient pris des dispositions afin d’arrêter les racketteurs. L’une des deux personnes arrivées sur les lieux avait pris la fuite mais le frère du requérant fut arrêté. Conduit dans les locaux de la direction de la sûreté, il indiqua que le fugitif, un certain « Apo de Mardin » dont il ne connaissait pas l’adresse, lui avait demandé de l’accompagner pour le recouvrement d’une créance prétendument contestée par le débiteur. Il précisa qu’il avait vu cette personne sortir plusieurs fois d’une maison près de l’orangerie et proposa aux policiers de leur indiquer l’endroit. Arrivés à proximité des lieux, dans la nuit du 19 au 20 décembre 1992, vers 3 heures, les policiers lui retirèrent les menottes pour ne pas éveiller les soupçons du fugitif. Ainsi libre de ses mouvements, le frère du requérant poussa brusquement les policiers et se jeta dans la rivière. Le procès-verbal précisa que les recherches entreprises étaient restées vaines et que les policiers n’avaient pas fait usage de leurs armes pour éviter un danger éventuel. Il fut constaté enfin que la maison en question se trouvait à l’extrémité opposée de l’orangerie.

Le 21 décembre 1992, la direction de la sûreté informa le procureur de la République de Mersin de cette évasion.

Le 23 décembre 1992, la direction de la sûreté informa la Direction générale de la sûreté de l’évasion et de l’ouverture d’une enquête administrative à l’encontre des agents responsables.

Le 28 décembre 1992, le requérant s’enquit du sort de son frère auprès du procureur de la République. Il indiqua n’avoir reçu aucune nouvelle de sa part depuis son arrestation et précisa que, malgré ses démarches auprès de la direction de la sûreté, il n’avait pas obtenu d’informations le concernant.

Entendu le 28 décembre 1992 par des policiers, le requérant indiqua que son frère avait disparu depuis dix jours et qu’il venait d’être informé de son évasion. Il indiqua les adresses de certains de leurs proches, habitant leur village natal, chez qui le fugitif aurait pu se rendre.

Par une lettre du 29 décembre 1992, la direction de la sûreté demanda à la direction de la sûreté de Diyarbakır d’entreprendre des recherches en vue d’appréhender le fugitif, en coopération avec la gendarmerie locale.

Le 8 février 1993, la direction de la sûreté de Diyarbakır informa la direction de la sûreté de la diffusion d’un avis de recherche concernant Namık Erkek.

Dans une note d’information datée du même jour au ministère de l’Intérieur, la direction de la sûreté relata l’incident et précisa que, selon certains renseignements, le fugitif aurait rejoint une autre région. B. La procédure suivie par les autorités internes 1. L’enquête disciplinaire menée à l’encontre des policiers

Aussitôt après l’évasion de Namık Erkek, une enquête disciplinaire fut entamée à l’encontre des onze policiers responsables pour négligence dans l’exécution de leur tâche ayant entraîné l’évasion d’un membre présumé du PKK. Le directeur de la section d’investigation de la police (« l’enquêteur ») fut chargé de mener l’enquête.

Le 3 mai 1993, l’enquêteur se rendit sur les lieux de l’incident. Puis il y retourna dans la nuit.

Il constata que le champ de vision était réduit et le terrain marécageux favorable à une évasion. Il précisa que les forces de l’ordre n’avaient pas fait usage de leurs armes pour éviter un danger éventuel. Un croquis des lieux de l’incident fut dessiné.

Par une décision du 27 juillet 1993, le conseil disciplinaire de la police de la province de Mersin conclut que, dans les circonstances de la cause, les éléments du dossier ne permettaient pas de prononcer des sanctions à l’encontre des policiers mis en cause. 2. L’enquête pénale dirigée à l’encontre des policiers

Le 20 novembre 1994, le requérant porta plainte devant le procureur de la République contre les policiers responsables de la garde à vue de son frère. Il fit valoir que les affirmations de la direction de la sûreté ne reflétaient pas la vérité et soutint que son frère était décédé suite à la torture infligée lors de la garde à vue.

Le 29 mars 1995, le procureur de la République interrogea la direction de la sûreté concernant l’incident.

Le 11 avril 1995, la direction de la sûreté informa le procureur de la République que le frère du requérant avait été arrêté dans le cadre d’une affaire de racket, qu’il s’était évadé dans la nuit du 19 au 20 décembre 1992 et qu’une enquête administrative avait été diligentée à l’encontre des policiers responsables de son évasion. Il y joignit une copie de la décision du conseil disciplinaire de la police du 27 juillet 1993.

Le 22 octobre 1996, le procureur de la République demanda aux parquets de Siirt et de Șanlıurfa de recueillir les dépositions de deux policiers concernant l’évasion.

Dans une lettre datée du même jour à la direction de la sûreté, le procureur de la République réitéra la convocation des policiers mis en cause. Relevant que ses demandes antérieures étaient restées sans effet, il demanda à être informé des motifs de cette inactivité.

Le 25 octobre 1996, le procureur de la République informa le ministère de la Justice du déroulement des événements depuis l’évasion en question. Il indiqua que Cuma Akgün avait été tué, le 30 septembre 1993, par des membres du PKK et que l’instruction de l’affaire avait été transférée au procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat de Konya. Il ajouta que, selon les déclarations de membres présumés du PKK, après son évasion, le fugitif aurait été envoyé dans la province de Muș. Il expliqua enfin qu’à la suite de la plainte déposée par le requérant, une enquête pénale avait été ouverte à l’encontre des policiers et que leur audition avait débuté.

Le 16 février 1998, le procureur de la République rendit une ordonnance de non-lieu au motif que les éléments du dossier ne permettaient pas d’établir que le frère du requérant avait été tué lors de sa garde à vue, et considéra les allégations de ce dernier en ce sens infondées. Se référant à la décision du conseil disciplinaire de la police du 27 juillet 1993 et aux déclarations des membres présumés du PKK, le procureur de la République considéra qu’il ne disposait pas d’élément de preuve rendant nécessaire l’ouverture de poursuites pénales.

Ceci étant, le procureur de la République considéra que les faits reprochés aux policiers tombaient sous le coup de l’article 230 du code pénal, réprimant la négligence dans l’exercice de la fonction, et qu’ils étaient prescrits.

Le Gouvernement a produit les procès-verbaux de déposition de certaines personnes accusées d’être membres du PKK. Il en ressort que l’un des suspects avait reconnu avoir donné l’ordre de tuer Cuma Akgün pour n’avoir pas payé la rançon. Un autre indiqua avoir entendu dire que Namık Erkek avait été envoyé, après son évasion, dans la province de Muș pour participer à la lutte armée. 3. La procédure pénale diligentée contre le frère du requérant

Le 30 décembre 1992, le procureur de la République intenta une action contre le frère du requérant, sur le fondement de l’article 188 § 3 du code pénal réprimant l’usage de la violence ou de menaces pour contraindre quelqu’un à faire ou à donner l’autorisation de commettre ou de ne pas commettre un acte.

Le 8 janvier 1993, la cour d’assises de Mersin se déclara incompétente ratione materiae et envoya le dossier devant la cour de sûreté de l’Etat de Malatya.

Le 13 mai 1995, la cour de sûreté de l’Etat de Malatya décerna un mandat d’arrêt à l’encontre du requérant. II.

Le requérant maintient sa version des faits. Selon lui, le procès-verbal d’incident établi par les policiers infirme la thèse de l’évasion avancée par le Gouvernement. Il soutient en outre que le croquis des lieux de l’incident ne reflète pas la vérité et produit à cet égard un autre croquis. 2. Le Gouvernement

Le Gouvernement soutient que les allégations du requérant sont dénuées de fondement et que l’article 2 de la Convention ne saurait être invoqué en l’espèce. D’après lui, la conclusion de l’enquête administrative ainsi que les dépositions de certaines personnes accusées d’êtres membres du PKK et impliquées dans l’incident du racket, corroborent l’évasion du frère du requérant. Il fait valoir en outre que « le système de la Convention ne connaissant pas le système d’ actio popularis en l’absence d’une personne pouvant être qualifiée comme victime, il n’est pas possible d’envisager le contrôle in abstracto de l’applicabilité du premier alinéa de l’article 2 ».

Quant à l’enquête sur la disparition de Namık Erkek, le Gouvernement fait observer que les autorités ne sont pas restées sans réaction face aux allégations du requérant. En ce sens, il soutient qu’elles ont bien mené leurs investigations et rendu une ordonnance de non-lieu à la lumière des éléments du dossier. B. Appréciation de la Cour 1. Quant à la disparition de Namık Erkek

La Cour rappelle que l’article 2 de la Convention se place parmi les articles primordiaux de la Convention et que, combiné avec l’article 3, il consacre l’une des valeurs fondamentales des sociétés démocratiques qui forment le Conseil de l’Europe (voir Çakıcı , précité, § 86, Finucane c. Royaume-Uni , n o 29178/95, §§ 67-71, CEDH 2003 ‑ VIII). De surcroît, reconnaissant l’importance de la protection octroyée par l’article 2, elle doit se former une opinion en examinant avec la plus grande attention les griefs portant sur le droit à la vie (voir Ekinci c. Turquie , n o 25625/94, § 70, 18 juillet 2000).

La Cour relève qu’il n’est pas contesté entre les parties que Namık Erkek a été arrêté par les forces de l’ordre. Toutefois, leurs versions diffèrent radicalement quant aux conclusions à tirer des faits de la cause au regard de l’article 2 de la Convention.

La Cour examinera les questions qui se posent à la lumière des documents versés au dossier de l’affaire, en particulier ceux soumis par le Gouvernement quant aux enquêtes judiciaires effectuées, ainsi que les observations présentées par les parties. Pour apprécier les preuves, elle se sert du critère de la preuve « au-delà de tout doute raisonnable » (voir, mutatis mutandis , Irlande c. Royaume-Uni , arrêt du 18 janvier 1978, série A n o 25, pp. 64-65, §§ 160-161). Toutefois, une telle preuve peut résulter d’un faisceau d’indices, ou de présomptions non réfutées, suffisamment graves, précis et concordants (voir Abdurrahman Orak c. Turquie , n o 31889/96, § 69, 14 février 2002).

En l’occurrence, la Cour rappelle que les événements de la présente affaire se sont déroulés à Mersin, ville qui n’était pas touchée par l’état d’urgence en vigueur dans certaines régions du pays à l’époque des faits.

La Cour note qu’il ressort des éléments du dossier d’enquête que le frère du requérant a été arrêté et placé en garde à vue le 19 décembre 1992, et qu’il a pris la fuite le 20 décembre 1992 vers 3 heures lors de son transport sur les lieux de l’incident. Les recherches entreprises aussitôt après l’évasion sont restées sans effet. Elle note aussi que le procureur de la République ainsi que la Direction générale de la sûreté ont été rapidement informés de l’incident et qu’une enquête administrative a été menée, celle-ci ayant conclu d’ailleurs que les conditions étaient favorables à une évasion (voir paragraphe 22 ci-dessus).

La Cour relève que les allégations du requérant ne s’appuient pas sur des faits concrets et vérifiables, et qu’elles ne sont corroborées, de façon concluante, par aucune déposition de témoin ou autre élément de preuve. Dans ces conditions, elle considère qu’une conclusion selon laquelle le frère du requérant a trouvé la mort suite à la torture infligée par les forces de l’ordre relèverait plus du domaine de l’hypothèse et de la spéculation que d’indices fiables. Elle est d’avis que les éléments de preuve dont elle dispose ne fournissent pas d’indices de nature à étayer une telle conclusion.

Partant, aucune violation de l’article 2 de la Convention n’est établie de ce chef. 2. Sur le caractère des investigations menées

La Cour rappelle que l’obligation de protéger le droit à la vie qu’impose l’article 2 de la Convention, combinée avec le devoir général incombant à l’Etat en vertu de l’article 1 de « reconna[ître] à toute personne relevant de [sa] juridiction les droits et libertés définis [dans] la (...) Convention », implique et exige de mener une forme d’enquête efficace lorsque le recours à la force a entraîné mort d’homme (voir, mutatis mutandis , McCann et autres c. Royaume-Uni , arrêt du 27 septembre 1995, série A n o 324, p. 49, § 161, et Kaya , précité, p. 329, § 105).

La Cour souligne que l’obligation susmentionnée ne vaut pas seulement pour les cas où il a été établi que la mort a été provoquée par un agent de l’Etat. Le simple fait que les autorités soient informées du décès donnerait ipso facto naissance à l’obligation, découlant de l’article 2, de mener une enquête efficace sur les circonstances dans lesquelles il s’est produit (voir, mutatis mutandis , Ergi c. Turquie , arrêt du 28 juillet 1998, Recueil 1998 ‑ IV, p. 1778, § 82, Yașa , précité, p. 2438, § 100, et Hugh Jordan c. Royaume-Uni , n o 24746/94, §§ 107-109, CEDH 2001 ‑ III).

La Cour considère de surcroît que la nature et le degré de l’examen répondant au critère minimum d’effectivité de l’enquête dépendent des circonstances de l’espèce. Il s’apprécient sur la base de l’ensemble des faits pertinents et eu égard aux réalités pratiques du travail d’enquête. Il n’est pas possible de réduire la variété des situations pouvant se produire à une simple liste d’actes d’enquête ou à d’autres critères simplifiés (voir, mutatis mutandis , Velikova c. Bulgarie , n o 41488/98, § 80, CEDH 2000 ‑ VI).

Dans le cas présent, les démarches entreprises par les autorités chargées de l’enquête préliminaire et le parquet compétent à la suite de l’incident ne prêtent pas à controverse.

La Cour note qu’à la suite de la communication de la requête, le Gouvernement a fourni la copie du dossier d’enquête ainsi que des informations sur son déroulement.

Il ressort de ces éléments qu’aussitôt après l’évasion du frère du requérant, une enquête disciplinaire a été diligentée à l’encontre des policiers responsables pour négligence dans l’exécution de leur tâche. L’enquête a été menée par le directeur de la section d’investigation de la police. Le 21 juillet 1993, le conseil disciplinaire de la police de la province de Mersin, se fondant sur les conclusions de l’enquêteur, a conclu que les éléments du dossier ne permettaient pas de prononcer des sanctions disciplinaires.

Concernant l’enquête pénale, la Cour observe qu’à la suite de la plainte déposée par le requérant le 20 novembre 1994, le procureur de la République a instruit une enquête préliminaire. Il a interrogé la direction de la sûreté de Mersin concernant l’incident et convoqué les policiers mis en cause afin de recueillir leurs déclarations. En ce sens, la Cour note que, le 22 octobre 1996, le procureur de la République a demandé aux parquets de Siirt et de Șanlıurfa de recueillir les dépositions de deux policiers concernant l’évasion. Le même jour, dans une lettre à la Direction générale de la sûreté, il a renouvelé la convocation des policiers mis en cause dans la mesure où ses demandes antérieures étaient restées sans effet et a demandé à être informé des motifs de cette inactivité.

La Cour relève qu’il ne ressort pas des éléments du dossier d’enquête que les déclarations des policiers ont été recueillies. En effet, le 16 février 1998, soit environ trois ans et trois mois après le dépôt de la plainte, le procureur de la République a rendu une ordonnance de non-lieu faute de preuve corroborant les allégations du requérant. Il a relevé que le conseil de discipline de la police avait estimé qu’il n’y avait pas lieu de prononcer de sanction à l’encontre des policiers et que, selon les déclarations de certains membres présumés du PKK, le fugitif avait été envoyé par cette organisation dans la région de Muș.

La Cour constate ainsi que le procureur de la République n’a pas entendu les policiers incriminés et s’est contenté des déclarations de membres présumés du PKK et de la décision du conseil disciplinaire du 27 juillet 1993 pour rendre l’ordonnance de non-lieu. A cet égard, elle note que cette décision de non-lieu se fondait sur une enquête menée par la police.

La Cour tient à souligner que, dans les circonstances de la cause, l’audition des policiers par un organe indépendant revêtait une grande importance étant donné leur mise en cause directe dans la disparition du frère du requérant.

Sans pouvoir dire que les autorités sont restées passives face aux déclarations du requérant, la Cour constate que l’enquête menée par le procureur de la République est incomplète. En conséquence, elle conclut que l’Etat défendeur a manqué à son obligation de mener une enquête adéquate et effective sur les circonstances de la disparition du frère du requérant.

Partant, l’article 2 de la Convention a été violé de ce chef. II.

Le requérant n’a pas présenté de demande relative aux dommages matériel et moral subis. Toutefois, au stade de l’introduction de sa requête, il alléguait avoir subi un dommage matériel et moral qu’il évaluait à 1 000 000 dollars américains.

En ce qui concerne le dommage matériel, la Cour relève que le requérant n’apporte pas la preuve d’une perte de revenus résultant du décès de son frère. Il n’y a donc pas lieu de lui accorder une indemnité à ce titre.

La Cour admet que le requérant pourrait avoir subi un préjudice moral qui ne saurait être réparé par le seul constat de violation. Statuant en équité, elle décide d’allouer au requérant 10 000 euros au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant n’a pas présenté de demande relative aux frais et dépens.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’allouer au requérant un montant à cet effet. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il n’a pas été établi que le frère du requérant a été tué en violation de l’article 2 de la Convention ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 2 de la Convention pour manquement de l’Etat défendeur à son obligation de mener une enquête effective ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 10 000 EUR (dix mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 13 juillet 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président