AFFAIRE K. c. TURQUIE

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 29298/95) dirigată împotriva Republicii Turcie și pe care un cetățean al acestui stat, K. («reclamantul»), a depus-o la Comisia Europeană a Drepturilor Omului («Comisia») pe 23 octombrie 1995 în baza fostului articol 25 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale («Convenția»). Președintele secțiunii a aprobat cererea de non-divulgare a identității formulate de reclamant la introducerea cererii sale (art. 47 § 3 din regulament).

Reclamantul este reprezentat de dna S. Okçuoglu, avocat la Istanbul. Guvernul turc («Guvernul») nu a desemnat un agent pentru a-l reprezenta.

Reclamantul susținea că fratele său a fost victima unei execuții extrajudiciare comise de forțele de ordine. A invocat articolele 2, 3, 6 și 14 din Convenție.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, completul însărcinat cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituit în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament. Ca urmare a recuzării judecătorului R. Türmen, judecător ales pentru Turcia (art. 28), Guvernul a desemnat pe M. F. Gölcüklü să funcționeze în calitate de judecător ad hoc (articolele 27 § 2 din Convenție și 29 § 1 din regulament).

Printr-o hotărâre din 8 iunie 1999, completul a hotărât să unească cu fondul chestiunea privind epuizarea căilor de atac interne referitoare la căile de atac penale și a declarat cererea admisibilă.

Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 59 § 1 din regulament).

Pe 1 noiembrie 2001, Curtea și-a modificat componența secțiunilor (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită secțiunii a patra astfel reorganizate (art. 52 § 1).

Ca urmare a acestei percheziții, o anchetă preliminară a fost deschisă împotriva lui R.K. de către procurorul republican pe lângă curtea de securitate a statului din Istanbul («curtea de securitate a statului»).

Pe 10 august 1994, curtea de securitate a statului a emis un mandat de arestare împotriva lui R.K.

Pe 23 septembrie 1994, procurorul republican pe lângă curtea de securitate a statului l-a inculpat pe reclamant cu acuzația de apartenență la o organizație ilegală. R.K. a fost declarat în stare de contumacie.

Potrivit reclamantului, R.K. și-a părăsit domiciliul din teama arestării și a menținut contacte cu familia prin telefon până la mijlocul februarie 1995. Din această perioadă, nu a mai dat nicio veste din sine.

La sfârșitul februarie 1995, avocatul familiei reclamantului ar fi solicitat secției antiteroristă a direcției securității și procurorului republican dacă R.K. a fost plasat în arest la voia. Autoritățile ar fi dat un răspuns negativ.

La începutul martie 1995, familia lui R.K. ar fi primit un apel telefonic de la o persoană care se pretindea a apela din secția de poliție Küçükköy și care ar fi spus: «Aveți o garanție la noi, veniți s-o luați».

Pe 2 martie 1995, corpul lui R.K. a fost găsit la Beykoz (Istanbul). Procurorul republican din Beykoz («procurorul republican») s-a deplasat imediat la locul incidentului. Procesul-verbal menționa că cercetările efectuate de jandarmerie nu au permis găsirea niciunui element de probă. Un schițiu cu precizări privind poziția corpului și zona imediată a fost anexat procesului-verbal. Jandarmii au preluat amprentele digitale și au luat fotografii ale corpului.

Corpul a fost transportat la spitalul public din Beykoz unde procurorul republican și un medic l-au examinat. Medicul a recomandat o autopsie clasică pentru a determina cauza morții.

Procurorul republican a adunat mărturisirea lui Sinasi Onay, persoana care a descoperit corpul.

O anchetă a fost deschisă din oficiu de către procurorul republican.

Pe 3 martie 1995, patru medicului legist ai centrului universitar de spital Cerrahpasa au efectuat o autopsie corpului decedasului. Au constatat urme de ecchimozi și eroziuni pe corp și talpele picioarelor, precum și urme de legări cu ecchimozi și leziuni în jurul ambilor încheieturi ale mâinilor. Raportul întocmit pe 29 martie 1995 a indicat că R.K. a decedat în urma unei asfixieri mecanice datorată strangulării.

Pe 17 martie 1995, procurorul republican a solicitat jandarmeriei din Beykoz să întreprindă demersuri în scopul identificării corpului. În acest sens, a emis de asemenea un ordin de căutare, difuzat la parchetele din mai multe orașe și raioane.

Pe 26 martie 1995, corpul lui R.K. a fost înmormântat la cimitirul Ikitelli (Istanbul).

Într-o scrisoare din 24 mai 1995 adresată jandarmeriei din Beykoz, direcția securității a indicat că analiza și compararea amprentelor digitale prelevate pe corp au dovedit că acestea corespundeau cu ale lui R.K., care a fost arestat de trei ori. A precizat că cartea de stare civilă a lui R.K. se afla în satul Atabindi, raioanele Tutak (Agri).

Pe 25 mai 1995, comandamentul jandarmeriei din Beykoz a comunicat parchetului din Beykoz informațiile cuprinse în scrisoarea din 24 mai 1995.

Pe 28 mai 1995, reclamantul a fost informat de unchiul său, care fusese informat de către aleșii sătești (muhtar) din Atabindi, despre descoperirea corpului fratelui său.

Pe 30 mai 1995, reclamantul l-a identificat pe fratele său pe baza fotografiilor corpului.

Audiat pe 30 mai 1995 de către procurorul republican, reclamantul a declarat că fratele său nu avea un loc de muncă permanent, că l-a apelat prin telefon cu patru luni înainte și că, nemaiavând informații cu privire la cauzele și condițiile uciderii sale, nu suspectează pe nimeni. A depus o plângere împotriva autorilor uciderii fratelui său.

Procurorul republican a solicitat jandarmeriilor din Beykoz și Bozhane să investigheze crima în scopul arestării autorului sau autorilor și să-l informeze în mod regulat cu privire la progresul investigațiilor.

Reclamantul prezintă articole din ziare care fac referință la asemănarea uciderii lui R.K. cu cea a unei alte persoane, H.O., al cărui corp a fost găsit pe 26 martie 1995 în același loc și care prezenta urme similare.

Curtea constată că această excepție necesită același examen ca cel privind caracterul investigațiilor efectuate.

Prin urmare, ținând seama de concluzia sa mai jos cu privire la întemeiere a plângerii formulate sub aspectul articolului 2 din Convenție, Curtea nu consideră necesar să examineze separat excepția Guvernului.

Reclamantul susține că fratele său, căutat din cauza presupusei sale apartenențe la PKK, a murit sub tortură infligată de forțele de ordine. El observă că dezvoltările recente în Turcia, ca urmare a accidentului de la Susurluk, în care erau implicați trei oameni, și anume un deputat, un polițist care era șeful adjunct al direcției securității din Istanbul la momentul faptelor, și o altă persoană căutată de poliția turcă și Interpol, au arătat că statul a folosit anumite grupuri pentru a lichida opozanții. El adaugă că ministrul de interne la acea vreme a indicat că poliția a efectuat «mii de operațiuni secrete». 2. Guvernul

Guvernul, deși nu contestă uciderea lui R.K. de persoane neidentificate, este în dezacord cu concluziile care trebuie să se tragă din aceste fapte cu privire la art. 2 din Convenție. El susține că alegațiile reclamantului sunt lipsite de temei și că dosarul nu conține nici un element susceptibil de a explica în ce mod uciderea fratelui său ar fi imputabilă forțelor de ordine.

Guvernul pune în discuție valoarea probatorie a raportului Susurluk și observă că nu prezintă nici o legătură directă cu prezenta cauză.

Cu privire la ancheta asupra decesului fratelui reclamantului, Guvernul susține că autoritățile au desfășurat până în prezent investigațiile lor, care sunt încă în curs, în mod minuțios și corespunzător. Toate măsurile au fost luate rapid și eficient; de la descoperirea corpului, procurorul republican s-a deplasat la locul incidentului. Jandarmii au efectuat cercetări, au preluat amprentele digitale și au luat fotografii ale corpului. O autopsie a fost realizată, corpul a fost identificat și declarațiile martorului precum și ale reclamantului au fost adurate.

Guvernul constată că investigațiile efectuate de autoritățile sezisate cu cauza nu s-au dovedit concludente cu privire la implicarea în orice grad al forțelor de ordine și concluzionează că nu există nici o încălcare în prezenta cauză. B. Aprecierea Curții 1. Cu privire la decesul fratelui reclamantului

Curtea repetă că art. 2 din Convenție se numără printre articolele fundamentale ale Convenției și că, combinat cu art. 3, consacră una din valorile fundamentale ale societăților democratice care formează Consiliul Europei (a se vedea Çakici c. Turcia [Marea Cameră], nr. 23657/94, § 86, CEDO 1999-IV, și Finucane c. Regatul Unit, nr. 29178/95, §§ 67-71, 1 iulie 2003). În plus, recunoscând importanța protecției acordate de art. 2, trebuie să se formeze o opinie examinând cu cea mai mare atenție plângerile privind dreptul la viață (a se vedea Ekinci, precitat, § 70).

Curtea constată că versiunile celor două părți diferă radical cu privire la concluziile care trebuie să se tragă din faptele cauzei cu privire la art. 2 din Convenție.

Curtea va examina chestiunile care se pun în lumina documentelor introduse în dosarul cauzei, în special a celor prezentate de Guvern cu privire la investigațiile judiciare efectuate, precum și a observațiilor prezentate de părți. Pentru a aprecia dovezile, se folosește de criteriul probei «dincolo de orice îndoială rezonabilă» (a se vedea, mutatis mutandis, Irlanda c. Regatul Unit, hotărâre din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, pp. 64-65, §§ 160-161). Cu toate acestea, o astfel de probă poate rezulta dintr-un ansamblu de indici sau de prezumții neinfirmate, suficient de grave, precise și concordante (a se vedea Abdurrahman Orak c. Turcia, nr. 31889/96, § 69, 14 februarie 2002). În plus, comportamentul părților la căutarea dovezilor poate fi luat în considerare (a se vedea Sabuktekin, precitat, § 93).

Curtea amintește că evenimentele prezentei cauze s-au produs la Istanbul, oraș care nu era afectat de starea de urgență în vigoare în anumite regiuni ale țării la momentul faptelor.

Curtea constată că, potrivit reclamantului, fratele său a fost victima unei execuții extrajudiciare comise de forțele de securitate ale statului din cauza presupusei sale apartenențe la o organizație ilegală. Pentru a-și susține alegațiile, el prezintă articole din ziare care fac referință la asemănarea uciderii lui R.K. cu cea a unei alte persoane, H.O., al cărui corp a fost găsit pe 26 martie 1995 în același loc și care prezenta urme similare.

Curtea constată că alegațiile reclamantului nu se bazează pe fapte concrete și verificabile și că ele nu sunt corroborate, în mod concludent, de nici o mărturisire de martor sau alte elemente de probă. În plus, Curtea constată că, în mărturisirea sa aduă de către procurorul republican, reclamantul a indicat că nu are nici o informație cu privire la cauzele și condițiile uciderii fratelui său și că nu suspectează pe nimeni.

În plus, Curtea amintește că în cauza Yasa c. Turcia (hotărâre din 2 septembrie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VI, pp. 2437-2438, §§ 95-96), a judecat că nu se putea baza pe raportul Susurluk pentru a stabili cu nivelul de probă necesar implicarea agenților statului într-un incident particular. Ea a considerat că raportul, întocmit la cererea primului ministru și făcut public la inițiativa acestuia, trebuie considerat ca o încercare serioasă de a furniza informații cu privire la lupta împotriva terorismului și de a propune o analiză generală a problemelor aferente acestuia, precum și de a recomanda măsuri de prevenire și investigare. Cu privire la prezenta cauză, Curtea constată că raportul în chestiune nu conține elemente care să permită identificarea autorului sau autorilor uciderii fratelui reclamantului. Ea constată în final că nici articolele de presă nici declarațiile ministrului de interne nu permit a pune direct în cauză responsabilitatea forțelor de ordine.

În aceste condiții, Curtea consideră că o concluzie conform căreia uciderea fratelui reclamantului a fost perpetrată de agenți ai statului sau cu complicitatea acestora ar aparține mai mult domeniului ipotezei și speculației decât indiciilor fiabile. Ea este de părere că elementele de probă de care dispune nu furnizează indici care să susțină o astfel de concluzie.

Curtea estimează deci că elementele dosarului nu permit a concluziona, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că R.K. a fost omorât de forțele de ordine sau cu connivent acestora.

Prin urmare, nici o încălcare a articolului 2 din Convenție nu este stabilită pe această cale. 2. Cu privire la caracterul investigațiilor efectuate

Curtea amintește că obligația de protejare a dreptului la viață impusă de art. 2 din Convenție, combinată cu datoria generală încadre statului conform articolului 1 «de a recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa drepturile și libertățile definite în (...) Convenție», implică și impune desfășurarea unei forme de investigație eficace atunci când recurgerea la forță a dus la moarte (a se vedea, mutatis mutandis, McCann și alții c. Regatul Unit, hotărâre din 27 septembrie 1995, seria A nr. 324, p. 49, § 161, și Kaya c. Turcia, hotărâre din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 329, § 105).

Curtea subliniază că obligația menționată mai sus nu valorează numai pentru cazurile în care a fost stabilit că moartea a fost provocată de un agent al statului. Simplul fapt că autoritățile sunt informate despre deces va da ipso facto naștere obligației, decurgând din art. 2, de a desfășura o investigație eficace cu privire la circumstanțele în care s-a produs (a se vedea, mutatis mutandis, Ergi c. Turcia, hotărâre din 28 iulie 1998, Culegere 1998-IV, p. 1778, § 82, Yasa c. Turcia, 2 septembrie 1998, Culegere 1998-VI, p. 2438, § 100, Hugh Jordan c. Regatul Unit, nr. 24746/94, §§ 107-109, CEDO 2001-III, și Sabuktekin, precitat, § 98).

Curtea consideră în plus că natura și gradul examinării răspunzând criteriului minim de efectivitate a investigației depind de circumstanțele cauzei. Acestea se apreciază pe baza ansamblului faptelor relevante și ținând seama de realitățile practice ale muncii de investigație. Nu este posibil a reduce varietatea situațiilor care pot apărea la o simplă listă de acte de investigație sau la alte criterii simplificate (a se vedea, mutatis mutandis, Velikova c. Bulgaria, nr. 41488/98, § 80, CEDO 2000-VI).

În prezenta cauză, demersurile întreprinse de autoritățile însarcinate cu investigația preliminară și de procuratura competentă ca urmare a incidentului nu dau loc la controverse.

Din elementele dosarului reiese că imediat după descoperirea corpului, jandarmii au efectuat cercetări la locul incidentului, în cursul cărora nu au găsit nici un element de probă. De asemenea, au preluat amprentele digitale și au luat fotografii ale corpului. Un schițiu cu precizări privind poziția corpului și zona imediată a fost desenat. Declarațiile persoanei care a descoperit corpul au fost aduse.

Cu privire la investigația preliminară privind uciderea lui R.K., aceasta a început în ziua descoperirii corpului. Pe 3 martie 1995, o autopsie a fost efectuată pe baza recomandării medicului. Raportul a constatat că R.K. a decedat din cauza strangulării. Procurorul republican a întreprins rapid demersuri în scopul identificării corpului și a emis un ordin de căutare pe scară largă. Pe 24 mai 1995, adică ceva mai puțin de trei luni după descoperirea corpului, direcția securității a procedat la identificarea acestuia prin compararea amprentelor digitale. Pe 30 mai 1995, procurorul republican a adunat declarațiile reclamantului care a indicat că nu cunoaște cauzele și condițiile uciderii fratelui său și a precizat că nu suspectează pe nimeni.

În plus, Curtea constată că nici reclamantul nici apropiații defunctului nu au atras atenția autoritățile responsabile de investigație asupra faptelor care, în opinia lor, dovedesc sau fac probabilă uciderea apropiatelor lor de forțele de ordine sau la instigarea acestora. Reclamantul nu a informat organele competente cu privire la circumstanțele particulare care ar coroba o asemenea ipoteză, în special anumite fapte pe care le-a invoca în fața Curții, cum ar fi presupusul apel telefonic provenit din secția de poliție.

Curtea constată că din elementele dosarului de investigație și din informațiile furnizate de Guvern reiese că investigația, fără a fi putut ajunge la identificarea autorului sau autorilor uciderii, nu a fost lipsită de efectivitate, și că nu se poate susține că autoritățile competente au rămas pasive față de circumstanțele în care fratele reclamantului a fost omorât.

Ținând seama de constatările care preced și având analizat diverse măsuri luate în prezenta cauză, Curtea concluzionează că investigația efectuată cu privire la circumstanțele în care fratele reclamantului și-a găsit moartea pot fi considerate ca satisfacând cerințele articolului 2 din Convenție. Prin urmare, nici o încălcare a articolului 2 nu este stabilită pe această cale.

Având în vedere concluziile sale pe terenul articolului 2, Curtea nu consideră necesar să examineze separat alegațiile formulate de reclamant sub aspectul acestui articol.

Curtea constată că elementele prezentate de reclamant pentru susținerea plângerii sale nu dovedesc acuzația conform căreia fratele său a fost ținta deliberată a unei ucideri din cauza inculpărilor dirigite împotriva sa, și anume apartenența la o organizație ilegală. Prin urmare, nu a avut loc nici o încălcare a Convenției în acest sens. DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Respinge excepția preliminară a Guvernului; 2. Declară că nu a avut loc nici o încălcare a articolului 2 din Convenție cu privire la alegația reclamantului conform căreia fratele său a fost omorât de forțele de ordine sau cu connivent acestora; 3. Declară că nu a avut loc nici o încălcare a articolului 2 din Convenție cu privire la investigația efectuată de autoritățile naționale cu privire la circumstanțele decesului fratelui reclamantului; 4. Declară că nu a avut loc nici o încălcare a articolului 3 din Convenție; 5. Declară că nu mai este necesară examinarea plângerii reclamantului formulate sub aspectul articolului 6 § 1 din Convenție; 6. Declară că nu a avut loc nici o încălcare a articolului 14 din Convenție. Pronunțată în limba franceză, apoi comunicată în scris pe 13 iulie 2004 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 29298/95) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.K. (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 23 octobre 1995 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). Le président de la chambre a accédé à la demande de non-divulgation de son identité formulée par le requérant lors de l’introduction de sa requête (article 47 § 3 du règlement).

Le requérant est représenté par M e S. Okçuoglu, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n’a pas désigné d’agent pour le représenter.

Le requérant alléguait que son frère avait été victime d’une exécution extrajudiciaire commise par les forces de l’ordre. Il invoquait les articles 2, 3, 6 et 14 de la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement. A la suite du déport de M. R. Türmen, juge élu au titre de la Turquie (article 28), le Gouvernement a désigné M. F. Gölcüklü pour siéger en qualité de juge ad hoc , (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

Par une décision du 8 juin 1999, la chambre a décidé de joindre au fond la question sur l’épuisement des voies de recours internes se rapportant au recours pénal et a déclaré la requête recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la quatrième section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT

Le requérant est né en 1958 et réside à Istanbul. I.

A la suite de cette perquisition, une instruction fut ouverte contre R.K. par le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul (« la cour de sûreté de l’Etat »).

Le 10 août 1994, la cour de sûreté de l’Etat délivra un mandat d’arrêt à l’encontre de R.K.

Le 23 septembre 1994, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat inculpa le requérant du chef d’appartenance à une organisation illégale. R.K. fut déclaré comme étant en état de contumace.

Selon le requérant, R.K. quitta son domicile par crainte d’être arrêté et garda contact avec sa famille par téléphone jusqu’à mi-février 1995. A partir de cette date, il ne donna plus de nouvelles de lui.

Fin février 1995, l’avocat de la famille du requérant aurait demandé à la section antiterroriste de la direction de la sûreté et au procureur de la République si R.K. avait été placé en garde à vue. Les autorités auraient donné une réponse négative.

Début mars 1995, la famille de R.K. aurait reçu un appel téléphonique d’une personne prétendant appeler du commissariat de police de Küçükköy et qui aurait dit : « Vous avez un gage chez nous, venez le chercher ».

Le 2 mars 1995, le corps de R.K. fut trouvé à Beykoz (Istanbul). Le procureur de la République de Beykoz (« le procureur de la République ») se rendit aussitôt sur les lieux de l’incident. Le procès-verbal fit état de ce que les recherches entreprises par des gendarmes n’avaient permis de trouver aucun élément de preuve. Un croquis portant des précisions sur la position du corps et des environs immédiats fut annexé au procès-verbal. Les gendarmes procédèrent au relevé des empreintes digitales et prirent des photos du corps.

Le corps fut transporté à l’hôpital public de Beykoz où le procureur de la République et un médecin l’examinèrent. Le médecin recommanda une autopsie classique afin de déterminer la cause du décès.

Le procureur de la République recueillit la déposition de Sinasi Onay, la personne ayant découvert le corps.

Une enquête fut déclenchée d’office par le procureur de la République.

Le 3 mars 1995, quatre médecins légistes du centre hospitalier universitaire de Cerrahpasa procédèrent à une autopsie du corps du défunt. Ils constatèrent des traces d’ecchymoses et d’érosions sur le corps et les plantes des pieds, ainsi que des traces d’attaches avec ecchymoses et lésions autour des deux poignets. Le rapport établi le 29 mars 1995 indiqua que R.K. était décédé suite à une asphyxie mécanique due à l’étranglement.

Le 17 mars 1995, le procureur de la République demanda à la gendarmerie de Beykoz d’entreprendre les démarches aux fins d’identification du corps. En ce sens, il émit également un avis de recherche, diffusés aux parquets de plusieurs villes et districts.

Le 26 mars 1995, le corps de R.K. fut inhumé au cimetière d’Ikitelli (Istanbul).

Dans une lettre du 24 mai 1995 à la gendarmerie de Beykoz, la direction de la sûreté indiqua que l’analyse et la comparaison des empreintes digitales relevées sur le corps avaient démontré qu’elles correspondaient à celles de R.K., qui avait été arrêté à trois reprises. Elle précisa que le registre civil de R.K. se trouvait au village d’Atabindi, district de Tutak (Agri).

Le 25 mai 1995, le commandement de la gendarmerie de Beykoz communiqua au parquet de Beykoz les informations contenues dans la lettre du 24 mai 1995.

Le 28 mai 1995, le requérant fut informé par son oncle, lui-même informé par l’élu du village ( muhtar ) d’Atabindi, de la découverte du corps de son frère.

Le 30 mai 1995, le requérant identifia son frère à partir des photographies du corps.

Entendu le 30 mai 1995 par le procureur de la République, le requérant déclara que son frère n’avait pas de travail permanent, qu’il lui avait téléphoné quatre mois auparavant et que, n’ayant aucune information sur les causes et les conditions de son meurtre, il ne soupçonnait personne. Il porta plainte contre les auteurs du meurtre de son frère.

Le procureur de la République demanda aux gendarmeries de Beykoz et de Bozhane d’enquêter sur le crime aux fins d’arrestation de l’auteur ou des auteurs et de l’informer régulièrement des progrès des investigations.

Le requérant produit des coupures de journaux faisant état de la ressemblance du meurtre de R.K. à celui d’une autre personne, H.O., dont le corps avait été trouvé le 26 mars 1995 au même endroit et qui présentait des traces similaires. II.

La Cour relève que cette exception requiert le même examen que celui sur le caractère des investigations menées.

Partant, eu égard à sa conclusion ci-après quant au bien-fondé du grief tiré de l’article 2 de la Convention, la Cour n’estime pas nécessaire d’examiner séparément l’exception du Gouvernement. II.

Le requérant soutient que son frère, recherché en raison de sa prétendue appartenance au PKK, est mort sous la torture infligée par les forces de l’ordre. Il observe que les récents développements en Turquie, suite à l’accident de Susurluk, dans lequel étaient impliquées trois personnes, à savoir un député, un policier qui était le chef adjoint de la direction de sûreté d’Istanbul au moment des faits, et une autre personne recherchée par la police turque et Interpol, ont fait apparaître que l’Etat a utilisé certains groupes pour liquider les opposants. Il ajoute que le ministre de l’Intérieur à cette époque a indiqué que la police avait procédé à « mille opérations secrètes ». 2. Le Gouvernement

Le Gouvernement, tout en ne contestant pas le meurtre de R.K. par des personnes non identifiées, est en désaccord avec les conclusions à tirer de ces faits au regard de l’article 2 de la Convention. Il soutient que les allégations du requérant sont dénuées de fondement et que le dossier ne contient aucun élément susceptible d’expliquer en quoi le meurtre de son frère serait imputable aux forces de l’ordre.

Le Gouvernement met en doute la valeur probante du rapport de Susurluk et fait observer qu’il ne présente aucun lien direct avec la présente affaire.

Quant à l’enquête sur le décès du frère du requérant, le Gouvernement soutient que les autorités ont jusqu’à ce jour bien mené leurs investigations, toujours pendantes, de manière minutieuse et appropriée. Toutes les mesures ont été prises rapidement et efficacement ; dès la découverte du corps, le procureur de la République s’est rendu sur les lieux de l’incident. Les gendarmes ont effectué des recherches, relevé les empreintes digitales et pris des photos du corps. Une autopsie a été réalisée, le corps identifié et les déclarations du témoin ainsi que du requérant recueillies.

Le Gouvernement relève que les investigations menées par les autorités saisies de l’affaire ne se sont pas avérées concluantes quant à l’implication à un degré quelconque des forces de l’ordre et en conclut qu’il n’y a aucune violation en la présente affaire. B. Appréciation de la Cour 1. Quant au décès du frère du requérant

La Cour répète que l’article 2 de la Convention se place parmi les articles primordiaux de la Convention et que, combiné avec l’article 3, il consacre l’une des valeurs fondamentales des sociétés démocratiques qui forment le Conseil de l’Europe (voir Çakici c. Turquie [GC], n o 23657/94, § 86, CEDH 1999-IV, et Finucane c. Royaume-Uni , n o 29178/95, §§ 67-71, 1 er juillet 2003). De surcroît, reconnaissant l’importance de la protection octroyée par l’article 2, elle doit se former une opinion en examinant avec la plus grande attention les griefs portant sur le droit à la vie (voir Ekinci , précité,§ 70).

La Cour relève que les versions des deux parties diffèrent radicalement quant aux conclusions à tirer des faits de la cause au regard de l’article 2 de la Convention.

La Cour examinera les questions qui se posent à la lumière des documents versés au dossier de l’affaire, en particulier ceux soumis par le Gouvernement quant aux enquêtes judiciaires effectuées, ainsi que les observations présentées par les parties. Pour apprécier les preuves, elle se sert du critère de la preuve « au-delà de tout doute raisonnable » (voir, mutatis mutandis , Irlande c. Royaume-Uni , arrêt du 18 janvier 1978, série A n o 25, pp. 64-65, §§ 160-161). Toutefois, une telle preuve peut résulter d’un faisceau d’indices, ou de présomptions non réfutées, suffisamment graves, précis et concordants (voir Abdurrahman Orak c. Turquie , n o 31889/96, § 69, 14 février 2002). En outre, le comportement des parties lors de la recherche des preuves peut être pris en compte (voir Sabuktekin , précité, § 93).

La Cour rappelle que les événements de la présente affaire se sont produits à Istanbul, ville qui n’était pas touchée par l’état d’urgence en vigueur dans certaines régions du pays à l’époque des faits.

La Cour note que, selon le requérant, son frère a été victime d’une exécution extrajudiciaire commise par les forces de sécurité de l’Etat en raison de sa prétendue appartenance à une organisation illégale. A l’appui de ses allégations, il soumet des coupures de journaux faisant état de la ressemblance du meurtre de R.K. à celui d’une autre personne, H.O., dont le corps avait été trouvé le 26 mars 1995 au même endroit et qui présentait des traces similaires.

La Cour relève que les allégations du requérant ne s’appuient pas sur des faits concrets et vérifiables et qu’elles ne sont corroborées, de façon concluante, par aucune déposition de témoin ou autres éléments de preuve. De surcroît, la Cour note que, dans sa déposition recueillie par le procureur de la République, le requérant a indiqué n’avoir aucune information sur les causes et les conditions du meurtre de son frère et qu’il ne soupçonnait personne.

De plus, la Cour rappelle que dans l’affaire Yasa c. Turquie (arrêt du 2 septembre 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-VI, pp. 2437-2438, §§ 95-96), elle a jugé que l’on ne pouvait se fonder sur le rapport de Susurluk pour établir avec le niveau de preuve requis l’implication des agents de l’Etat dans un incident particulier. Elle a estimé que ce rapport, établi à la demande du premier ministre et rendu public à son initiative, devait être considéré comme une tentative sérieuse d’apporter des informations sur la lutte contre le terrorisme et de proposer une analyse générale des problèmes y afférents, ainsi que de recommander des mesures de prévention et d’enquête. Pour ce qui est de la présente affaire, la Cour note que le rapport en question ne contient pas d’éléments permettant d’identifier l’auteur ou les auteurs du meurtre du frère du requérant. Elle relève enfin que ni les coupures de presse ni les déclarations du ministre de l’Intérieur ne permettent de mettre directement en cause la responsabilité des forces de l’ordre.

Dans ces conditions, la Cour considère qu’une conclusion selon laquelle le meurtre du frère du requérant a été perpétré par des agents de l’Etat ou avec leur complicité relèverait plus du domaine de l’hypothèse et de la spéculation que d’indices fiables. Elle est d’avis que les éléments de preuve dont elle dispose ne fournissent pas d’indices de nature à étayer une telle conclusion.

La Cour estime dès lors que les éléments du dossier ne permettent pas de conclure, au-delà de tout doute raisonnable, que R.K. a été tué par les forces de l’ordre ou avec leur connivence.

Partant, aucune violation de l’article 2 de la Convention n’est établie de ce chef. 2. Sur le caractère des investigations menées

La Cour rappelle que l’obligation de protéger le droit à la vie qu’impose l’article 2 de la Convention, combinée avec le devoir général incombant à l’Etat en vertu de l’article 1 de « reconna[ître] à toute personne relevant de [sa] juridiction les droits et libertés définis [dans] la (...) Convention », implique et exige de mener une forme d’enquête efficace lorsque le recours à la force a entraîné mort d’homme (voir, mutatis mutandis , McCann et autres c. Royaume-Uni , arrêt du 27 septembre 1995, série A n o 324, p. 49, § 161, et Kaya c. Turquie , arrêt du 19 février 1998, Recueil 1998 ‑ I, p. 329, § 105).

La Cour souligne que l’obligation susmentionnée ne vaut pas seulement pour les cas où il a été établi que la mort a été provoquée par un agent de l’Etat. Le simple fait que les autorités soient informées du décès donnerait ipso facto naissance à l’obligation, découlant de l’article 2, de mener une enquête efficace sur les circonstances dans lesquelles il s’est produit (voir, mutatis mutandis , Ergi c. Turquie , arrêt du 28 juillet 1998, Recueil 1998 ‑ IV, p. 1778, § 82, Yasa c. Turquie , 2 septembre 1998, Recueil 1998 ‑ VI, p. 2438, § 100, Hugh Jordan c. Royaume-Uni , n o 24746/94, §§ 107-109, CEDH 2001 ‑ III, et Sabuktekin, précité, § 98).

La Cour considère de surcroît que la nature et le degré de l’examen répondant au critère minimum d’effectivité de l’enquête dépendent des circonstances de l’espèce. Il s’apprécient sur la base de l’ensemble des faits pertinents et eu égard aux réalités pratiques du travail d’enquête. Il n’est pas possible de réduire la variété des situations pouvant se produire à une simple liste d’actes d’enquête ou à d’autres critères simplifiés (voir, mutatis mutandis , Velikova c. Bulgarie , n o 41488/98, § 80, CEDH 2000 ‑ VI).

Dans le cas présent, les démarches entreprises par les autorités chargées de l’enquête préliminaire et le parquet compétent à la suite de l’incident ne prêtent pas à controverse.

Il ressort des éléments du dossier qu’aussitôt après la découverte du corps, des gendarmes ont effectué des recherches sur les lieux de l’incident, au cours desquelles ils n’ont trouvé aucun élément de preuve. Ils ont également relevé les empreintes digitales et pris des photos du corps. Un croquis portant des précisions sur la position du corps et des environs immédiats a été dessiné. Les déclarations de la personne ayant découvert le corps ont été recueillies.

Quant à l’enquête préliminaire au sujet du meurtre de R.K., elle a débuté le jour de la découverte du corps. Le 3 mars 1995, une autopsie a été pratiquée sur avis du médecin. Le rapport constata que R.K. était décédé par strangulation. Le procureur de la République a entrepris rapidement des démarches aux fins d’identification du corps et émis un avis de recherche largement diffusé. Le 24 mai 1995, soit un peu moins de trois mois après la découverte du corps, la direction de la sûreté a procédé à son identification par comparaison des empreintes digitales. Le 30 mai 1995, le procureur de la République a recueilli les déclarations du requérant qui a indiqué ne pas connaître les causes et les conditions du meurtre de son frère et précisé qu’il ne soupçonnait personne.

Par ailleurs, la Cour note que ni le requérant ni les proches du défunt n’ont attiré l’attention des autorités responsables de l’enquête sur les faits qui, à leur avis, démontrent ou rendent probable le meurtre de leur proche par les forces de l’ordre ou à leur instigation. Le requérant n’a pas informé les organes compétents des circonstances particulières qui corroboreraient pareille hypothèse, notamment certains faits qu’il a fait valoir devant la Cour, tel que le prétendu appel téléphonique provenant du commissariat de police.

La Cour constate qu’il ressort des éléments du dossier d’instruction et des informations fournies par le Gouvernement que l’enquête, sans avoir pu aboutir à l’identification de l’auteur ou des auteurs du meurtre, n’a pas été dénuée d’efficacité, et que l’on ne saurait soutenir que les autorités compétentes sont restées passives face aux circonstances dans lesquelles le frère du requérant a été tué.

Eu égard aux constatations qui précèdent et ayant analysé les diverses mesures prises en l’espèce, la Cour conclut que l’enquête menée sur les circonstances dans lesquelles le frère du requérant a trouvé la mort peuvent être considérées comme satisfaisant aux exigences de l’article 2 de la Convention. Partant, aucune violation de l’article 2 n’est établie de ce chef. III.

Au vu de ses conclusions sur le terrain de l’article 2, la Cour n’estime pas nécessaire d’examiner séparément les allégations formulées par le requérant sous l’angle de cet article. V.

La Cour relève que les éléments produits par le requérant à l’appui de son grief n’étayent pas son allégation d’après laquelle son frère a été la cible délibérée d’un meurtre en raison des inculpations portées à son encontre, à savoir l’appartenance à une organisation illégale. Partant, il n’y a pas eu violation de la Convention à cet égard. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ, 1. Rejette l’exception préliminaire du Gouvernement ; 2. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 2 de la Convention quant à l’allégation du requérant selon laquelle son frère a été tué par les forces de l’ordre ou avec leur connivence ; 3. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 2 de la Convention quant à l’enquête menée par les autorités nationales sur les circonstances du décès du frère du requérant ; 4. Dit qu’il n’ y a pas eu violation de l’article 3 de la Convention ; 5. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner le grief du requérant tiré de l’article 6 § 1 de la Convention ; 6. Dit qu’il n’ y a pas eu violation de l’article 14 de la Convention ; Fait en français, puis communiqué par écrit le 13 juillet 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Michael O’Boyle Nicolas Bratza Greffier Président