BECKMANN contre l'ALLEMAGNE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 56947/00 prezentate de Gerhard BECKMANN împotriva Germaniei Curtea Europeană a Drepturilor LEGATE (secțiunea a treia), care are loc la 23 octombrie 2003 într-o cameră compusă din dnii Cabral Barreto președinte Ress aflisch, Türmen, Kūris Zupančič Traja, judecători și grefier de secțiune, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 28 ianuarie 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând trimitere la reclamant, Gerhard Beckmann, este un resortisant german, născut în 1967 și rezident la Steinfurt. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Achelpöhler, avocat la Münster. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. În noaptea de 20 martie 1998, reclamantul a fost interpelat de forțele de ordine și arestat la Coesfeld, în timp ce a participat la o manifestare împotriva trecerii unui convoi feroviar care transportă deșeuri radioactive către centrul de stocare a deșeurilor din Ahaus. În aceeași zi, Tribunalul de District (Amtsgericht) din Coesfeld a ordonat eliberarea reclamantului. Acesta a observat că nu reiese din raportul de poliție că reclamantul a fost găsit pe căile ferate sau că ar fi participat la acțiuni de blocare. Raportul poliției nu conține decât un vag rezumat al faptelor care arată că aproximativ 120 de persoane au atacat forțele de ordine, că oamenii care stăteau pe șine au refuzat să fie evacuați și că au existat jeturi de pietre. Nici informațiile furnizate de poliție, nici declarațiile reclamantului nu sunt comunicate reclamantului sau altor persoane ale infracțiunilor specifice. Chiar dacă exista motive să se creadă că reclamantul încălcase legea, aceste motive nu justificau, potrivit instanței de district, reținerea sa, ținând cont în special de faptul că a fost privat de libertatea sa de mai multe ore deja. La ora 18:30, reclamantul a fost eliberat. Cu privire la art. 5 alineatul (5) din Convenție, acesta a solicitat în fața Tribunalului Regional (Landgericht) din Münster repararea prejudiciului cauzat de privarea sa de libertate. Prin hotărârea din 15 decembrie 1998, Tribunalul Regional a respins cererea reclamantului. În special, la 9 martie 1998, șeful poliției din Münster a interzis orice adunare publică în aer liber în vecinătatea centrului de stocare a deșeurilor radioactive al societății ahlau. Având în vedere faptul că reclamantul nu respectase această interdicție, poliția putea presupune în mod rezonabil că arestarea sa era legală. Pe de altă parte, reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu material; în ceea ce privește prejudiciul moral, decizia Tribunalului Districtual Coesfeld din 20 martie 1998, Printr-o decizie din 23 iulie 1999, notificată reprezentantului reclamantului la 30 iulie 1999, Curtea Constituțională Federală ( Bundesverfassungsgericht), hotărând în comitetul a trei judecători, a decis să nu rețină acțiunea constituțională a reclamantului. Invocând art. 5 alin. (5) din Convenție, reclamantul se plânge de refuzul Tribunalului Regional din Münster de a-i recunoaște dreptul la despăgubire, în timp ce Tribunalul Districtual Coesfeld a constatat că a fost privat de libertate. Orice persoană are dreptul la libertate și la securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția cazurilor următoare și în conformitate cu căile legale (...) dacă a fost arestat și deținut pentru a fi dus în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de crimă pe care a comis-o sau pe care există motive întemeiate de a crede în necesitatea de a împiedica comiterea unei infracțiuni sau de a se retrage după ce aceaceasta a fost comisă (...) Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la lit. (c) din prezentul articol, trebuie să fie adusă imediat în fața unui judecător sau a unui alt magistrat abilitat prin lege să exercite funcții judiciare. (...) Orice persoană care a suferit o arestare sau o deținere în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la despăgubiri. Curtea amintește că alineatul (5) din art. 5 este respectat din moment ce se poate solicita despăgubirea șefului unei privări de libertate săvârșită în condiții contrare alineatelor (1), (2), (3) sau (4). El nu: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . , Hotărârea din 27 septembrie 1990, seria A 185-A, p. 14, § 38. Dreptul la despăgubire prevăzut la alineatul (5) presupune, prin urmare, că o încălcare a acestor paragrafe a fost stabilită de o autoritate națională sau de instituțiile Convenției (N.C. Italia [GC], nr. 24952/94, § 49, 18 decembrie 2002). Curtea arată că, potrivit Tribunalului Districtual Coesfeld, detenția reclamantului era nejustificată în lipsa unor dovezi privind presupusa sa implicare în infracțiuni precise și având în vedere durata detenției sale. În ceea ce privește motivele plauzibile de decădere a dreptului de proprietate, care sunt menționate la art. 5 alineatul (1) litera (c) din convenție, Curtea amintește că lipsa de inculpare și de trimitere în instanță nu înseamnă neapărat că privarea de libertate nu urmărește un obiectiv în conformitate cu art. 5 alineatul (1) litera (c). Un astfel de scop trebuie să fie luat în considerare independent de realizarea sa și la litera (c) de la art. 5 alineatul (1) nu presupune că poliția a adunat suficiente dovezi pentru a aduce acuzații, fie în momentul arestării, fie în timpul arestării. Pentru ca suspiciunile să fie plauzibile, trebuie să existe fapte sau informații care să poată convinge un observator obiectiv că persoana în cauză poate să fi comis o infracțiune Labita c. Italia, Hotărârea din 6 aprilie 2000, Rec., p. 66, punctul 155). În speță, Curtea constată că, potrivit hotărârii Tribunalului Regional din Münster din 15 decembrie 1998, reclamantul a fost arestat pentru încălcarea interdicției președintelui poliției de a participa la orice adunare publică în timpul trecerii convoiului feroviar de deșeuri radioactive. Prin urmare, în momentul arestării sale au existat motive plauzibile pentru a considera că a comis o încălcare sau motive întemeiate de a crede în necesitatea de a împiedica comiterea unei infracțiuni. Prin urmare, trebuie să se considere că privarea de libertate în litigiu tindea la scopul prevăzut la alineatul (1) litera (c). Curtea observă, de asemenea, că Tribunalul de District Coesfeld, după o perioadă de câteva ore, a considerat că detenția reclamantului nu se mai justifica. Reclamantul a fost imediat eliberat. Având în vedere aceste circumstanțe, Curtea consideră că o detenție care nu depășește câteva ore este compatibilă cu această dispoziție. Având în vedere cele de mai sus, dreptul la despăgubiri, astfel cum este garantat prin art. 5 alineatul (5), nu poate fi invocat în mod util. Curtea arată, pe de altă parte, că reclamantul nu a pretins că a suferit o pagubă. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Ireneu Cabral Barreto Modululer Președintele

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

56947/00

présentée par Gerhard BECKMANN

contre l’Allemagne

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 23 octobre 2003 en une chambre composée de

:

MM.

I.

Cabral Barreto

,

président

,

G.

Ress

,

L.

C

aflisch,

R.

Türmen,

P.

Kūris

,

B.

Zupančič

,

K.

Traja,

juges

,

et de

M.

V.

Berger,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 28 janvier 2000,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, Gerhard Beckmann, est un ressortissant allemand, né en 1967 et résidant à Steinfurt. Il est représenté devant la Cour par M

e

Achelpöhler, avocat à Münster.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Dans la nuit du 20 mars 1998, le requérant fut interpellé par les forces de l’ordre et placé en garde à vue à Coesfeld alors qu’il participait à une manifestation contre le passage d’un convoi ferroviaire transportant des déchets radioactifs vers le centre de stockage d’Ahaus.

Le même jour, le tribunal de district (

Amtsgericht

) de Coesfeld ordonna la mise en liberté du requérant. Il observa qu’il ne ressortait pas du rapport de police que le requérant se fût trouvé sur les voies de chemins de fer ou eût participé à des actions de blocage. Le rapport de police ne contenait qu’un vague résumé des faits indiquant que 120 personnes environ avaient attaqué les forces de l’ordre, que des personnes assises sur les rails avaient refusé de se faire évacuer et qu’il y avait eu des jets de pierres. Ni les informations fournies par la police ni les déclarations du requérant ne permettaient d’attribuer au requérant ou à d’autres personnes des infractions précises. Même s’il existait des raisons de croire que le requérant avait enfreint la loi, ces raisons ne justifiaient pas, selon le tribunal de district, sa garde à vue, eu égard au fait en particulier qu’il avait été privé de sa liberté depuis de nombreuses heures déjà.

A 18 h30, le requérant fut remis en liberté.

Se référant à l’article 5 § 5 de la Convention, il sollicita alors devant le tribunal régional (

Landgericht

) de Münster la réparation du préjudice résultant de sa privation de liberté.

Par un jugement du 15 décembre 1998, le tribunal régional rejeta la demande du requérant. Il releva notamment que, le 9 mars 1998, le chef de la police de Münster avait interdit tout rassemblement public en plein air dans les environs du centre de stockage de déchets radioactifs d’Ahlau. Compte tenu du fait que le requérant n’avait pas respecté cette interdiction, la police pouvait raisonnablement supposer que son arrestation était légale. Par ailleurs, le requérant n’avait subi aucun préjudice matériel. Quant au préjudice moral, la décision du tribunal de district de Coesfeld du 20

mars

1998, ordonnant l’élargissement du requérant puisque sa détention ne se justifiait plus, constituait dans une certaine mesure une réparation.

Par une décision du 23 juillet 1999, notifiée au représentant du requérant le 30 juillet 1999, la Cour constitutionnelle fédérale (

Bundesverfassungsgericht

), statuant en comité de trois juges, décida de ne pas retenir le recours constitutionnel du requérant.

GRIEF

Invoquant l’article 5 § 5 de la Convention, le requérant se plaint du refus du tribunal régional de Münster de lui reconnaître un droit à réparation alors que le tribunal de district de Coesfeld a constaté l’illégalité de sa privation de liberté.

EN DROIT

Le requérant allègue la violation de l’article 5 § 5 de la Convention. L’article 5 dispose en ses passages pertinents

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales

:

(...)

c)

s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci

;

(...)

3.

Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe

1

c) du présent article, doit être aussitôt traduite devant un juge ou un autre magistrat habilité par la loi à exercer des fonctions judiciaires. (...)

5.

Toute personne victime d’une arrestation ou d’une détention dans des conditions contraires aux dispositions de cet article a droit à réparation.

»

La Cour rappelle que le paragraphe 5 de l’article 5 se trouve respecté dès lors que l’on peut demander réparation du chef d’une privation de liberté opérée dans des conditions contraires aux paragraphes 1, 2, 3 ou 4.

Il n’interdit pas aux Etats contractants de subordonner l’octroi d’une indemnité à l’établissement, par l’intéressé, d’un dommage résultant du manquement (

Wassink c. Pays-Bas

, arrêt du 27 septembre 1990, série A

n

o

185-A, p. 14, § 38). Le droit à réparation énoncé au paragraphe 5 suppose donc qu’une violation de l’un de ces autres paragraphes ait été établie par une autorité nationale ou par les institutions de la Convention (

N.C. c. Italie

[GC], n

o

24952/94, § 49, 18 décembre 2002).

La Cour relève que, d’après le tribunal de district de Coesfeld, la détention du requérant était injustifiée en l’absence d’éléments de preuve sur son implication présumée dans des infractions précises et eu égard à la durée de sa détention.

S’agissant des « raisons plausibles de soupçonner », qui sont évoquées à l’article 5 § 1 c) de la Convention, la Cour rappelle que l’absence d’inculpation et de renvoi en jugement n’implique pas nécessairement qu’une privation de liberté ne poursuit pas un objectif conforme à l’article 5

(

Labita c. Italie

, arrêt du 6 avril 2000,

Recueil des arrêts et décisions

2000

IV, p. 66, § 155).

En l’occurrence, la Cour note que, selon le jugement du tribunal régional de Münster du 15 décembre 1998, le requérant a été arrêté pour avoir enfreint l’interdiction du président de la police de participer à tout rassemblement public lors du passage du convoi ferroviaire de déchets radioactifs. Dès lors au moment de son arrestation il y avait des raisons plausibles de soupçonner qu’il avait commis une infraction ou des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction. Il faut donc considérer que la privation de liberté litigieuse tendait au but indiqué au paragraphe 1 c).

La Cour observe en outre que le tribunal de district de Coesfeld, après un délai de quelques heures, estima que la détention du requérant ne se justifiait plus. Le requérant fut aussitôt remis en liberté. Eu égard à ces circonstances, la Cour estime qu’une détention qui n’excède pas quelques heures est compatible avec cette disposition.

Au vu de ce qui précède, le droit à réparation, tel que garanti par l’article 5 §

5, ne peut être utilement invoqué. La Cour relève, par ailleurs, que le requérant n’a pas allégué avoir subi un dommage.

Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention, et doit être rejetée, en application de l’article 35 § 4.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Vincent

Berger

Ireneu

Cabral Barreto

Greffier

Président