ORGANOCHIMIKA LIPASMATA MAKEDONIAS A.E. contre la GRECE

ORGANOCHIMIKA LIPASMATA MAKEDONIAS A.E. contre la GRECE (CtEDO, 2003)

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 73836/01 prezentată de Organochimika LIPASMATA MAKEDONIAS A.E. împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care are loc la 23 octombrie 2003 într-o cameră compusă din domnii Lorenzen președinte C.L. Rozakis Bonello mes Tulkens Vajić Levits mele Botoutarova, judecătorii M. S. Nielsen grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 3 septembrie 2001, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de societatea reclamantă, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentei, Organochimika Lipasmata Makedonias A.E., este o societate anonimă cu sediul la 7 K. Horomidis și I. Horomidis, avocați la Baroul din Salonic. Guvernul pârât este reprezentat de delegații agentului său, dl Apessos, consilier pe lângă Consiliul Juridic al statului și dl Georgiadis, auditor la Consiliul Juridic al statului. La 1 iunie 1994, printr-o decizie comună a ministrului finanțelor și al lucrărilor publice (n 1061381/3733/ m2, în scopul amenajării anumitor tronsoane ale drumului național care leagă orașele Plataomonas și Katherini, Pieria (Grecia Nordică). Societatea reclamantă a fost expropriată 2 481,57 m2 (care poartă în registrul cadastral numerele 172 și 172A). Legea nr. 653/1977 stabilește o prezumție conform căreia, atunci când se construiește o nouă rută națională, proprietarii de clădiri de pe malul mării profită de aceasta și, prin urmare, prevede că trebuie să participe la cheltuielile de expropriere a acestor bunuri (a se vedea mai jos dreptul și practica internă relevante În conformitate cu această prezumție, administrația a decis, în speță, că, pentru 590,21 m2 din terenul nr. 172A, societatea reclamantă nu trebuia să primească nicio despăgubire, deoarece trebuia considerată ca fiind favorizată de construcția drumului. La 27 mai 1997, tribunalul de primă instanță din Katherini a fixat prețul unitar provizoriu de despăgubire la metru pătrat. La 12 august 1997, societatea reclamantă sesizează Curtea a Salonicului cu privire la o cerere de stabilire a dreptului definitiv de proprietate. În plus, aceasta a solicitat o indemnizație specială pentru părțile neexpropriate de pe teritoriul său (a se vedea mai jos). Prin decizia din 29 iunie 1998, instanța de apel s-a declarat incompetentă să examineze dacă societatea reclamantă beneficia de pe urma construcției noului drum național. În special, Comisia a considerat că, pentru a stabili valoarea unitară a despăgubirii pentru clădirile expropriate în scopul construirii unui drum național, instanța s-a limitat la stabilirea sumei respective, fără a lua în considerare existența și domeniul de aplicare a obligației de către viereni, care profită de această construcție, de a contribui la cheltuielile de expropriere în conformitate cu art. 1 din Legea nr. 653/1977. În plus, Comisia a respins cererea societății reclamante de stabilire a unei indemnizații speciale pentru părțile care nu își au proprietatea asupra terenului său pe motiv că, în conformitate cu jurisprudența, se acordă dreptul la despăgubiri speciale numai în cazul în care valoarea părților rămase este redusă în mod semnificativ din cauza amputării părții expropriate ;în schimb, deprecierea valorii părților rămase ca urmare a realizării de lucrări vizate de expropriere nu poate duce la o despăgubire specială, deoarece proprietarul expropriet ar fi considerat avantajat în raport cu vecinii săi care nu sunt vizate de expropriere, dar sunt, de asemenea, afectați de o depreciere a valorii proprietăților lor ca urmare a realizării lucrării în cauză. În cele din urmă, instanța de apel a acordat o expertiză pentru evaluarea valorii reale a proprietății expropriate (judecată nr 2387/1998). La 27 aprilie 1999, instanța de apel a stabilit suma unitară definitivă a drahme pentru cheltuielile de judecată ale societății reclamante și onorariile avocaților acesteia. La 28 iulie 1999, societatea reclamantă s-a ocupat de casarea împotriva hotărârilor nr. 2387/1998 și 13616/99 ale instanței de recurs, căreia îi reproșa că a încălcat art. 6 alin. (1) din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, în special pentru refuzul de a stabili o indemnizație specială pentru părțile care nu sunt expropriate de pe teritoriul său. În schimb, societatea reclamantă omite să ridice în fața Curții de Casație problema cheltuielilor de judecată și a onorariilor avocaților. La 15 mai 2001, a treia cameră a Curții de Casație a respins mijloacele societății reclamante ca fiind lipsite de temei (hotărârea nr. 780/2001). Dreptul și practica internă relevante la art. 17 din Constituția din 1975 se citește astfel: Proprietatea se află sub protecția statului. Cu toate acestea, drepturile care decurg din aceasta nu pot fi exercitate în detrimentul interesului general. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa, în cazul în care acest lucru este din motive de interes public, dovedite în mod corespunzător, în cazuri și în conformitate cu procedura stabilită de lege și cu întotdeauna o indemnizație prealabilă completă. Aceasta trebuie să corespundă valorii proprietății expropriate în ziua în care a fost pronunțată cauza cu privire la stabilirea provizorie a dreptului de proprietate de către instanță. În cazul unei cereri de fixare imediată a dreptului de proprietate finală, se ia în considerare valoarea proprietății expropriate în ziua în care instanța a fost sesizată cu privire la această cerere (...) Decretul-lege nr. 797/1971 din 30 decembrie 1970/1 ianuarie 1971 constituie legislația fundamentală care reglementează exproprierile, în conformitate cu principiile enunțate în dispozițiile constituționale. În conformitate cu art. 13 alin. În caz de expropriere a unei părți a unei clădiri și în cazul în care partea rămasă a proprietarului este supusă unei deprecieri substanțiale a valorii sale sau este făcută inutilizabilă, hotărârea care stabilește în mod expres dreptul de proprietate determină, de asemenea, dreptul de proprietate special pentru această parte. Această despăgubire specială se plătește proprietarului cu cea prevăzută pentru partea expropriată. Potrivit jurisprudenței Curții de Casație, dreptul de a presta servicii speciale se acordă numai în cazul în care valoarea părților rămase este redusă serios din cauza amputării părții expropriate ;în schimb, deprecierea valorii părților rămase din cauza realizării de lucrări vizate de dreptul de proprietate nu poate conduce la o despăgubire specială, deoarece proprietarul expropriet ar considera că este avantajat în raport cu vecinii săi care nu sunt vizați de dreptul de proprietate, dar ale căror proprietăți sunt supuse, de asemenea, unei deprecieri a valorii lor ca urmare a realizării lucrării în cauză (Curtea de Casație n 8/1999). Astfel, dispozițiile relevante din art. 1 din Legea nr. 653/1977 din 25 iulie/5 august 1977 privind obligațiile proprietarilor de drumuri naționale sunt formulate de către proprietarii de drumuri naționale. (1) În cazul unei străpungeri, în afara planului de urbanism, a drumurilor naționale cu o lățime de până la 30 de metri, proprietarii de terenuri care profită de aceasta sunt obligați să plătească pentru o zonă cu o lățime de 15 metri, participând astfel la cheltuielile de expropriere a clădirilor aflate pe aceste drumuri. Totuși, această sarcină nu poate depăși jumătate din suprafața proprietății respective. (...) (3) În scopul aplicării prezentului articol, se consideră proprietari de terenuri în beneficiul celor ale căror clădiri dobândesc o fațadă pe drumurile sparte. (4) În cazul în care titularii de drepturi la despăgubire din cauza unei exproprieri sunt, în același timp, debitori ai plății unei părți din aceasta, există compensații pentru drepturi și obligații. Această prezumție, potrivit căreia cea mai mare parte a lucrărilor de amenajare rutieră constituie o despăgubire suficientă, a fost considerată pentru o lungă perioadă de timp ca ireproșabilă. Ca urmare a hotărârilor Curții în cauzele Katikaridis și în alte cauze c. Grecia Tsomtsos și alții (hotărârile din 15 noiembrie 1996, Rec., p. Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Rec., p. 49, EHR 1999-II), instanțele naționale recunosc acum că prezumția în cauză este mai ireproșabilă. Prin urmare, părțile interesate pot sesiza instanțele civile pentru a pronunța că nu sunt proprietari avantajați în sensul legii menționate anterior și pot percepe, dacă este cazul, o despăgubire suplimentară (a se vedea în special hotărârea nr. 34081/2002 al Tribunalului de Mare Instanță din Salonic care, sesizat cu o cerere similară în cadrul unei alte cauze, a acordat reclamanților o indemnizație suplimentară; la statul membru în care s-a făcut apel la hotărârea menționată anterior și la data de 3 noiembrie 2003 a fost stabilită la data de 3 noiembrie 2003). GRIFS Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, societatea reclamantă se plânge că proprietatea sa a fost expropriată fără să i se plătească o despăgubire integrală pentru toate părțile expropriate ale acesteia. Potrivit acesteia, necesitatea de a introduce o nouă acțiune în fața instanțelor civile, pentru a face din nou judecată că nu este un proprietar avantajat în sensul legii nr. 653/1977 își încalcă dreptul la respectarea proprietăților sale, precum și dreptul de a-și vedea cauza judecată într-un termen rezonabil. Invocând aceleași dispoziții, societatea reclamantă se plânge, în plus, de refuzul instanțelor sesizate de a stabili o indemnizație specială pentru părțile neexpropriate de pe teritoriul său. Invocând aceleași dispoziții, societatea reclamantă se plânge în sfârșit de modul în care instanțele naționale au acționat, în speță, în materia cheltuielilor de judecată și a cheltuielilor de judecată. Societatea reclamantă se plânge în primul rând că proprietatea sa a fost expropriată fără să i se plătească o despăgubire integrală pentru toate părțile expropriate ale acesteia. Într-adevăr, considerată în temeiul articolului 1 din Legea nr. 653/1977 ca un proprietar avantajat de străfulgerarea drumului, ea a trebuit să participe astfel la cheltuielile de expropriere a clădirii sale, în timp ce . . . ea suferă de fapt o pierdere economică semnificativă. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul afirmă că exproprierea în cauză era conformă cu cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 și că instanțele interne au stabilit, în speță, în mod rezonabil valoarea bunurilor expropriate. Cu toate acestea, societatea reclamantă are posibilitatea de a sesiza instanțele civile pentru a face să se pronunțe că nu este un proprietar avantajat în sensul legii criticate ; o astfel de acțiune îi va permite, dacă este cazul, să obțină o indemnizație suplimentară. Societatea reclamantă răspunde că obligația de a introduce o nouă acțiune în fața instanțelor civile, pentru a face din nou judecarea nu este un proprietar avantajat în sensul legii menționate anterior, nu recunoaște art. 1 din Protocolul nr 1 și termenul rezonabil În conformitate cu art. 6 alineatul (1) din Convenție, aceasta va dura cel puțin patru sau cinci ani până la luarea unei decizii definitive, susținând că a suportat o pierdere economică semnificativă, ceea ce duce la o ruptură a echilibrului corect care trebuie să aibă loc între protecția dreptului de proprietate și cerințele de interes general. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond; rezultă că acest aspect nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 Õ 3 din Convenție. În al doilea rând, societatea reclamantă se plânge, sub aspectul art. 6 alin. (1) din Convenția nr. 1 și 1 din Protocolul nr. 1, de refuzul instanțelor sesizate de a stabili o indemnizație specială pentru părțile neexpropriate de pe teritoriul său. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) Guvernul reamintește că Curtea nu este un al patrulea grad de jurisdicție și nu are competența de a revizui dovezile pe care s-au bazat instanțele naționale pentru a refuza acordarea unei despăgubiri speciale societății reclamante pentru părțile neexpropriate de pe teritoriul său. Guvernul adaugă că deciziile de respingere a acestei cereri au fost pe deplin motivate, de fapt ca în drept, și au fost pronunțate la termen într-o procedură contradictorie, în cursul căreia societatea reclamantă și-a putut prezenta toate argumentele. În cele din urmă, guvernul afirmă că refuzul de a acorda o despăgubire specială nu a adus atingere dreptului societății reclamante de a-și respecta bunurile. Societatea reclamantă contestă motivarea reținută de instanțele interne pentru respingerea cererii sale de despăgubire specială și afirmă că părțile care nu au fost expropriate de terenul său ar fi suferit o depreciere semnificativă care nu a fost niciodată despăgubită. Curtea nu poate înlocui instanțele grecești pentru a se pronunța cu privire la problema dacă părțile neexpropriate de pe teren ale recurentei au suferit o depreciere a valorii lor din cauza realizării landului vizat de expropriere și dacă instanțele naționale ar fi trebuit să stabilească o compensație specială în această privință (a se vedea mutatis mutandis Malama c. Grecia, În plus, având în vedere marja de apreciere pe care art. 1 din Protocolul nr 1 o lasă autorităților naționale (a se vedea Papachelas c. Grecia, menționat anterior, § 49), Curtea nu a sesizat în speță nici un indiciu care să sugereze că refuzul de a lua o parte neexproprietă în cauză ridică o problemă în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Interoliva c. Grecia. (dec.), nr. 58642/00, 16 mai 2002. În consecință, în conformitate cu art. 3 și 4 din Convenție, această cauză trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată. În sfârșit, societatea reclamantă se plânge că modul în care instanța de apel a pronunțat în speță în materia cheltuielilor de judecată și de judecată a încălcat art. 6 alin. (1) din Convenție și 1 din Protocolul nr. Curtea reamintește că, în termenii articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne, așa cum este înțeles în conformitate cu principiile dreptului internațional general recunoscute. În cazul de față, Curtea ia notă de faptul că societatea reclamantă a omis să ridice în fața Curții de Casație cauza sa privind cheltuielile de judecată și onorariile avocaților. Prin urmare, Curtea este de acord cu guvernul că societatea reclamantă nu a atras atenția înaltei instanțe asupra problemei pe care o sesizează în prezent Curtea și, prin urmare, nu a epuizat în mod valabil căile de atac pe care le punea la dispoziția acesteia dreptul elen. Prin urmare, acest aspect trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declar admisibil, toate mijloacele de fond rezervate, fâșia societăii reclamante trasă de la data la care a obinut o reparaie completă pentru exproprierea unor părți din teren Declare Søren Nielsen Peer Lorenzen Modululr Adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

73836/01

présentée par ORGANOCHIMIKA LIPASMATA MAKEDONIAS A.E.

contre la Grèce

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 23

octobre 2003 en une chambre composée de

:

MM.

P.

Lorenzen

,

président

,

C.L.

Rozakis

,

G.

Bonello

,

M

mes

F.

Tulkens

,

N.

Vajić

,

M.

E.

Levits

,

M

mes

S.

Botoucharova,

juges

,

et

de

M. S.

Nielsen

,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 3 septembre 2001,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la société requérante,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, Organochimika Lipasmata Makedonias A.E., est une société anonyme ayant son siège au 7

e

km de la route nationale reliant les villes de Katerini et Athènes. Elle est représentée devant la Cour par M

es

K. Horomidis et I. Horomidis, avocats au barreau de Salonique. Le gouvernement défendeur est représenté par les délégués de son agent, M.

M.

Apessos, conseiller auprès du Conseil Juridique de l’Etat et M.

K.

Georgiadis, auditeur auprès du Conseil Juridique de l’Etat.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 1

er

juin 1994, par une décision conjointe du ministre des Finances et de celui des Travaux publics (n

o

1061381/3733/0010), l’Etat grec procéda à l’expropriation de biens fonciers d’une superficie totale de 405

120

m², aux fins d’aménagement de certains tronçons de la route nationale reliant les villes de Platamonas et Katerini, à Pieria (Grèce septentrionale). La société requérante se vit exproprier 2

481,57

m² (portant sur le registre cadastral les numéros 172 et 172A).

La loi n

o

653/1977 établit une présomption selon laquelle, lorsqu’il y a construction d’une nouvelle route nationale, les propriétaires d’immeubles riverains en tirent profit. Elle prévoit dès lors qu’ils doivent participer aux frais d’expropriation de ces biens (voir ci-dessous «

Droit et pratique internes pertinents

»). En application de cette présomption, l’administration décida, en l’espèce, que pour 590,21

m² du terrain n

o

172A, la société requérante ne devait recevoir aucune indemnité car elle devait être considérée comme avantagée par la construction de la route.

Le 27 mai 1997, le tribunal de première instance de Katerini fixa le prix unitaire provisoire d’indemnisation au mètre carré.

Le 12 août 1997, la société requérante saisit la cour d’appel de Salonique d’une demande tendant à la fixation de l’indemnité définitive d’expropriation. Elle demanda en outre une indemnité spéciale pour les parties non-expropriées de son terrain (voir ci-dessous).

Par une décision avant dire droit du 29 juin 1998, la cour d’appel se déclara incompétente pour examiner si la société requérante tirait profit de la construction de la nouvelle route nationale. En particulier, elle estima que pour fixer le montant unitaire de l’indemnité pour les immeubles expropriés aux fins de la construction d’une route nationale, le tribunal se limitait à fixer ledit montant, sans examiner l’existence et l’étendue de l’obligation des riverains, qui tirent profit de cette construction, de contribuer aux frais de l’expropriation conformément à l’article

1 de la loi n

o

653/1977. Elle rejeta en outre la demande de la société requérante tendant à la fixation d’une indemnité spéciale pour les parties non–expropriées de son terrain au motif que, selon la jurisprudence, l’indemnité spéciale n’est accordée que lorsque la valeur des parties restantes est sérieusement diminuée en raison de l’amputation de la partie expropriée

; en revanche, la dépréciation de la valeur des parties restantes en raison de la réalisation de l’ouvrage visé par l’expropriation ne saurait donner lieu à une indemnité spéciale, car le propriétaire exproprié s’en trouverait avantagé par rapport à ses voisins non visés par l’expropriation, mais concernés eux aussi par une dépréciation de la valeur de leurs propriétés en raison de la réalisation de l’ouvrage en question. Enfin, la cour d’appel ordonna une expertise pour l’évaluation de la valeur réelle de la propriété expropriée (jugement n

o

2387/1998).

Le 27 avril 1999, la cour d’appel fixa le montant unitaire définitif de l’indemnité à 4

500

drachmes au mètre carré. Par ailleurs, elle décida que l’Etat devait payer 100

000

drachmes pour les frais de justice de la société requérante et les honoraires des avocats de celle-ci. Elle fixa lesdits honoraires à un pourcentage de 4

% du montant de l’indemnité d’expropriation, qui devaient être déposés au barreau de Salonique (jugement n

o

1316/1999).

Le 28 juillet 1999, la société requérante se pourvut en cassation contre les jugements n

os

2387/1998 et 13616/1999 de la cour d’appel, à qui elle reprochait d’avoir violé les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n

o

1, notamment pour avoir refusé de fixer une indemnité spéciale pour les parties non-expropriées de son terrain. En revanche, la société requérante omit de soulever devant la Cour de cassation le problème relatif aux frais de justice et aux honoraires des avocats.

Le 15

mai 2001, la troisième chambre de la Cour de cassation rejeta les moyens de la société requérante comme étant dépourvus de fondement (arrêt n

o

780/2001).

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

1.

L’article 17 de la Constitution de 1975 se lit ainsi

:

«

1.

La propriété est placée sous la protection de l’Etat. Les droits qui en dérivent ne peuvent toutefois s’exercer au détriment de l’intérêt général.

2.

Nul ne peut être privé de sa propriété, si ce n’est pour cause d’utilité publique, dûment prouvée, dans les cas et suivant la procédure déterminés par la loi et moyennant toujours une indemnité préalable complète. Celle-ci doit correspondre à la valeur de la propriété expropriée le jour de l’audience sur l’affaire concernant la fixation provisoire de l’indemnité par le tribunal. Dans le cas d’une demande visant à la fixation immédiate de l’indemnité définitive, est prise en considération la valeur de la propriété expropriée le jour de l’audience du tribunal sur cette demande (...)

»

2.

Le décret-loi n

o

797/1971 des 30 décembre 1970/1

er

janvier 1971 constitue la législation fondamentale qui régit les expropriations, en application des principes énoncés dans les dispositions constitutionnelles. D’après l’article 13 § 1, l’indemnité se calcule par rapport à la valeur réelle de la propriété expropriée au moment de la publication de la décision annonçant l’expropriation. Aux termes du paragraphe 4 du même article

:

«

En cas d’expropriation d’une partie d’un immeuble et lorsque la partie restant au propriétaire subit une dépréciation substantielle de sa valeur ou est rendue inutilisable, le jugement qui fixe l’indemnité détermine aussi l’indemnité spéciale pour cette partie. Cette indemnité spéciale est versée au propriétaire avec celle prévue pour la partie expropriée.

»

Selon la jurisprudence de la Cour de cassation, l’indemnité spéciale n’est accordée que lorsque la valeur des parties restantes est sérieusement diminuée en raison de l’amputation de la partie expropriée

; en revanche, la dépréciation de la valeur des parties restantes en raison de la réalisation de l’ouvrage visé par l’expropriation ne saurait donner lieu à une indemnité spéciale, car le propriétaire exproprié s’en trouverait avantagé par rapport à ses voisins non visés par l’expropriation, mais dont les propriétés subissent, elles aussi, une dépréciation de leur valeur en raison de la réalisation de l’ouvrage en question (Cour de cassation n

o

8/1999).

3.

Les dispositions pertinentes de l’article

1 de la loi n

o

653/1977 des 25

juillet/5 août 1977, relative aux obligations de propriétaires riverains en matière de percée de routes nationales, sont ainsi libellées

:

«

(...)

»

Cette présomption, selon laquelle la plus–value tirée de travaux d’aménagement routier constitue une indemnité suffisante, a longtemps été considérée comme irréfragable. Suite aux arrêts de la Cour dans les affaires

Katikaridis et autres c. Grèce

,

Tsomtsos et autres c. Grèce

(arrêts des 15

novembre 1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996–V) et

Papachelas c.

Grèce

([GC], n

o

31423/96, §

49, ECHR 1999-II), les juridictions nationales admettent désormais que la présomption en question n’est plus irréfragable. Dès lors, les intéressés peuvent saisir les juridictions civiles pour faire juger qu’ils ne sont pas des propriétaires avantagés au sens de la loi susmentionnée et percevoir, le cas échéant, une indemnité complémentaire (voir, notamment, le jugement n

o

34081/2002 du tribunal de grande instance de Salonique qui, saisie d’une demande similaire dans le cadre d’une autre affaire, alloua aux demandeurs une indemnité complémentaire

; l’Etat interjeta appel dudit jugement et l’audience fut fixée au 3 novembre 2003).

GRIEFS

1.

Invoquant les articles

6 §

1 de la Convention et l’article

1 du Protocole n

o

1, la société requérante se plaint que sa propriété fut expropriée sans qu’une indemnisation intégrale lui soit versée pour toutes les parties expropriées de celle-ci. Selon elle, le fait de devoir introduire une nouvelle action devant les juridictions civiles, pour faire juger à nouveau qu’elle n’est pas une propriétaire avantagée au sens de la loi n

o

653/1977, porte atteinte à son droit au respect de ses biens, ainsi qu’à son droit de voir sa cause jugée dans un délai raisonnable.

2.

Invoquant les mêmes dispositions, la société requérante se plaint en outre du refus des juridictions saisies de fixer une indemnité spéciale pour les parties non-expropriées de son terrain.

3.

Invoquant les mêmes dispositions, la société requérante se plaint enfin de la manière dont les juridictions nationales ont statué, en l’espèce, en matière de frais de justice et d’honoraires d’avocat.

EN DROIT

1.

La société requérante se plaint en premier lieu que sa propriété fut expropriée sans qu’une indemnisation intégrale lui fût versée pour toutes les parties expropriées de celle-ci. En effet, considérée en vertu de l’article

1 de la loi n

o

653/1977 comme une propriétaire avantagée par la percée de la route, elle dut participer ainsi aux frais d’expropriation de son immeuble, alors qu’en réalité elle subit une perte économique importante. Elle invoque l’article

1 du Protocole n

o

1, qui se lit comme suit

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

Le Gouvernement affirme que l’expropriation litigieuse était conforme aux exigences de l’article

1 du Protocole n

o

1 et que l’indemnisation fixée en l’espèce par les juridictions internes était raisonnablement en rapport avec la valeur des biens expropriés. Cela étant, la société requérante a la possibilité de saisir les juridictions civiles pour faire juger qu’elle n’est pas une propriétaire avantagée au sens de la loi critiquée

; une telle action lui permettra, le cas échéant, d’obtenir une indemnité complémentaire.

La société requérante répond que le fait de devoir introduire une nouvelle action devant les juridictions civiles, pour faire juger à nouveau qu’elle n’est pas une propriétaire avantagée au sens de la loi susmentionnée, méconnaît l’article

1 du Protocole n

o

1 ainsi que le «

délai raisonnable

», garanti par l’article

6 §

1 de la Convention, car elle durera au moins quatre ou cinq ans jusqu’à la prise d’une décision définitive. Elle affirme avoir supporté une perte économique importante conduisant à une rupture du juste équilibre qui doit régner entre la sauvegarde du droit de propriété et les exigences de l’intérêt général.

La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article

35 §

3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

2.

En deuxième lieu, la société requérante se plaint, sous l’angle des articles

6 §

1 de la Convention et 1 du Protocole n

o

1, du refus des juridictions saisies de fixer une indemnité spéciale pour les parties non-expropriées de son terrain. L’article

6 §

1 de la Convention, dans sa partie pertinente, est ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Le Gouvernement rappelle que la Cour n’est pas un quatrième degré d’instance et n’a pas compétence pour réexaminer les preuves sur lesquelles se sont fondées les juridictions nationales pour refuser d’accorder à la société requérante une indemnisation spéciale pour les parties non-expropriées de son terrain. Le Gouvernement ajoute que les décisions rejetant cette demande étaient amplement motivées, en fait comme en droit, et furent rendues à l’issue d’une procédure contradictoire, au cours de laquelle la société requérante a pu présenter tous ses arguments. Enfin, le Gouvernement affirme que le refus d’accorder une indemnité spéciale ne porta pas atteinte au droit de la société requérante au respect de ses biens.

La société requérante conteste la motivation retenue par les juridictions internes pour rejeter sa demande d’indemnité spéciale et affirme que les parties non–expropriées de son terrain subirent une dépréciation importante qui n’a aucunement été indemnisée.

La Cour ne saurait se substituer aux tribunaux grecs pour se prononcer sur la question de savoir si les parties non-expropriées du terrain de la requérante ont subi une dépréciation de leur valeur en raison de la réalisation de l’ouvrage visé par l’expropriation et si les juridictions nationales auraient dû fixer une indemnisation spéciale à cet égard (voir

mutatis mutandis

,

Malama c.

Grèce

, n

o

43622/98, §

51, ECHR 2001–II).

Par ailleurs, eu égard à la marge d’appréciation que l’article

1 du Protocole n

o

1 laisse aux autorités nationales (voir

Papachelas c.

Grèce

, précité, §

49), la Cour n’aperçoit en l’espèce aucun indice donnant à penser que le refus d’indemniser les parties non–expropriées en question soulève un problème au regard de l’article

1 du Protocole n

o

1 (

Interoliva c. Grèce

(déc.), n

o

58642/00, 16 mai 2002).

Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

3.

La société requérante se plaint enfin que la manière dont la cour d’appel avait statué en l’espèce en matière des frais de justice et d’honoraires d’avocat, a violé les articles 6 §

1 de la Convention et 1 du Protocole n

o

1.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes, tel qu’il est entendu selon les principes de droit international généralement reconnus.

Dans le cas d’espèce, la Cour note que la société requérante a omis de soulever devant la Cour de cassation son grief relatif aux frais de justice et aux honoraires des avocats.

Dès lors, la Cour convient avec le Gouvernement que la société requérante n’a pas attiré l’attention de la haute juridiction sur le problème dont elle saisit actuellement la Cour et n’a donc pas épuisé valablement les voies de recours que mettait à sa disposition le droit grec.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35

§§

1 et

4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

recevable,

tous moyens de fond réservés, le grief de la société requérante tiré de l’impossibilité d’obtenir une réparation complète pour l’expropriation de parties de son terrain

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Søren

Nielsen

Peer

Lorenzen

Greffier adjoint

Président