DUPUIS contre la FRANCE

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 3100/02 prezentate de Patrick Duut împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor L'aquis (secțiunea a doua), care se află la 13 noiembrie 2003 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președintele J.-P. Costa Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych Mularoni, judecători și dl Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 9 ianuarie 2002, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, dl Patrick Dupuis, este un resortisant francez, născut la 21 noiembrie 1965 în Madagascar, și își are reședința în prezent la Paris. Acesta este reprezentat în fața Curții de către dl Crehange, avocat la Strasbourg. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost angajat contractual începând cu 24 august 1994, la calitate de profesor de franceză și filozofie, la școala franceză Delhi, India. Printr-o scrisoare din 26 mai 1995, președintele școlii franceze Delhi a indicat reclamantului că contractul său nu ar fi reînnoit pentru anul școlar următor, pe motiv că postul de profesor de filozofie nu ar putea fi reînnoit. Printr-o cerere înregistrată la 25 iulie 1995 la grefa Tribunalului Administrativ de la Strasbourg și prin memorii suplimentare înregistrate la 9 mai, 4 septembrie și 11 decembrie 1996, reclamantul a solicitat instanței să constate că contractul de muncă fusese încălcat în mod ilegal și să condamne școala franceză din Delhi, precum și statul francez să-i plătească daune-interese. În concluziile sale, reclamantul susținea, pe de o parte, că motivul de concediere nu se bazează pe nicio cauză reală și serioasă și, pe de altă parte, că procedura de denunțare a contractului de muncă, în lipsa de a fi luată în considerare după un preaviz de trei luni și după consultarea unei comisii paritare locale, era ilegală. El considera că prejudiciul suferit putea fi evaluat la un an de salariu și solicita, în consecință, alocarea unei sume de 118 897,08 franci, plus dobânda legală. La 19 iunie 1997, Tribunalul Administrativ de la Strasbourg a organizat o audiere publică. Prin hotărârea din 20 februarie 1998, Tribunalul a considerat că litigiul dintre reclamant și statul francez s-a născut în afara teritoriilor aflate sub jurisdicția instanțelor administrative și că, prin urmare, era necesar să se transmită cazul Consiliului de Stat în vederea urmăririi în justiție a cauzei. Prin hotărârea din 11 iulie 2001, Consiliul din 26 mai 1995 a considerat că decizia din 26 mai 1995 a avut loc în urma unei proceduri neregulamentare și a condamnat la plata unei despăgubiri de 20 000 de franci către reclamant (3 044 de euro). Instanța supremă a statuat în termenii săi că rezultă din dispozițiile [...] din contractul de muncă al M. Deoarece acest contract putea fi denunțat în mod regulat de către angajator în cazul în care postul ocupat a fost eliminat; totuși, conform acelorași dispoziții, comisia consultativă paritară locală trebuia să fie consultată în prealabil; nu reiese din faptul că acesta a fost cazul în momentul denunțării contractului menționat anterior. ; (d) În acest sens, dl Dupuis are motive întemeiate să susțină că această decizie a avut loc la sfârșitul unei proceduri neregulamentare și că, prin denunțarea în aceste condiții a contractului său, statul a comis o greșeală de natură să-și asume răspunderea; că, în circumstanțele cauzei, se va face o apreciere justă a despăgubirii datorate domnului. Prin condamnarea statului la plata unei despăgubiri de 20 000 de franci, inclusiv toate dobânzile aferente în ziua prezentei decizii. GRIFS 1. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii. (2) Invocând aceeași dispoziție, reclamantul deplânge faptul că Consiliul de Stat, nu este pronunțat decât asupra încălcării procedurii de denunțare a contractului de muncă și a omis să se pronunțe cu privire la t ă ț ii întemeiat pe lipsa unui temei legitim al concedierii, ceea ce, în opinia sa, a avut drept consecință privarea unei despăgubiri juste ; el vede aici o negare a justiției și o încălcare a dreptului său la un proces echitabil. ÎN JUSTIȚIE 1. Reclamantul se plânge de durata procedurii în fața instanțelor administrative. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...) În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. (2) Pe baza acestei dispoziții, reclamantul denunță o negare a justiției de care ar fi victimă : Consiliul de Stat, care are la bază în mod corespunzător procedura de concediere pentru a-i atribui daune-interese, ar fi omis să se pronunțe asupra lipsei unui motiv legitim pentru această concediere, ceea ce ar fi avut drept consecință reducerea valorii despăgubirii pentru prejudiciul suferit. Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale constante care reflectă un principiu legat de buna administrare a justiției, hotărârile judecătorești trebuie să indice în mod suficient motivele pe care se întemeiază acestea și că, în cazul în care art. 6 alineatul (1) obligă instanțele să își motiveze hotărârile, această obligație nu se poate totuși înțelege ca solicitând un răspuns detaliat la fiecare argument (a se vedea, printre altele, Garcia Ruiz c. Spania [GC] Hotărârea din 21 ianuarie 1999, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1999-I, § 26. În sfârșit, Curtea constată că Consiliul depe care l-a examinat pe solicitant: de altfel, acesta a acordat în principal dreptul la despăgubiri și a acordat despăgubiri reclamantului după ce a constatat în mod corespunzător încălcarea contractului de muncă. Pe de altă parte, cu condiția ca plângerea reclamantului să poată fi înțelesă ca având ca obiect rezultatul procedurii și în special valoarea daunelor-interese astfel alocate, Curtea amintește că nu este de competența sa să cunoască erorile de fapt sau de drept care se presupune că au fost săvârșite de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate de convenție (hotărâre Garcia Ruiz menționat anterior, § 28. În speță, Consiliul de Stat a apreciat în mod suveran suma care trebuie alocată reclamantului pentru a-i compensa prejudiciul. Constatând, de asemenea, că acesta din urmă a putut, în diferitele etape ale procedurii, să-și apere cauza în condiții conforme cu cerințele art. 6 alin. (1) din Convenție, Curtea ajunge la concluzia că această parte a cererii și respingerea acesteia, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție, nu este întemeiată în mod clar. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea ... .............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

3100/02

présentée par Patrick DUPUIS

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 13 novembre 2003 en une chambre composée de

:

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

A.

Mularoni,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 9 janvier 2002,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Patrick Dupuis, est un ressortissant français, né le 21

novembre 1965 à Madagascar, et résidant actuellement à Paris. Il est représenté devant la Cour par M

e

Crehange, avocat à Strasbourg.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant fut engagé contractuellement à compter du 24 août 1994, ès qualité d’enseignant de français et de philosophie, à l’école française de Delhi, en Inde.

Par un courrier du 26 mai 1995, le président de l’école française de Delhi indiqua au requérant que son contrat ne serait pas reconduit pour l’année scolaire suivante, au motif que le poste de professeur de philosophie, pour des raisons d’effectif, ne pourrait être renouvelé.

Par une requête enregistrée le 25 juillet 1995 au greffe du tribunal administratif de Strasbourg, et par des mémoires complémentaires enregistrés respectivement les 9 mai, 4 septembre et 11 décembre 1996, le requérant demanda au tribunal de constater que le contrat de travail avait été rompu de manière illégale, et de condamner l’école française de Delhi ainsi que l’Etat français à lui verser des dommages-intérêts. Dans ses conclusions, le requérant faisait valoir d’une part, que le motif de licenciement ne reposait sur aucune cause réelle et sérieuse, et d’autre part, que la procédure de dénonciation du contrat d’engagement, faute d’être intervenue après un préavis de trois mois et après consultation d’une commission paritaire locale, était irrégulière. Il estimait que le préjudice subi pouvait être évalué à un an de salaire, et sollicitait, en conséquence, l’allocation d’une somme de 118 897,08 francs, majorée des intérêts légaux.

Le 19 juin 1997, le tribunal administratif de Strasbourg tint une audience publique. Par un jugement du 20 février 1998, le tribunal considéra que le litige opposant le requérant à l’Etat français était né hors des territoires soumis à la juridiction des tribunaux administratifs, et qu’il y avait lieu, dès lors, de transmettre le dossier au Conseil d’Etat en vue de poursuivre l’instruction de l’affaire.

Par un arrêt du 11 juillet 2001, le Conseil d’Etat estima que la décision du 26 mai 1995 était intervenue au terme d’une procédure irrégulière, et condamna l’Etat à verser au requérant une indemnité de 20

000 francs (3

044 euros). La juridiction suprême statua en ses termes

:

«

Considérant qu’il ressort des stipulations [...] du contrat d’engagement de M.

Dupuis que ce contrat pouvait régulièrement être dénoncé par l’employeur en cas de suppression du poste occupé

; que toutefois, selon ces mêmes stipulations, la commission consultative paritaire locale devait être préalablement consultée

; qu’il ne ressort pas de l’instruction que tel ait été le cas lors de la dénonciation du contrat précité

; qu’ainsi, M. Dupuis est fondé à soutenir que cette décision est intervenue au terme d’une procédure irrégulière et qu’en dénonçant dans ces conditions son contrat, l’Etat a commis une faute de nature à engager sa responsabilité

; que, dans les circonstances de l’affaire, il sera fait une juste appréciation de la réparation due à M.

Dupuis en condamnant l’Etat à lui verser une indemnité de 20 000 francs, y compris tous intérêts échus au jour de la présente décision.

»

GRIEFS

; il voit là un déni de justice et une violation de son droit à un procès équitable.

EN DROIT

:

«

Toutes personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractères civil (...)

».

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement.

: le Conseil d’Etat, lequel s’est fondé sur l’irrégularité de la procédure de licenciement pour lui allouer des dommages-intérêts, aurait omis de statuer sur l’absence de motif légitime à ce licenciement, ce qui aurait eu pour conséquence de réduire le montant de l’indemnisation de son préjudice.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante reflétant un principe lié à la bonne administration de la justice, les décisions judiciaires doivent indiquer de manière suffisante les motifs sur lesquels elles se fondent, et que, si l’article 6 § 1 oblige les tribunaux à motiver leurs décisions, cette obligation ne peut cependant se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument (voir, entre autres,

Garcia Ruiz c.

Espagne

[GC]

,

arrêt du 21 janvier 1999,

Recueil des arrêts et décisions

1999-I, § 26).

En l’occurrence, la Cour constate que le Conseil d’Etat a examiné les prétentions du requérant

: il a d’ailleurs fait droit à l’essentiel desdites prétentions, et a alloué des dommages-intérêts au requérant après avoir constaté l’irrégularité de la rupture du contrat de travail.

Par ailleurs, pour autant que le grief du requérant puisse être compris comme visant le résultat de la procédure, et plus particulièrement le montant des dommages-intérêts ainsi alloués, la Cour rappelle qu’il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (arrêt

Garcia Ruiz

précité, § 28).

En l’espèce, le Conseil d’Etat a souverainement apprécié le montant à allouer au requérant en réparation de son préjudice. Constatant en outre que ce dernier a pu, aux différents stades de la procédure, défendre sa cause dans des conditions conformes aux exigences de l’article 6 § 1 de la Convention,

la Cour conclut au défaut manifeste de fondement de cette partie de la requête et à son rejet, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief tiré de l’article 6 § 1, relatif à la durée de la procédure

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

S.

Dollé

A.B.

Baka

Greffière

Président