İ.A. contre la TURQUIE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 42571/98 prezentate de I.A. împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se întrunește la 13 noiembrie 2003 într-o cameră compusă din domnii Ress președinte Cabral Barreto Caflisch Kūris Türmen Zupančič H.S. Greve, judecători și grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 18 mai 1998, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, I.A., este un resortisant turc, născut în 1960 și rezident în Istanbul. Este reprezentat în fața Curții de către domnul Sabri Kușkonmaz, avocat în baroul din Istanbul. În noiembrie 1993 a fost publicat de către Berfin un roman al lui Abdullah Rdullah Ergüven, intitulat "Yasak Tümceler Printr-un act de acuzare din 18 aprilie 1994, procurorul Republicii Istanbul ( Acuzarea procurorului s-a bazat pe un raport de expertiză întocmit de profesorul Salih Tuć, decanul facultății de teologie a Universității Marmara la momentul faptelor, la cererea biroului de presă de lângă Parchetul din Istanbul. În raportul său din 25 februarie 1994, expertul a observat Autorul folosește teoriile referitoare la substanța fizică a universului, creația, existența legilor naturale într - un mod arbitrar pentru a condiționa mintea cititorului în conformitate cu concluziile pe care dorește să le tragă din lucrare.... În special, în pasajele teologice, autorul închide cititorul în limitele ideilor sale lipsite de rigurozitate științifică. Autorul critică convingerile, gândurile, tradițiile și cunoștințele de viață ale societății turce Anatoliene, adoptând punctul de vedere independent și contestatar al autorilor, gânditorilor și oamenilor de știință ai Renașterii, pentru a ilumina și a anunța poporul nostru în felul său. Acest mod de gândire care se bazează pe materialism și pe pozitivism duce la ateism, negînd credința și revelația divină (...) Deși aceste pasaje pot fi analizate ca o expunere și susțin opiniile filozofice ale autorului, se observă că ele conțin și cuvinte care implică un anumit element de umilire, de dispreț și de discreditare față de religie, profet și credința lui Allah în Islam (...) Potrivit autorului, convingerile religioase și convingerile religioase sunt doar întuneric, iar ideile bazate pe natură și rațiune sunt considerate clarviziune. El numește credința religioasă drept "un miraj de deșert," "ideație primitivă," "extazul deșertului" și practicile religioase ca "primitivism al vieții în deșert." (...) În raportul său, expertul citează multe pasaje din cartea analizată, dintre care unii se pot citi după cum urmează (...) gândiți deci... în esență, toate credințele, toate religiile sunt doar scene. Actorii și-au jucat rolurile fără să știe despre ce era vorba. Zeul imaginar, pe care l-am atașat simbolic, nu și-a făcut apariția pe scenă. Întotdeauna a fost făcut să vorbească prin perdea. Oamenii au devenit supuși unor proiecții imaginare patologice. Au fost spălați pe creier, prin intermediul unor povești chimerice. Ceea ce recapitulează imamurile oricărui gând, a oricărei capacități de gândire, ceea ce-i pune în starea unei grămezi de iarbă... În ceea ce privește elementul moral, analiza mea arată că acesta există, cu atât mai mult cu cât autorul a numit cartea sa "Propozițiile interzise." Într-o scrisoare din 28 iunie 1994 la Tribunalul de Mare Instanță, reclamantul s-a opus raportului de expertiză în cauză și a susținut că lucrarea era un roman și că analiza sa ar fi trebuit efectuată de literari și, în același timp, a pus în discuție imparțialitatea expertului, a solicitat o nouă expertiză. Potrivit reclamantului, această cerere nu a fost luată în considerare, potrivit guvernului, la 2 noiembrie 1995, o comisie de experți formată de profesorii Kayahan Içel, Adem Sözüer și Burhan Kuzu și-a prezentat raportul. Într-o scrisoare din 19 aprilie 1996 adresată Tribunalului de Mare Instanță din Istanbul, reclamantul a contestat exactitatea celui de-al doilea raport de expertiză, susținând că acesta era o imitație a primului raport de expertiză. La 24 aprilie 1996, în fața Tribunalului de Mare Instanță, reclamantul susține că cartea nu conținea nici o insultă sau insultă în sensul art. 175 alin. (3) din Codul penal și că reflecta ideile filozofice ale autorului său. Printr-o hotărâre din 28 mai 1996, Tribunalul de Mare Instanță l-a condamnat pe reclamant să plătească o amendă de 3 291 000 de lire turcești. În așteptările sale, instanța a menționat cel de-al doilea raport de expertiză și a citat următorul pasaj din carte Vezi triunghiul fricii - inegalitate - inconsecvența trasată în Coran Aceasta îmi amintește de un vierme de pământ. Dumnezeu spune că toate cuvintele îi aparțin mesagerului său. Unele dintre aceste cuvinte au fost inspirate într-un impuls de exultare, în brațele lui Ayșe. (...) Mesagerul lui Dumnezeu rupea postul printr-un raport sexual, după cină și înainte de rugăciune. Mohammed nu interzicea relația sexuală cu o persoană moartă sau cu un animal viu. La 3 septembrie 1996, reclamantul s-a asigurat că se pronunțase împotriva hotărârii. În temeiul recursului său, el și-a invocat în esență dreptul la libertatea de exprimare susținând că în cartea în cauză autorul nu făcuse decât să-și exprime ideile și a contestat și conținutul rapoartelor de expertiză. La 6 octombrie 1997, Curtea de Casație a confirmat hotărârea. Reclamantul a fost informat cu privire la încetarea definitivă prin ordinul de plată care poartă ștampila poștală din 2 decembrie 1997. Dreptul intern relevant art. 175 al treilea și al patrulea paragraf din Codul penal prevede: Oricine îl insultă pe Allah, una dintre religii, unul dintre profeți, una dintre secte sau una dintre cărțile sacre (...) sau insultă o persoană din cauza convingerilor sale sau a îndeplinirii obligațiilor religioase (...) va fi pedepsit cu o pedeapsă cu închisoare de 6 luni până la un an și cu o amendă grea de 5000 până la 25 000 de cărți turcești. Pedeapsa se dublează atunci când actul incriminat prevăzut la al treilea paragraf din prezentul articol este comis prin publicare. art. 16 alineatul (4) din Legea nr. 5680 privind presa precizează răspunderea penală cu privire la publicațiile altele decât periodicele revine editorului lucrării în litigiu în același timp cu autorul sau traducătorul său [după caz] (...) GRIFS Reclamantul se plânge de o încălcare nejustificată a dreptului său la libertatea de exprimare, din cauza faptului că a fost condamnat pentru publicarea cărții în litigiu și, în această privință, invocă art. 10 din convenție. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge, de asemenea, că procedura penală împotriva sa nu este echitabilă, în măsura în care instanța nu ar fi luat în considerare cererea sa de contraexperiment. (1) Reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața Tribunalului de Mare Instanță. El invocă nerespectarea dreptului său la apărare în măsura în care cererea sa de contra-experți nu a fost luată în considerare. * Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei. (...) Guvernul susține că raportul de expertiză întocmit de un profesor universitar, sau decanul facultății de teologie a Universității Marmara la momentul faptelor, a fost folosit de procuror în pregătirea actului de acuzare din 18 aprilie 1994. Comitetul remarcă faptul că, la cererea reclamantului în fața instanței de judecată, acesta din urmă a numit o comisie de expertiză formată din trei profesori universitari și că decizia Tribunalului de Mare Instanță s-ar baza pe acest al doilea raport de expertiză. Curtea reamintește că admisibilitatea probelor ține în primul rând de normele dreptului intern și că instanțele naționale trebuie să aprecieze elementele colectate de acestea. Misiunea încredințată Curții prin Convenție constă în a verifica dacă procedura luată în considerare în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil ( Doorson c. Țările de Jos, Hotărârea din 26 martie 1996, Rec., 1996-II, § 67. După examinarea dosarului, Curtea constată că, în cursul procedurii în fața instanței de mari instanțe, acesta din urmă a format o nouă comisie de expertiză, la cererea reclamantului care contesta exactitatea primului raport de expertiză. Prin urmare, această parte a cererii este inadmisibilă pentru lipsa evidentă a temeiului în sensul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. (2) Reclamantul se plânge de o încălcare nejustificată a libertății sale de exprimare. În această privință, invocă art. 10 din convenție, astfel cum a fost formulat. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără ca autoritățile publice să poată interveni și fără a ține cont de frontiere.... Exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsurile necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității, protecției reputației sau drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea autorității judiciare. A. Excepții preliminare ale guvernului (a) Guvernul invită Curtea să respingă cererea de neobosire a căilor de atac interne în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție. În această privință, el susține că, în niciun stadiu al procedurii în fața instanțelor naționale, recurentul nu a invocat - chiar și în esență - dispozițiile Convenției și/sau drepturile și libertățile de care se bucură în fața Curții. Prin urmare, aceasta nu ar putea să cunoască prezenta cauză dacă urmează concluziile Hotărârii sale Ahmet Sadćk c. Grecia din 15 noiembrie 1996 (culegerea 1996-V, pp. 1652 și 1653, §§ 31-33. Reclamantul contestă teza guvernului. Curtea amintește că scopul articolului 35 din convenție este de a oferi statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a corecta presupusele încălcări ale acestora înainte ca aceste afirmații să fie prezentate Curții (hotărârile Castells c. Spania din 23 aprilie 1992, seria A n 236, p. 19 § 27) și Akdivar și alții c. Turcia din 16 septembrie 1996, Rec. 1996-IV, pp.1210-1211, §§ 65-69). Aceasta remarcă faptul că reclamantul a susținut, în fața instanțelor naționale, că cartea în litigiu reflecta ideile filozofice ale autorului său. Prin urmare, trebuie să se considere că reclamantul a invocat, în esență, în fața instanțelor interne, motivul pe care îl prezintă acum în fața Curții. În plus, Curtea respinge această excepție preliminară. b) Guvernul subliniază că hotărârea internă definitivă a fost pronunțată la 6 octombrie 1997. De la această dată, reclamantul ar fi putut să se informeze cu privire la conținutul său, fără a fi necesar să se aștepte notificarea actului de executare a condamnării confirmat de Curtea de Casație. Or, reclamantul ar fi sesizat Curtea la 18 mai 1998, adică la șapte luni și la douăsprezece zile după decizia definitivă a Curții de Casație. Prin urmare, guvernul susține că reclamantul nu a respectat termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție. Reclamantul reamintește că decizia de confirmare a Curții de Casație din 6 octombrie 1997 nu i-a fost notificată. El ar fi fost informat cu privire la hotărârea definitivă prin ordinul de plată care poartă ștampila poștală din 2 decembrie 1997. Curtea amintește jurisprudența sa potrivit căreia, atunci când recurentului i se notifică din oficiu o copie a deciziei interne definitive, este mai conform cu obiectul și cu scopul articolului 35 alineatul (1) din convenție de a considera că termenul de șase luni începe de la data notificării copiei deciziei (a se vedea Worm c. Austria , Hotărârea din 29 august 1997, Rec., 1997-V, p. 1547, punctul 33. Or, în cazul în care notificarea nu este prevăzută în dreptul intern, trebuie să se ia în considerare, în principiu, data punerii la dispoziție a deciziei, data de la care părțile pot lua efectiv cunoștință de conținutul său (a se vedea, mutatis mutandis, Papachelas c. Grecia, Hotărârea din 25 martie 1999 [GC], §§ 30-31, Rec., 1999-II, Seher Karatas c. Turcia (dec), 33179/96, 9 iulie 2002 și Z.Yc. Turcia (dec.) n 27532/95, 9 iunie 2001). În prezenta cauză, niciun element din dosar nu arată că reclamantul a fost informat cu privire la decizia finală înainte de data notificării ordinului de plată. Hotărârea Curții de Casație a fost pronunțată la 6 octombrie 1997. Reclamantul a luat cunoștință de conținutul hotărârii la 2 decembrie 1997. El a sesizat Curtea după mai puțin de șase luni, și anume la 18 mai 1998. După ce a subliniat că libertatea de exprimare beneficiază de o garanție constituțională în Turcia, guvernul susține că, în cazul în care a existat o interferență în dreptul la libertatea de exprimare a reclamantului, aceasta este conformă cu art. 10 alineatul (2) din convenție și subliniază în primul rând că condamnarea reclamantului se bazează pe art. 175 alineatul (3) și art. 4 din Codul penal. În al doilea rând, guvernul susține că condamnarea reclamantului urmărea mai multe scopuri legitime în sensul articolului 10 alineatul (2) din convenție, și anume protecția ordinii publice și drepturile altora. În această privință, se referă la Hotărârile Kokkinakis c. Grecia din 25 mai 1993 (seria A n 260-A, p. 17, punctul 31) și Wingrove c. Regatul Unit din 25 noiembrie 1996 [Recuperarea 1996-V, § 58]. Guvernul afirmă, de asemenea, că condamnarea reclamantului era necesară într-o societate democratică, în măsura în care lucrarea în litigiu afecta și sfida sentimentele religioase. Referindu-se la Hotărârea Handyside c. Regatul Unit din 7 decembrie 1976 (seria A n) 24, p.23, alineatul 49), afirmă că criticii în cauză ai Islamului nu erau critici responsabili pe care îi puteai aștepta într-o țară în care majoritatea populației este musulmană, iar guvernul susține, în ultimă instanță, că condamnarea reclamantului la o amendă de o valoare nesemnificativă era proporțională cu obiectivele urmărite. Reclamantul se opune tezei guvernului, subliniază că acesta este un roman, care, în ciuda tonului dur și a dozei ridicate de critici, trebuie considerat ca respectând limitele prevăzute în art. 10 alin. (2) din Convenție. Curtea consideră că această parte a cererii ridică întrebări de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a procedurii și necesită o examinare de fond a cauzei. Prin urmare, aceasta nu poate fi declarată vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. În plus, aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Pentru aceste motive, Curtea, cu majoritate de voturi, Declarare admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate, motivul întemeiat pe art. 10 din Convenție Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Vincent Berger eorg Ress Moduler Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

42571/98

présentée par I.A.

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant le 13 novembre 2003 en une chambre composée de

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L.

Caflisch

,

P.

Kūris

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

M

me

H.S.

Greve,

juges

,

et de M.

V.

Berger,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la commission européenne des Droits de l'Homme le 18 mai 1998,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, I.A., est un ressortissant turc, né en 1960 et résidant à Istanbul. Il est représenté devant la Cour par Me Sabri Kușkonmaz, avocat au barreau d'Istanbul.

A.

Les circonstances de l'espèce

Le requérant, est propriétaire et dirigeant de la maison d'édition Berfin. En novembre 1993, un roman d'Abdullah Rıza Ergüven, intitulé “Yasak Tümceler” (“Les phrases interdites”) fut publié par Berfin. L'ouvrage traitait, dans un style romanesque, des idées de l'auteur sur des questions philosophiques et théologiques.

Par un acte d'accusation du 18 avril 1994, le procureur de la République d'Istanbul («le

procureur

») inculpa le requérant, en vertu de l'article 175 §§ 3 et 4 du code pénal, pour avoir injurié par voie de publication «Allah, la Religion, le Prophète et le Livre Sacré

», du fait de la publication du livre litigieux.

L'acte d'accusation du procureur était basé sur un rapport d'expertise préparé par le professeur Salih Tuğ, doyen de la faculté de théologie de l'université de Marmara à l'époque des faits, sur demande du bureau de presse près le parquet d'Istanbul. Dans son rapport du 25 février 1994, l'expert observa

:

«

(...) l'auteur utilise les théories portant sur la substance physique de l'univers, la création, l'existence des lois naturelles d'une manière arbitraire afin de conditionner l'esprit du lecteur selon les conclusions qu'il veut tirer de l'ouvrage. Notamment, dans les passages qui portent sur la théologie, l'auteur emprisonne le lecteur dans les limites de ses idées qui sont dépourvues de toute rigueur scientifique. (...) L'auteur critique les croyances, pensées, traditions et savoir-vivre de la société turque anatolienne, en adoptant le point de vue indépendant et contestataire des auteurs, penseurs et scientifiques de la Renaissance, afin d'éclairer et d'aviser notre peuple à sa manière. (...) Cette manière de penser qui est fondée sur le matérialisme et le positivisme débouche sur l'athéisme, en reniant la foi et la révélation divine (...). Bien que ces passages soient susceptibles d'être analysés comme un exposé et soutiennent des opinions philosophiques de l'auteur, on observe qu'ils comportent également des propos qui impliquent un certaine élément d'humiliation, de mépris et de discrédit envers la religion, le prophète et la croyance d'Allah dans l'Islam (...). Selon l'auteur, les croyances et les opinions religieuses ne sont que des obscurités, et les idées basées sur la nature et la raison sont qualifiées de clairvoyance. Il qualifie la croyance religieuse comme 'un mirage de désert', 'idée primitive', 'extase de désert' et les pratiques religieuses comme 'primitivisme de la vie dans le désert'. (...)

»

Dans son rapport, l'expert cite de nombreux passages du livre analysé, dont certains peuvent se lire comme suit

:

«

(...) pensez-vous donc...au fond, toutes les croyances, toutes les religions ne sont que des mises en scène. Les acteurs ont joué leurs rôles sans savoir de quoi il s'agissait. Chacun s'est laissé aller sur ce chemin à l'aveuglette. Le dieu imaginaire, auquel on s'était attaché symboliquement, n'a jamais fait son apparition sur scène. On l'a toujours fait parler à travers le rideau. Les gens sont devenus des soumis de projections imaginaires pathologiques. Ils ont fait l'objet d'un lavage de cerveau, par le biais d'histoires chimériques

» (...)

«

(...) ce qui abstrait les imams de toute pensée, de toute capacité de penser, ce qui les met à l'état d'un tas d'herbe...

»(...) «

(parlant du récit du sacrifice du prophète Abraham)

il est évident qu'on raconte là des duperies...dieu serait-il un sadique...le dieu d'Abraham est donc aussi meurtrier que celui de Mohammed

»(...)

L'expert conclut son rapport

:

«

Les passages du livre que je viens de citer forment l'élément constitutif matériel de l'infraction prévue par l'article 175 du code pénal. Quant à l'élément moral, mon analyse démontre que celui-ci existe, d'autant plus que l'auteur a intitulé son livre '

Les phrases interdites'

».

Dans une lettre du 28 juin 1994 au tribunal de grande instance, le requérant fit opposition au rapport d'expertise en question. En faisant valoir que l'ouvrage était un roman et que son analyse aurait dû être effectuée par des littéraires et tout en mettant également en cause l'impartialité de l'expert, il demanda une nouvelle expertise.

Selon le requérant, cette demande n'a pas été prise en considération.

Selon le Gouvernement, le 2 novembre 1995, une commission d'experts formée par les professeurs Kayahan Içel, Adem Sözüer et Burhan Kuzu a rendu son rapport.

Dans une lettre du 19 avril 1996 au tribunal de grande instance d'Istanbul, le requérant contesta l'exactitude du deuxième rapport d'expertise en avançant que celui-ci était une imitation du premier.

Le 24 avril 1996, devant le tribunal de grande instance, le requérant fît valoir que le livre ne comportait aucune insulte ou outrage au sens de l'article 175 § 3 du code pénal et qu'il reflétait les idées philosophiques de son auteur.

Par un jugement du 28 mai 1996, le tribunal de grande instance condamna le requérant à payer une amende de 3 291 000 livres turques. Dans ses attendus, le tribunal mentionna le deuxième rapport d'expertise, et cita le passage suivant du livre

:

«

Voyez-vous le triangle de peur - inégalité - incohérence tracé dans le Coran

; cela me rappelle un ver de terre. Dieu dit que toutes les paroles sont celles propres à son messager. Certaines de ces paroles ont d'ailleurs été inspirées dans un élan d'exultation, dans les bras d'Ayșe. (...) Le messager de Dieu rompait le jeûne par un rapport sexuel, après le dîner et avant la prière. Mohammed n'interdisait pas le rapport sexuel avec une personne morte ou un animal vivant.»

Le 3 septembre 1996, le requérant se pourvut en cassation contre le jugement. Dans les motifs de son pourvoi, il invoqua en substance son droit à la liberté d'expression en soutenant que dans le livre en question l'auteur n'avait fait qu'exprimer ses idées, et contesta également le contenu des rapports d'expertise.

Le 6 octobre 1997, la Cour de cassation confirma le jugement.

Le requérant fut informé de l'arrêt définitif par l'ordre de paiement portant le cachet de la poste du 2 décembre 1997.

B.

Le droit interne pertinent

L'article 175, troisième et quatrième alinéas, du code pénal dispose :

«

Quiconque insulte Allah, l'une des religions, l'un des prophètes, l'une des sectes ou l'un des livres sacrés (...) ou bien vilipende ou outrage une personne en raison de ses croyances ou de l'accomplissement des obligations religieuses (...) sera puni d'une peine d'emprisonnement de 6 mois jusqu'à un an et d'une amende lourde de 5000 jusqu'à 25 000 livres turques.

La peine est doublée lorsque l'acte incriminé prévu dans le troisième alinéa du présent article est commis par voie de publication.

»

L'article 16 § 4 de la loi n

o

5680 sur la presse précise

:

«

la responsabilité pénale au sujet des publications autres que les périodiques incombe à l'éditeur de l'ouvrage litigieux en même temps que son auteur ou son traducteur [selon les cas] (...)

»

GRIEFS

Le requérant se plaint d'une atteinte injustifiée à son droit à la liberté d'expression, du fait d'avoir été condamné pour la publication du livre litigieux. A cet égard, il invoque l'article 10 de la Convention.

Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint par ailleurs de ce que la procédure pénale engagée contre lui manquait d'équité, dans la mesure où le tribunal n'aurait pas pris en compte sa demande de contre-expertise.

EN DROIT

:

« Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)

»

Le Gouvernement maintient que le rapport d'expertise préparé par un professeur d'université, soit le doyen de la faculté de théologie de l'université de Marmara à l'époque des faits, a été utilisé par le procureur lors de la préparation de l'acte d'accusation du 18 avril 1994. Il fait observer que, à la demande du requérant devant le tribunal de grande instance, ce dernier a nommé une commission d'expertise formée par trois professeurs d'université. La décision du tribunal de grande instance serait fondée sur ce deuxième rapport d'expertise.

La Cour rappelle que la recevabilité des preuves relève au premier chef des règles du droit interne, et qu'il revient aux juridictions nationales d'apprécier les éléments recueillis par elles. La mission confiée à la Cour par la Convention consiste à rechercher si la procédure considérée dans son ensemble, y compris le mode de présentation des moyens de preuve, a revêtu un caractère équitable (

Doorson c. Pays-Bas

, arrêt du 26 mars 1996,

Recueil

1996-II, § 67). Après avoir procédé à un examen du dossier, la Cour constate que, lors de la procédure devant le tribunal de grande instance, ce dernier a formé une nouvelle commission d'expertise, et ce, à la demande du requérant qui contestait l'exactitude du premier rapport d'expertise. Dès lors, cette partie de la requête est irrecevable pour défaut manifeste de fondement au sens de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

:

«1.

Toute personne a droit à la liberté d'expression. Ce droit comprend la liberté d'opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu'il puisse y avoir ingérence d'autorités publiques et sans considération de frontière. (...)

2.

L'exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l'intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l'ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d'autrui, pour empêcher la divulgation d'informations confidentielles ou pour garantir l'autorité et l'impartialité du pouvoir judiciaire.

»

A. Exceptions préliminaires du Gouvernement

a) Le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête pour non-épuisement des voies de recours internes en vertu de l'article 35 § 1 de la Convention. A cet égard, il soutient que le requérant n'a, à aucun stade de la procédure devant les juridictions nationales, invoqué - fût-ce en substance - les dispositions de la Convention et/ou les droits et libertés dont il se prévaut devant la Cour. Partant, celle-ci ne pourrait connaître de la présente affaire si elle suit les conclusions de son arrêt

Ahmet Sadık c. Grèce

du 15 novembre 1996 (

Recueil

1996-V, pp. 1652 et 1653, §§ 31-33).

Le requérant conteste la thèse du Gouvernement.

La Cour rappelle que la finalité de l'article 35 de la Convention est de ménager aux Etats contractants l'occasion de prévenir ou redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne soient soumises à la Cour (arrêts

Castells c. Espagne

du 23 avril 1992, série A n

o

236, p.19, § 27, et

Akdivar et autres c. Turquie

du 16 septembre 1996,

Recueil

1996-IV, pp.1210-1211, §§ 65-69). Elle note que le requérant a fait valoir, devant les juridictions nationales, que le livre litigieux reflétait les idées philosophiques de son auteur. Il s'ensuit que le requérant doit être considéré comme ayant soulevé en substance, devant les juridictions internes, le grief qu'il présente maintenant devant la Cour.

Partant la Cour rejette cette exception préliminaire.

b) Le Gouvernement souligne en outre que la décision interne définitive a été rendue le 6 octobre 1997. A partir de cette date, le requérant aurait pu s'informer de son contenu, sans qu'il soit nécessaire d'attendre la notification de l'acte d'exécution de la condamnation confirmé par la Cour de cassation. Or, le requérant aurait saisi la Cour le 18 mai 1998, soit sept mois et douze jours après la décision définitive de la Cour de cassation. Le Gouvernement soutient donc que le requérant n'a pas respecté le délai de six mois prévu par l'article 35 § 1 de la Convention.

Le requérant rétorque que la décision de confirmation de la Cour de cassation du 6 octobre 1997 ne lui a pas été notifiée. Il aurait été informé de l'arrêt définitif par l'ordre de paiement portant le cachet de la poste du 2

décembre 1997.

La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle, lorsque le requérant est en droit de se voir notifier d'office une copie de la décision interne définitive, il est plus conforme à l'objet et au but de l'article 35 § 1 de la Convention de considérer que le délai de six mois commence à courir à compter de la date de la notification de la copie de la décision (voir

Worm c. Autriche

, arrêt du 29 août 1997,

Recueil

1997-V, p. 1547, § 33). Or, lorsque la notification n'est pas prévue en droit interne, il convient de prendre en considération, en principe, la date de la mise à disposition de la décision, date à partir de laquelle les parties peuvent réellement prendre connaissance de son contenu (voir,

mutatis mutandis, Papachelas c. Grèce

, arrêt du 25 mars 1999 [GC], §§ 30-31,

Recueil

1999-II,

Seher Karatas c. Turquie

(dec),

n

o

33179/96, 9 juillet 2002, et

Z.Y c. Turquie

(déc.) n

o

27532/95, 9 juin 2001).

Dans la présente affaire, aucun élément du dossier ne montre que le requérant a été informé de la décision définitive avant la date de notification de l'ordre de paiement.

L'arrêt de la Cour de cassation a été rendu le 6 octobre 1997. Le requérant a pris connaissance du contenu de l'arrêt le 2 décembre 1997. Il a saisi la Cour moins de six mois plus tard, à savoir le 18 mai 1998. Partant, il y a lieu de rejeter l'exception préliminaire.

B. Bien-fondé

Après avoir souligné que la liberté d'expression bénéficie d'une garantie constitutionnelle en Turquie, le Gouvernement maintient que, s'il y a eu ingérence dans le droit à la liberté d'expression du requérant, celle-ci est conforme au paragraphe 2 de l'article 10 de la Convention. Il souligne en premier lieu que la condamnation du requérant était basée sur l'article 175 §§ 3 et 4 du code pénal

; elle était dès lors prévue par la loi. En second lieu, le Gouvernement fait valoir que la condamnation du requérant poursuivait plusieurs buts légitimes au sens de l'article 10 § 2 de la Convention, à savoir la protection de l'ordre public et les droits d'autrui. A cet égard, il se réfère aux arrêts

Kokkinakis c. Grèce

du 25 mai 1993 (série A n

o

260-A, p. 17, §

31) et

Wingrove c. Royaume-Uni

du 25 novembre 1996 (

Recueil

1996-V, § 58).

Le Gouvernement affirme en outre que la condamnation du requérant était nécessaire dans une société démocratique, dans la mesure où l'ouvrage litigieux heurtait et outrageait les sentiments religieux. En se référant à l'arrêt

Handyside c. Royaume-Uni

du 7 décembre 1976 (série A n

o

24, p.23, § 49), il fait valoir que les critiques en question de l'Islam n'étaient pas des critiques responsables qu'on était en droit d'attendre dans un pays où la majorité de la population est musulmane.

Le Gouvernement soutient en dernier lieu que la condamnation du requérant à une peine d'amende d'un montant insignifiant était proportionnée aux buts visés.

Le requérant s'oppose à la thèse du Gouvernement. Il souligne qu'il s'agit d'un roman, qui, malgré le ton rude et la dose élevée des critiques, doit être considéré comme respectant les limites prévues par l'article 10 § 2 de la Convention.

A la lumière des arguments cités,

la Cour considère que cette partie de la requête pose des questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de la procédure et nécessitent un examen de fond de l'affaire. Dès lors, elle ne saurait être déclarée manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. En outre elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.

Par ces motifs, la Cour, à la majorité,

Déclare

recevable,

tous moyens de fond réservés, le grief tiré de l'article 10 de la Convention

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Vincent

Berger

G

eorg

Ress

Greffier

Président