SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 56525/00 prezentate de Libor NOVÁK împotriva Republicii Cehe Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 13 noiembrie 2003 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych Mularoni judecători și dl Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 13 martie 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie, în fapt, recurentul, dl Libor Novák, este un resortisant ceh, născut în 1958 și rezident la Praga. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Toms, avocat în barou ceh. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul, care la momentul respectiv a fost deputat al Parlamentului ceh, a declarat că a avut în 1995 conversații telefonice private cu prietenul său și membru al aceluiași partid politic, dl J.F. Biroul acestuia din urmă aflat în sediul hotelului Aboemis din Trutnov, apelurile au fost făcute Cu toate acestea, pe parcursul perioadei incriminate, linia telefonică de la primirea acestui hotel a fost ascultată în cadrul unei anchete polițienești privind traficul de droguri și furturile organizate de mașini (persoanele suspectate că au comis aceste infracțiuni ar fi trebuit să folosească telefonul hotelului). Astfel, comunicațiile telefonice dintre solicitant și J.F. au fost interceptate și înregistrate. Reclamantul a afirmat că ancheta nu a avut nicio legătură între convorbirile sale și presupusa activitate infracțională; prin urmare, înregistrările menționate anterior ar fi trebuit să fie distruse în temeiul legii nr. 283/1991 despre poliție. Cu toate acestea, susține că nu numai că aceste înregistrări nu au fost distruse, dar conținutul lor (care se află într-un dosar strict confidențial În conformitate cu articolul, în urma apelurilor telefonice efectuate între solicitant și directorul hotelului Aboemis J.F., reclamantul a declarat că: a solicitat în schimb societății Aboemis să își asigure viitorul. și că societatea Aboemis l-a ales pe solicitant (în calitate de deputat) pentru a ajuta la instalarea în funcție a unei persoane numite P. Reclamantul ar fi afirmat la telefon că a pus în aplicare toate eforturile pentru succesul cauzei și s-ar fi La 15 octombrie 1997, reclamantul a intentat în fața tribunalului municipal (městský soud) din Praga o acțiune în protecție de personalitate (žaloba na ochranu osobnosti), îndreptat împotriva reprezentantului de stat al societății śhebdomadar Respekt. El susținea că articolul publicat de acesta la 3 martie 1997 conținea anumite informații care nu erau obiective și conforme cu adevărul și contesta hotărâri de valoare exprimate care ar insinua, fără nicio dovadă, intenția sa de a profita de numirea unei persoane în funcția de director al poliției și, astfel, ar submina onoarea și reputația sa în societate. De asemenea, reclamantul a declarat că [reclamantul] nu are intenția de a discuta despre legitimitatea sau inadmisibilitatea convorbirilor telefonice și, dacă consideră neetic faptul de a dezvălui aceste informații publicului, recunoaște că acest lucru face parte dintr-o luptă politică în țările noastre. Cu toate acestea, caracterul periculos și dăunător pentru viața sa privată și viitorul său politic al anumitor afirmații cuprinse în articolul atacat se manifestă în mod negativ, în special prin utilizarea abuzivă a acestui articol, care a fost afișat în circumscripția sa electorală, prin publicarea unei părți a articolului în alte ziare naționale și prin veridicitatea aparentă a datelor, accentuată de o reputație serioasă a hebdomadarului Respekt. (...) [reclamantul] solicită instanței să pronunțe această hotărâre pârâtul este obligat, în termen de cincisprezece zile de la data la care această hotărâre va dobândi autoritatea de lucru judecat, să publice în Libor Novák a sunat împreună cu directorul hotelului Aboemis, dl J.F., pe care deputatul Novák și l-a invitat la procedura de selecție a directorului poliției din Trutnov și a solicitat în schimb societății Aboemis să își asigure viitorul, pe care societatea Aboemis a încercat să îl instaleze în funcția M. și pe care l-a ales pe deputatul Novák pentru a-l ajuta, pe care dl. Novák și-a exprimat punctul de vedere la telefon ca și cum ar fi avut un punct de vedere cu privire la întreaga poliție, că fostul deputat Novák rămânea membru al partidului politic ODS [Partea Democrată Civilă] și că a evitat presa. L.Hebdomadar Respekt își cere, prin urmare, scuze domnului Libor Novák. II. Pârâtul este obligat să despăgubească reclamantul pentru prejudiciul moral suferit, a cărui valoare se ridică la 500 000 CZK, și să îi ramburseze cheltuielile de procedură (...). La 31 august 1998, tribunalul municipal l-a costat pe reclamant de cererea sa. El a menționat că articolul se referea la conținutul apelurilor telefonice ascultate, care sunt menționate parțial ca discursuri directe sau rescrise de autor, însoțite de explicații și o apreciere a situației. Instanța a fost, de asemenea, în declarația reclamantului că, deși acesta nu ar fi luat niciodată cunoștință de înregistrarea conversațiilor sale cu domnul J.F., el nu a negat autenticitatea conținutului lor descris în art.; totuși, el s-a opus ca articolul să facă legătura între domnul J.F. și societatea Aboemis, care ar avea o reputație proastă. După ce a analizat în detaliu conținutul articolului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . (...) în cazul de față, niciuna dintre cele șase afirmații incriminate fie nu a fost contrară adevărului, fie n mai era susceptibilă să aducă atingere sferei personale a [reclamantului], iar pârâtul nu a comis, prin urmare, ingerință nejustificată în drepturile [reclamantului] referitoare la personalitatea sa. Prin exprimarea în text a propriilor opinii, autorul articolului nu a depășit limitele unei critici admisibile deoarece și-a tras concluziile din conținutul convorbirilor telefonice a căror autenticitate nu a fost pusă la îndoială nici de către [reclamantul] însuși, și a făcut-o pe bună dreptate și în conformitate cu interesul prioritar al dreptului public la informații adevărate. (...) Tribunalul constată, de asemenea, că [reclamantul] nu și-a asumat responsabilitatea de a dovedi, deoarece nu a demonstrat că prejudiciul suferit, în special ca urmare a publicării articolului în alte periodice, avea o legătură de cauzalitate cu activitatea pârâtului. Pe de altă parte, din dovezile prezentate de [reclamantul] însuși reiese că conținutul apelurilor telefonice (...) a fost tratat de alte periodice chiar înainte de publicarea articolului în Respekt. La 21 octombrie 1998, reclamantul a solicitat această hotărâre, susținând că instanța nu a luat în considerare faptul că a fost încălcată demnitatea sa ca urmare a unei ascultări ilegale a conversațiilor sale telefonice. În opinia sa, pârâtul a fost pe deplin responsabil pentru faptul că autorul articolului a lucrat în mod conștient cu o sursă de informații ilegală și că a însoțit anumite pasaje din conversațiile înregistrate de propriile sale reflecții care nu erau conforme cu realitatea obiectivă. Reclamantul a considerat, de asemenea, că poliția încălcase legea nr. 283/1991 din lipsă de a fi distrus înregistrări efectuate și a făcut să se susțină că nu cunoștea versiunea exactă a acestor înregistrări care nu au fost supuse instanței. În cele din urmă, a reieșit că dreptul de a-și exprima opiniile era limitat în conținutul său prin dreptul celorlalți la protecția demnității, onoarei, reputației și vieții private. La 11 martie 1999, Curtea Supremă (vschní soud) din Praga a confirmat hotărârea de primă instanță, susținând în special că reclamantul și-a confirmat conținutul conversațiilor menționate la articolul Instanța de apel subscrie la argumentul [reclamantului] potrivit căruia ascultarea chiar și a convorbirilor telefonice care nu ar fi efectuate în conformitate cu legea constituie o încălcare gravă a drepturilor referitoare la personalitatea persoanei respective. Cu toate acestea, întrebarea dacă ascultarea convorbirilor telefonice dintre [reclamantul] și J.F. au fost sau nu legale nu fac obiectul prezentei proceduri, având în vedere persoana pârâtului aleasă de [reclamantul] și obiectul cererii sale. (...) Mesajul principal al articolului: faptul că [reclamantul] a încercat să pună sub semnul întrebării procedura de selecție a directorului poliției din Trutnov și a solicitat, în schimb, ca viitorul său să fie asigurat, este în conformitate cu adevărul. Este inexactă numai informația referitoare la persoana căreia [reclamantul] îi făcea serviciul, ceea ce nu schimbă nimic în spatele mesajului. Caracterul neadevărat al denumirii persoanei în beneficiul căreia [reclamantul] a acționat nu este singurul care poate aduce atingere onoarei [reclamantului]. La 10 iunie 1999, reclamantul a introdus o acțiune constituțională (ústavní stížnost), susținând că hotărârea Curții Supreme a încălcat dreptul său de a-și proteja demnitatea, onoarea, buna reputație, numele și viața privată. El a subliniat că conținutul articolului incriminat se baza pe înregistrarea unei conversații telefonice private, care, în ciuda faptului că nu a fost citit în lantură și că reclamantul nu știa conținutul exact al acestuia (la care a fost pur și simplu văzut în biroul unui deputat), a fost considerat de instanță ca o dovadă pertinentă și care ar putea împrumuta caracterul obiectiv al informațiilor publicate. Potrivit reclamantului, instanțele au subestimat importanța afirmațiilor neadevărate, în afara contextului articolului menționat anterior. La 20 octombrie 1999, Curtea Constituțională (Ústavní soud) a respins acțiunea reclamantului pentru lipsa vădită a temeiului. Considerând mai întâi că libertatea de exprimare și dreptul la informare se aflau, în principiu, pe picior de egalitate cu dreptul la protecția demnității și a vieții private, instanța constituțională a invocat o hotărâre a Curții Supreme, potrivit căreia informația publicată ar trebui să facă distincție dacă informația publicată conținea sau nu informații cu privire la fapte; critica unei persoane fizice bazate pe date exacte nu poate fi considerată contrară dreptului la protecția personalității. În cazul de față, Curtea Constituțională trebuia, prin urmare, să examineze dacă instanțele inferioare au respectat principiul proporționalității între dreptul la protecția personalităii (și intensitatea unei prejudicii) și libertatea de exprimare, pentru a decide dacă prioritatea acordată unuia dintre aceste drepturi era justificată și dacă articolul publicat nu ar fi depășit decenunța acceptată în mod obișnuit ; de asemenea, aceasta a trebuit să abordeze problema caracterului corect al informațiilor conținute în acest articol. Referindu-se la particularitățile presei periodice, obligată să procedeze la anumite simplificări, instanța constituțională consideră că esența era de a aprecia dacă sensul general al unei informații era corect. În speță, Comisia a considerat că afirmațiile decisive ale articolului erau, în principiu, corecte și nu erau contestate de solicitant și că o anumită inexactitate putea fi observată numai în ceea ce privește informațiile mai puțin importante. În ceea ce privește aprecierea faptelor de către autor, Curtea Constituțională a constatat că aceasta se baza pe afirmații corecte și nu poate fi condiționată de furnizarea de probe. În cele din urmă, luând în considerare contextul general al articolului, Curtea a subliniat faptul că, în momentul publicării, reclamantul era activ din punct de vedere politic și era cunoscut publicului. În aceste circumstanțe, Curtea Constituțională concluzionează că instanțele inferioare nu au încălcat principiul proporționalității între drepturile fundamentale implicate și că art. În cele din urmă, Curtea Constituțională a recunoscut că această măsură constituie o încălcare gravă a drepturilor referitoare la personalitatea celui căruia i-a fost adresată, dar nu a examinat legalitatea sa în speță, întrucât această problemă nu a făcut obiectul procedurii în fața instanțelor inferioare. De asemenea, nu ar fi trebuit să se neglijeze faptul că acestea au fost, de asemenea, întemeiate pe faptul că, în timpul procedurii, reclamantul însuși a confirmat autenticitatea conținutului discuțiilor sale cu J.F. publicate în articol. L Dreptul intern relevant Carta drepturilor și libertăților fundamentale la art. 10 din Carta menționată garantează tuturor dreptul la respectarea demnității umane, a onoarei personale, a bunei sale reputații, la protecția numelui său, precum și la protecția împotriva încălcărilor nelegitime ale vieții sale private și de familie. În temeiul acestui articol, orice persoană are, de asemenea, dreptul la protecție împotriva colectării și divulgării ilegale de date și împotriva altor abuzuri de date care afectează persoana sa. La art. 17 garantează libertatea de exprimare și dreptul la informare. Alineatul (2) din articolul menționat precizează că fiecare are dreptul de a-și exprima opiniile în formă orală, scrisă, de presă, de imagine sau prin alte mijloace, precum și dreptul de a căuta liber, de a primi și de a răspândi idei și informații, indiferent de frontieră. În temeiul alineatului (4), libertatea de exprimare și dreptul de a căuta și de a răspândi informații pot fi limitate prin lege, în cazul în care este vorba despre măsuri care, într-o societate democratică, sunt necesare (printre altele) pentru protecția drepturilor și libertăților d . Codul civil (Legea nr. 40/1964) La art. 11 din respectivul cod, referitor la protecția personalităii, prevede că orice persoană fizică are dreptul la protecia personalităii sale, în special a vieii și sănătăii sale, a onoarei sale civile și a demnităii sale umane, precum și a vieii sale private, a numelui său și a manifestaiilor cu caracter personal. Invocând articolele 6 alineatul (1) și 8 din Convenție, reclamantul se plânge că instanțele naționale și-au încălcat dreptul la respectarea vieții private, acordându-le protecția la strângerea ilegală a informațiilor și la comunicarea lor în presă, fără a produce (și a-i permite să ia cunoștință de aceasta) înregistrarea convorbirilor sale telefonice, servind drept sursă de informații la articolul ÎN DREPT, recurentul se plânge de faptul că tribunalele cehe, prin deciziile lor în această cauză, nu și-au protejat dreptul la respectarea vieții sale private și, în acest sens, invocă art. 6 alin. (1) și (8) din Convenție, fără a preciza totuși în ce constă, în opinia sa, încălcarea primei dintre aceste dispoziții. Având în vedere circumstanțele speciale ale cauzei, Curtea consideră că nu se ridică nicio întrebare distinctă pe teren de la art. 6 alineatul (1) din Convenție și că este necesar să se ia în considerare cauza numai din unghiul articolului 8 și din cerințele procedurale care îi sunt inerente. Acest articol se citește după cum urmează în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private (...). Nu poate interveni o autoritate publică în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară (...) pentru protecția drepturilor și libertăților altora. Curtea observă mai întâi că hotărârile în cauză au fost pronunțate într-o procedură în materie de protecție a personalităii, inițiată de reclamant în privința celui care a emis un ziar. Acesta ar fi adus atingere onoarei sale prin publicarea unui articol care a obținut informaii într-o presupusă înregistrare ilegală a convorbirilor telefonice ale reclamantului. În această privință, Curtea remarcă faptul că publicarea articolului de presă în cauză a scăpat de orice control al autorităților cehe. Cu toate acestea, Convenția nu se limitează la a constrânge autoritățile statelor contractante să respecte drepturile și libertățile pe care le consacră; aceasta implică, de asemenea, în mod necesar, pentru a asigura exercitarea acesteia, pentru a împiedica sau a corecta încălcarea acesteia. O obligație de a asigura exercitarea eficientă a drepturilor prevăzute de Convenție poate, prin urmare, să includă obligații pozitive într-o serie de domenii, iar aceste obligații pot implica adoptarea de măsuri chiar și în ceea ce privește relațiile dintre ele. O astfel de obligație există, de exemplu, în ceea ce privește respectarea vieții private, garantată prin art. 8 din convenție (a se vedea, de exemplu, Botta c. Italia, Hotărârea din 24 februarie 1998, Rec., 1998, § 33, Stjerna c. Finlanda, Hotărârea din 25 noiembrie 1994, seria A n 299-B, § 38). Cu toate acestea, atunci când publicarea de către mass-media ridică o problemă de ingerință în viața privată, statul trebuie să găsească un echilibru înțelept între aceste două drepturi protejate prin convenție, și anume dreptul la respectarea vieții private garantat prin art. 8 și dreptul la libertatea de exprimare garantat prin art. 10 din convenție (N.c. Suedia), 11366/85, Decizia Comisiei din 16 octombrie 1986, Deciziile și rapoartele 50, p. 173. În cazul de față, Curtea constată că articolul de presă criticat de solicitant se referă la implicarea sa în calitate de deputat parlamentar într-o procedură de selecție a unui director al poliției și, prin urmare, tratează un subiect care oferă un anumit interes publicului. Pe baza articolului 11 din Codul civil ceh care protejează, printre altele, onoarea și viața privată a persoanelor fizice, reclamantul a introdus o acțiune în materie de protecție a personalității în fața instanțelor naționale care nu au constatat nicio încălcare a acestei dispoziții. Curtea subliniază că faptul că recurentul nu a obținut câștig de cauză împotriva reprezentantului ziarului în cauză nu înseamnă că statul pârât nu și-a îndeplinit obligația de a asigura o protecție adecvată a drepturilor de proprietate intelectuală în sensul articolului 8 din convenție. După cum s-a menționat mai sus și după cum a afirmat Curtea Constituțională Cehă în decizia sa în prezenta cauză, într-un astfel de caz este necesar să se pună în balanță drepturile protejate prin art. 8 și 10 din Convenție. Cu toate acestea, potrivit Curții, nu există nici un motiv să se presupună că, în confruntarea intereselor instanțelor naționale, au luat în considerare în mod insuficient drepturile pe care art. 8 le garantează reclamantului. Într-adevăr, Comisia consideră că procedura urmată de instanțele cehe a fost rezonabilă și le-a permis să adune suficient de multe elemente pentru a lua o decizie motivată cu privire la presupusa calomnie a afirmațiilor în litigiu în circumstanțele speciale ale cauzei. Prin urmare, Curtea poate considera că cerințele procedurale inerente articolului 8 din Convenție au fost respectate. În ceea ce privește aspectul reclamantului referitor la faptul că tribunalele au luat drept dovadă un articol bazat pe o înregistrare ilegală a convorbirilor sale telefonice (înregistrarea căruia a declarat că nu cunoaște conținutul autentic și care nu a fost citit în lanț), Curtea ia notă că acesta este reclamantul însuși care a determinat obiectul procedurii urmate în speță și care a solicitat tribunalelor să examineze afirmațiile conținute în articolul de presă. În plus, rezultă din dosarul pe care l-a prezentat în speță acțiunea reclamantului nu a avut ca scop contestarea utilizării conversațiilor sale înregistrate, astfel cum au fost publicate în articol, ci mai degrabă explicațiile și reflecțiile jurnalistului. În cele din urmă, recunoscând că în ceea ce privește convorbirile telefonice private și păstrarea înregistrărilor acestora, în general, pot ridica îndoieli cu privire la respectarea articolului 8 din Convenție, Curtea arată că legalitatea acestei ingerințe nu a făcut obiectul procedurii desfășurate în fața instanțelor cehe. Pe de altă parte, rezultă din dosar că scurgerea informațiilor din dosarul confidențial al poliției a făcut obiectul unei anchete care nu a fost adusă la cunoștința Curții. În consecință, cererea trebuie respinsă pentru lipsa evidentă a temeiului, în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declare Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte
de la requête n
o
56525/00
présentée par Libor NOVÁK
contre la République tchèque
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 13 novembre 2003 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
me
A.
Mularoni
,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 13 mars 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Libor Novák, est un ressortissant tchèque, né en 1958 et résidant à Prague. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant, qui à l’époque était député du Parlement tchèque, allègue avoir eu en 1995 des conversations téléphoniques privées avec son ami et membre du même parti politique, M. J.F. Le bureau de ce dernier se trouvant dans les locaux de l’hôtel Aboemis à Trutnov, les appels passaient
par le standard de celui-ci. Toutefois, au cours de la période incriminée, la ligne téléphonique de la réception dudit hôtel fut mise sur écoute, et ce dans le cadre d’une enquête policière portant sur le trafic de stupéfiants et les vols organisés de voitures (les personnes soupçonnées d’avoir commis ces infractions ayant été supposées utiliser le téléphone de l’hôtel). Ainsi, les communications téléphoniques entre le requérant et J.F. furent interceptées et enregistrées. Le requérant allègue que l’enquête ne releva aucun lien entre ses conversations et l’activité criminelle présumée
; par conséquent, les enregistrements susmentionnés auraient dû être détruits en vertu de la loi n
o
283/1991 sur la police. Il soutient cependant que non seulement ces enregistrements ne furent pas détruits mais leur contenu (se trouvant dans un dossier «
strictement confidentiel
») fut en plus divulgué à la presse par une personne inconnue. Il résulte du dossier que cette fuite fit l’objet d’une enquête policière.
Le 3 mars 1997, un article fut publié dans l’hebdomadaire tchèque «
Respekt
», qui contenait des informations provenant des enregistrements susmentionnés, accompagnées des commentaires et d’une appréciation du journaliste. Selon l’article, il ressortait des appels téléphoniques passés entre le requérant et le «
directeur de l’hôtel Aboemis J.F.
» que le requérant «
s’efforçait d’influencer la procédure de sélection du directeur de la police de Trutnov et demandait en contrepartie à la société Aboemis d’assurer son avenir
»,
et que la société Aboemis avait choisi le requérant (en tant que député) pour l’aider à installer dans la fonction à pourvoir une personne nommée P. Le requérant aurait affirmé au téléphone avoir tout mis en œuvre pour le succès de l’affaire et se serait comporté «
comme s’il avait barre sur toute la police
». L’article mentionnait enfin que l’intéressé évitait la presse.
Le 15 octobre 1997, le requérant intenta devant le tribunal municipal
(městský soud)
de Prague une action en protection de personnalité
(žaloba na ochranu osobnosti)
, dirigée contre l’éditeur de l’hebdomadaire Respekt. Il alléguait que l’article publié par ce dernier le 3 mars 1997 contenait certaines informations qui n’étaient pas objectives et conformes à la vérité, et contestait des jugements de valeur exprimés qui insinueraient, sans aucune preuve, son intention de tirer profit de la nomination d’une personne au poste de directeur de la police et nuiraient ainsi à son honneur et à sa réputation dans la société. Le requérant énonçait également
:
«
[Le requérant] n’entend pas polémiquer au sujet de la légitimité ou l’inadmissibilité de l’écoute des conversations téléphoniques et, s’il considère comme non éthique le fait de dévoiler ces informations au public, il admet que ceci fait dans nos pays partie d’un combat politique. Cependant, le caractère dangereux et nocif pour sa vie privée et son avenir politique de certaines allégations contenues dans l’article attaqué se manifeste de façon négative surtout par l’utilisation abusive de cet article qui a été affiché dans sa circonscription électorale, par la publication d’une partie de l’article dans d’autres journaux nationaux et par la véracité apparente des données, accentuée par une réputation sérieuse de l’hebdomadaire Respekt. (...)
[Le requérant] demande au tribunal de rendre ce jugement
:
[Parti démocrate civil] et qu’il évitait la presse. L’hebdomadaire Respekt présente dès lors ses excuses à M. Libor Novák.
»
Le 31 août 1998, le tribunal municipal débouta le requérant de sa demande. Il nota que l’article litigieux concernait le contenu des appels téléphoniques mis sur écoute, qui y sont en partie cités en tant que discours direct ou réécrits par l’auteur, accompagnés par des explications et une appréciation de la situation. Le tribunal releva également dans la déposition du requérant que, bien que celui-ci n’eût jamais pris connaissance de l’enregistrement de ses conversations avec M. J.F., il n’avait pas nié l’authenticité de leur contenu
décrit dans l’article ; il s’opposa néanmoins à ce que l’article fasse le lien entre M. J.F. et la société Aboemis qui aurait une mauvaise réputation. Après avoir analysé en détail le contenu de l’article litigieux ainsi que celui d’autres articles de presse relatifs au même sujet, et après avoir examiné des extraits du registre de commerce concernant la société Aboemis et procédé à l’audition du requérant, de l’auteur de l’article, de M. J.F. et d’un autre témoin, le tribunal arriva à la conclusion suivante
:
«
(...) dans le cas d’espèce, aucune des six allégations incriminées soit n’était
contraire à la vérité soit n’était susceptible de porter atteinte à la sphère personnelle du [requérant], et le défendeur n’a donc pas commis d’ingérence injustifiée dans les droits du [requérant] relatifs à sa personnalité. En exprimant dans le texte ses propres opinions, l’auteur de l’article n’a pas dépassé les limites d’une critique admissible car il a tiré ses conclusions du contenu des conversations téléphoniques dont l’authenticité n’a été mise en doute ni par [le requérant] lui-même, et il l’a fait à bon droit et conformément à l’intérêt prioritaire du droit du public aux informations véridiques. (...)
Le tribunal note en outre que [le requérant] n’a pas assumé sa charge de la preuve car il a manqué de prouver que le préjudice prétendument subi, surtout du fait de la publication de l’article dans d’autres périodiques, avait un lien de causalité avec l’activité du défendeur. Il ressortait en revanche des preuves soumises par [le requérant] lui-même que le contenu des appels téléphoniques (...) a été traité par d’autres périodiques avant même la publication de l’article dans le Respekt.
»
Le 21 octobre 1998, le requérant interjeta appel de ce jugement, faisant valoir que le tribunal n’avait pas pris en compte le fait qu’il avait été porté atteinte à sa dignité à la suite d’une écoute
illégale
de ses conversations téléphoniques. Selon lui, le défendeur était pleinement responsable du fait que l’auteur de l’article avait consciemment travaillé avec une source d’informations illégale et qu’il avait accompagné certains passages des conversations enregistrées par ses propres réflexions qui n’étaient pas conformes à la réalité objective. Le requérant estima également que la police avait violé la loi n
o
283/1991, faute d’avoir détruit des enregistrements effectués, et fit valoir qu’il ne connaissait pas la version
exacte de ces enregistrements qui n’avaient pas été soumis au tribunal. Il releva enfin que le droit d’exprimer ses opinions était limité dans son contenu par le droit des autres à la protection de leurs dignité, honneur, réputation et vie privée.
Le 11 mars 1999, la haute cour
(vrchní soud)
de Prague confirma le jugement de première instance, relevant notamment que le requérant avait confirmé le contenu des ses conversations telles que citées dans l’article litigieux. Elle énonça entre autres
:
«
La véracité des allégations diffamatoires exclut l’illégitimité d’une atteinte, à l’exception du droit à la protection de la vie privée. La juridiction d’appel souscrit à l’argument du [requérant] selon lequel l’écoute même des conversations téléphoniques qui ne serait pas effectuée conformément à la loi constitue une atteinte grave dans les droits relatifs à la personnalité de l’intéressé. Cependant, la question de savoir si les écoutes des conversations téléphoniques entre [le requérant] et J.F. étaient ou non légales ne fait pas l’objet de la présente procédure, eu égard à la personne du défendeur choisie par [le requérant] et à l’objet de sa demande. (...)
Le message principal de l’article litigieux, à savoir le fait que [le requérant] a tenté d’influencer la procédure de sélection du directeur de la police de Trutnov et qu’il a demandé en contrepartie que son avenir soit assuré, est conforme à la vérité. Est inexacte uniquement l’information relative à la personne à laquelle [le requérant] rendait ce service, ce qui ne change rien au fond du message. Le caractère non véridique de la dénomination de la personne au profit de laquelle [le requérant] avait agi n’est pas à lui seul susceptible de porter atteinte à l’honneur du [requérant].
»
Le 10 juin 1999, le requérant introduisit un recours constitutionnel
(ústavní stížnost)
, alléguant que l’arrêt de la haute cour avait porté atteinte à son droit à la protection de sa dignité, de son honneur, de sa bonne réputation, de son nom et de sa vie privée. Il souligna que le contenu de l’article incriminé était basé sur l’enregistrement d’une conversation téléphonique privée, qui, malgré le fait qu’il n’avait pas été lu à l’audience et que le requérant ne connaissait pas son contenu exact (l’ayant simplement vu dans le bureau d’un député), était considéré par le tribunal comme une preuve pertinente et susceptible de prêter le caractère objectif aux informations publiées. Selon le requérant, les juridictions avaient sous-estimé l’importance des allégations non véridiques en les plaçant hors du contexte dudit article.
Le 20 octobre 1999, la Cour constitutionnelle
(Ústavní soud)
rejeta le recours du requérant pour défaut manifeste de fondement. Relevant d’abord que la liberté d’expression et le droit à l’information se trouvaient en principe sur un pied d’égalité avec le droit à la protection de la dignité et de la vie privée, la juridiction constitutionnelle invoqua un arrêt de la Cour suprême, selon lequel il fallait distinguer si l’information publiée contenait ou non des données véridiques car «
la critique des agissements d’une personne physique basée sur des données véridiques ne saurait être considérée comme contraire
» au droit à la protection de la personnalité. Dans le cas d’espèce, la Cour constitutionnelle se devait donc d’examiner si les juridictions inférieures avaient respecté le principe de proportionnalité entre le droit à la protection de la personnalité (et l’intensité d’une atteinte alléguée) et la liberté d’expression, pour décider si la priorité donnée à l’un de ces droits était justifiée et si l’article publié n’avait pas outrepassé les convenances communément admises
; elle devait également traiter la question du caractère véridique des informations contenues dans cet article.
Se référant à des spécificités de la presse périodique, obligée de procéder à certaines simplifications, la juridiction constitutionnelle estima que l’essentiel était d’apprécier si le sens global d’une information était correct. En l’occurrence, elle considéra que les allégations décisives de l’article étaient en principe correctes et n’étaient pas contestées par le requérant, et qu’une certaine inexactitude pouvait être observée uniquement à l’égard des informations moins importantes. Pour ce qui est de l’appréciation des faits par l’auteur, la Cour constitutionnelle constata que celle-ci se fondait sur des allégations correctes et ne saurait être subordonnée à la fourniture de preuves. Enfin, prenant en compte le contexte global de l’article, la cour mit en avant le fait qu’au moment de la publication, le requérant était politiquement actif et était connu du public. Dans ces circonstances, la Cour constitutionnelle conclut que les juridictions inférieures n’avaient pas violé le principe de proportionnalité entre les droits fondamentaux en jeu et que l’article litigieux n’avait pas dépassé les convenances communément admises.
Enfin, quant à l’interception des appels téléphoniques, la Cour constitutionnelle admit que cette mesure constituait une grave atteinte aux droits relatifs à la personnalité de l’intéressé mais n’examina pas sa légalité en l’espèce, cette question n’ayant pas fait l’objet de la procédure devant les juridictions inférieures. Il ne fallait pas non plus négliger que celles-ci s’étaient également appuyées sur le fait que pendant la procédure, le requérant avait lui-même confirmé l’authenticité du contenu de ses conversations avec J.F. publiées dans l’article. L’allégation que les tribunaux avaient établi les faits uniquement sur la base des enregistrements de l’écoute policière, ne correspondait donc pas à la réalité.
B.
Le droit interne pertinent
Charte des droits et libertés fondamentaux
L’article 10 de ladite Charte garantit à chacun le droit au respect de sa dignité humaine, de son honneur personnel, de sa bonne réputation, à la protection de son nom, ainsi qu’à la protection contre les atteintes illégitimes à sa vie privée et familiale. En vertu de cet article, toute personne a droit également à la protection contre le rassemblement et la divulgation illégitimes de données et contre d’autres abus de données concernant sa personne.
L’article 17 garantit la liberté d’expression et le droit à l’information. Le paragraphe 2 dudit article précise que chacun a le droit d’exprimer ses opinions sous forme orale, écrite, par la presse, l’image ou par un autre moyen, ainsi que le droit de rechercher librement, de recevoir et de répandre les idées et les informations, sans considération de frontière. En vertu du paragraphe 4, la liberté d’expression et le droit de rechercher et de répandre les informations peuvent être limités par la loi, s’il s’agit de mesures qui,
dans une société démocratique, sont nécessaires (entre autres) à la protection des droits et libertés d’autrui.
Code civil (loi n
o
40/1964)
L’article 11 dudit code, relatif à la protection de la personnalité, dispose que toute personne physique a droit à la protection de sa personnalité, et notamment de sa vie et de sa santé, de son honneur civil et de sa dignité humaine, ainsi que de sa vie privée, de son nom et des manifestations à caractère personnel.
Invoquant les articles 6 § 1 et 8 de la Convention, le requérant se plaint de ce que les juridictions nationales ont porté atteinte à son droit au respect de la vie privée, ayant accordé la protection au rassemblement illégal des informations et à leur médiatisation dans la presse, sans produire (et lui permettre d’en prendre connaissance) l’enregistrement de ses conversations téléphoniques, servant de source d’informations à l’article litigieux.
Le requérant se plaint de ce que les tribunaux tchèques, par leurs décisions en la présente affaire, n’ont pas protégé son droit au respect de sa vie privée. Il invoque à cet égard les articles 6 § 1 et 8 de la Convention, sans toutefois préciser en quoi consiste selon lui la violation de la première de ces dispositions. Eu égard aux circonstances particulières de la cause, la Cour estime qu’aucune question distincte ne se pose sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention et qu’il convient d’examiner l’affaire uniquement sous l’angle de l’article 8 et des exigences procédurales qui lui sont inhérentes. Cet article se lit comme suit dans sa partie pertinente
:
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée (...).
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire (...) à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
La Cour observe d’abord que les décisions en question ont été rendues dans une procédure en protection de personnalité, engagée par le requérant à l’encontre de l’éditeur d’un journal. Celui-ci aurait porté atteinte à son honneur par la publication d’un article qui puisait des informations dans un enregistrement supposé illégal des conversations téléphoniques du requérant. A cet égard, la Cour remarque que la publication de l’article de presse concerné échappait à tout contrôle des autorités tchèques.
Néanmoins, la Convention ne se contente pas d’astreindre les autorités des Etats contractants à respecter les droits et libertés qu’elle consacre
; elle implique aussi qu’il leur faut, pour en assurer la jouissance, en empêcher ou corriger la violation. L’obligation d’assurer un exercice efficace des droits énoncés par la Convention peut donc comporter pour un Etat des obligations positives dans un certain nombre de domaines, et ces obligations peuvent impliquer l’adoption de mesures même en ce qui concerne les relations d’individus entre eux. Une obligation de ce genre existe par exemple en ce qui concerne le respect de la vie privée, garanti par l’article 8 de la Convention (voir, par exemple,
Botta c.
Italie
, arrêt du 24
février 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
I, §
33,
Stjerna c. Finlande
, arrêt du 25
novembre 1994, série A n
o
Toutefois, lorsque la publication par les médias pose un problème d’ingérence dans la vie privée, l’Etat doit trouver un équilibre judicieux entre ces deux droits protégés par la Convention, à savoir le droit au respect de la vie privée garanti par l’article 8 et le droit à la liberté d’expression garanti par l’article 10 de la Convention (
N. c. Suède
, n
o
11366/85, décision de la Commission du 16 octobre 1986, Décisions et rapports 50, p. 173).
Dans le cas d’espèce, la Cour note que l’article de presse critiqué par le requérant concerne son implication en tant que député parlementaire dans une procédure de sélection d’un directeur de la police, et traite donc d’un sujet qui offre un certain intérêt pour le public. Se fondant sur l’article 11 du code civil tchèque qui protège, entre autres, l’honneur et la vie privée des particuliers, le requérant a intenté une action en protection de personnalité devant les tribunaux nationaux qui n’ont constaté aucune violation de ladite disposition.
La Cour souligne que le fait que le requérant n’a pas obtenu gain de cause contre l’éditeur du journal en question ne signifie pas que l’Etat défendeur ait manqué à son obligation d’assurer une protection adéquate des droits de l’intéressé au sens de l’article 8 de la Convention. Comme dit ci-dessus et comme l’a également énoncé la Cour constitutionnelle tchèque dans sa décision en la présente affaire, il est nécessaire dans un cas de ce genre de mettre en balance les droits protégés par les articles 8 et 10 de la Convention. Or, selon la Cour, rien ne permet de penser que dans la confrontation des intérêts les tribunaux nationaux aient insuffisamment tenu compte des droits que l’article 8 garantit au requérant. Elle estime en effet que la procédure suivie par les juridictions tchèques était raisonnable et leur a permis de rassembler suffisamment d’éléments pour prendre une décision motivée quant au caractère prétendument diffamatoire des allégations litigieuses dans les circonstances particulières de la cause. La Cour peut donc considérer que les exigences procédurales inhérentes à l’article 8 de la Convention ont été respectées.
Quant à l’objection du requérant concernant le fait que les tribunaux ont pris pour preuve un article basé sur un enregistrement illégal de ses conversations téléphoniques (enregistrement dont il allègue ne pas connaître le contenu authentique et qui n’a pas été lu à l’audience), la Cour note que c’est le requérant lui-même qui a déterminé l’objet de la procédure suivie en l’espèce et qui a demandé aux tribunaux d’examiner les allégations contenues dans l’article de presse. Il résulte de surcroît du dossier qu’en l’espèce l’action du requérant ne visait pas à contester l’utilisation de ses conversations enregistrées telles que publiées dans l’article, mais plutôt les explications et les réflexions du journaliste.
En dernier lieu, tout en admettant que l’interception des conversations téléphoniques privées et la sauvegarde de leurs enregistrements puissent en règle générale soulever des doutes au regard du respect de l’article 8 de la Convention, la Cour relève que la légalité de cette ingérence n’a pas fait l’objet de la procédure menée devant les juridictions tchèques. Par ailleurs, il résulte du dossier que la fuite des informations du dossier confidentiel de la police a fait l’objet d’une enquête dont l’issue n’a pas été portée à la connaissance de la Cour.
Il s’ensuit que la requête doit être rejetée pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président