AFFAIRE KENAN YAVUZ c. TURQUIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1 concernant l'indépendance et l'impartialité;Non-violation de l'art. 6-1 en ce qui concerne la durée de la procédure;Non-lieu à examiner l'art. 6 en ce qui concerne les autres griefs;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - constat de violation suffisant;Remboursement frais et dépens - procédure nationale
AFFAIRE KENAN YAVUZ c. TURQUIE (CtEDO, 2003)
A TREIA SECȚIUNE
CAUZA KENAN YAVUZ c. TURCIA
(Cererea nr. 52661/99)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
13 noiembrie 2003
DEFINITIVĂ
13/02/2004
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 al Convenției. Poate fi supusă unor corecții de formă.
În cauza Kenan Yavuz c. Turcia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), ședând într-o cameră compusă din:
Dnnii G. Ress, președinte, I. Cabral Barreto, L. Caflisch, P. Kūris, R. Türmen, B. Zupančič, Dna H.S. Greve, judecători, și din dnnl V. Berger, grefier de secțiune,
După ce a deliberat în ședință de cabinet pe 7 noiembrie 2002 și 23 octombrie 2003,
Pronunță următoarea hotărâre, adoptată la această din urmă dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află o cerere (nr. 52661/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și de care un cetățean al acestui stat, dnnl Kenan Yavuz (denumit în continuare "reclamantul"), a sesizat Curtea la 6 septembrie 1999 în virtutea articolului 34 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare "Convenția").
Reclamantul este reprezentat de Dnele E. Büyükçulha, avocat la Ankara, și D. Sanlı, avocat stagiar. Guvernul turc (denumit în continuare "Guvernul") nu a desemnat un agent în procedura în fața Curții.
La 7 noiembrie 2000, Curtea (prima secțiune) a declarat cererea parțial inadmisibilă și a hotărât să comunice restul cererii Guvernului.
La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost repartizată la a treia secțiune astfel reorganizată (art. 52 § 1).
Printr-o scrisoare din 18 noiembrie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în aplicarea articolului 29 §§ 1 și 3 al Convenției, atât asupra admisibilității cât și asupra fondului cererii.
FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamantul s-a născut în 1963 și locuiește la Antalya.
La 28 februarie 1994, a fost arestat de polițiști ai secției responsabile cu lupta împotriva terorismului din cadrul direcției de securitate a Tatvanului. I se reproșa că aparține PKK și că acordă ajutor și asistență acestuia.
La 17 martie 1994, reclamantul a fost dus în fața judecătorului assessor al tribunalului poliției din Tatvan, care a ordonat reținerea sa în custodia preventivă.
La 18 martie 1994, parchetul Tatvanului se declară incompetent și trimite cauza în fața curții de securitate a statului din Diyarbakır.
La 28 martie 1994, procurorul din fața curții de securitate a statului solicită aplicarea articolelor 125, 168 și 169 din codul penal, precum și a articolului 5 din legea nr. 3713 privind combaterea terorismului împotriva reclamantului și a douăzeci de alți codefendenți pentru apartenența, ajutorul și asistența acordată PKK, precum și pentru omor cu intenție și folosirea explozivilor.
La încheiere a ședinței din 5 aprilie 1994, curtea de securitate a statului prelungește custodia preventivă a reclamantului și hotărăște să ceară informații privitoare la acuzați, precum și dosarele de investigație.
La 31 mai 1994, curtea de securitate a statului ține o ședință în absența reclamantului. Ascultă pledoariile apărării. Pronunță o amânare de ședință în așteptarea declarațiilor plângenților și a unui acuzat, care vor fi culese printr-o comisie de acțiune.
La 17 iunie 1994, curtea de securitate a statului ține o ședință în prezența reclamantului și-l ascultă în declarațiile sale. Acesta din urmă afirmă că polițiști l-au constrâns, în curs de reținere, să redacteze și să semneze manuscrise prezentate ca dovezi de condamnare. La încheiere a acestei ședințe, curtea hotărăște să ceară informații autorităților publice pentru a completa dosarul. Ascultă, de asemenea, cinci alți codefendenți și pledoariile apărării acestora.
În curs de ședința din 19 august 1994, curtea de securitate a statului, compusă dintr-un nou colegiu de trei judecători, procedează la relecțiune proceselor verbale de ședință. Ascultă cei patru acuzați prezenți și reiterează cererea de informații adresată autorităților publice.
Pe 15 noiembrie 1994 și 23 ianuarie 1995, curtea de securitate a statului, ședând într-o nouă formare, ține două ședințe. Constată că informațiile solicitate nu au fost încă versate în dosar și reitera cererea în acest sens. În curs de ședința din 23 ianuarie, ascultă apărătorii acuzaților care discută temeinicia dovezilor reținute.
La 17 martie 1995, curtea de securitate a statului se reunește cu un nou judecător. Procedează la relecțiune proceselor verbale de ședință și culegere deposițiilor acuzaților. Reitera, de asemenea, cererea de documente și informații adresată autorităților publice și ordonează o expertiză a unui revolver confiscat în curs de investigație.
La 18 mai 1995, curtea de securitate a statului ține o ședință în curs de care acceptă primirea răspunsului autorităților publice la cererea de informații și citește documentele versate în dosar. Hotărăște, de asemenea, să aștepte raporturile de expertiză privitoare la doi codefendenți pentru a continua procesul.
La 19 iulie 1995, curtea de securitate a statului constată că raportul de expertiză nu a fost versat în dosar și cere să-i fie transmis.
La 19 septembrie 1995, curtea de securitate a statului ședeaza într-o nouă compoziție și procedează, în consecință, la relecțiune proceselor verbale de ședință. Ascultă pledoariile apărării și hotărăște să facă necesarul pentru a accelera depunerea raportului de expertiză ordonat.
În curs de ședința din 31 octombrie 1995, curtea de securitate a statului acceptă primirea raportului de expertiză și procedează la lecțiunea acestuia. Examinează, de asemenea, cererile de punere în libertate a acuzaților.
La 28 noiembrie 1995, curtea de securitate a statului ședeaza într-o nouă compoziție și procedează la relecțiune proceselor verbale de ședințe. Constată că o parte din documentele solicitate au fost versate în dosar și hotărăște să aștepte ca același lucru să se întâmple și cu altele. Procurorul cere un termen pentru a-și prezenta rechizitoriul.
La 26 decembrie 1995, curtea de securitate a statului constată că copia dosarului s-a pierdut în timp ce originalul a fost trimis curții de juraturi din Bitlis. Pronunță, în consecință, o amânare de ședință.
La 7 martie 1996, curtea de securitate a statului, compusă dintr-un nou judecător, ascultă acuzații. Procurorul prezintă concluziile. Curtea acordă un termen acuzaților pentru prezentarea memoriilor apărării.
În curs al ședințelor din 11 aprilie, 6 iunie și 31 iulie 1996, curtea de securitate a statului culeagă concluziile apărării, procedează la lecțiunea acestora și ascultă pledoariile.
La 10 octombrie 1996, curtea de securitate a statului, compusă dintr-un nou judecător, citește procesul verbal de neprezentare constatând refuzul unui acuzat de a se prezenta. Examinează, de asemenea, cererea unui acuzat de a beneficia de dispozițiile "legii pe repentanță" ("pișmanlık yasası"). La încheiere a acestei ședințe, sesizează ministerul de interne cu privire la aplicabilitatea "legii pe repentanță" în acest caz.
La 5 decembrie 1996, curtea de securitate a statului ascultă acuzații și reitera cererea adresată ministerului de interne privitoare la aplicabilitatea "legii pe repentanță".
În curs al ședințelor din 4 februarie și 27 martie, curtea de securitate a statului, ședând într-o nouă compoziție, ascultă acuzații, cere stabilirea adresei unui acuzat și reitera cererea adresată ministerului de interne.
La 29 mai 1997, curtea de securitate a statului acceptă primirea informațiilor privitoare la adresa cerută și procedează la examinarea cererilor de punere în libertate a acuzaților, inclusiv a reclamantului. Reitera, de asemenea, cererea adresată ministerului de interne.
La 9 iulie 1997, curtea de securitate a statului versează în dosar răspunsul ministerului de interne. Ascultă acuzații care și-exprimă dorința de a vedea procesul încheiat cât mai curând. Pronunță o amânare de ședință în așteptarea concluziilor apărării unui acuzat.
La 4 septembrie 1997, acuzații, inclusiv reclamantul, prezintă concluziile apărării, care sunt versate, după lecțiune, în dosarul instanței.
La 9 octombrie 1997, curtea de securitate a statului, ședând într-o nouă compoziție, constată absența reclamantului. Ascultă acuzații. Avocatul reclamantului discută temeinicia dovezilor reținute împotriva clientului său.
La ședința din 20 noiembrie 1997, reclamantul cere curții de securitate a statului, ședând într-o nouă compoziție, să se pronunțe cât mai curând.
La 22 ianuarie 1998, curtea de securitate a statului pronunță o amânare de ședință în așteptarea concluziilor apărării unor anumit acuzați.
La 12 martie 1998, curtea de securitate a statului ordonează eliberarea reclamantului.
La 7 mai 1998, procurorul prezintă rechizitoriul. Un termen suplimentar este acordat acuzaților pentru prezentarea concluziilor în duplă replică.
În curs al treizeci de ședințe ținute între 31 mai 1994 și 18 iunie 1998, compoziția curții de securitate a statului s-a schimbat de douăzeci și șapte de ori.
La 18 iunie 1998, curtea de securitate a statului, compusă din doi judecători civili și un judecător militar, ține o ședință în absența reclamantului, precum și a apărătorului acestuia, la încheiere căreia declară reclamantul vinovat de asistență acordată PKK și-l condamnă la o pedeapsă de trei ani și nouă luni de închisoare, în aplicarea articolului 169 din codul penal. Curtea de securitate a statului declară, de asemenea, trei alți codefendenți vinovați de infracțiunile reprochate. Eliberează șaisprezece acuzați și hotărăște să despartă cauza unui acuzat pentru a o înregistra sub un nou număr. În fine, refuză să se pronunțe cu privire la cauza a doi codefendenți, aceștia fiind deja condamnați, pentru aceleași fapte, de o altă instanță judecătorească.
La 8 martie 1999, Curtea de Casație confirmă sentința atacată.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTE
Dreptul și practica internă relevante sunt descrise în hotărârile Özel c. Turcia (nr. 42739/98, §§ 20-21, 7 noiembrie 2002) și Özdemir c. Turcia (nr. 59659/00, §§ 21-22, 6 februarie 2003).
art. 327 din codul de procedură penală enumeră cazurile în care "o cauză care a dus latr-o sentință definitivă poate face obiectul unui nou proces în favoarea condamnatului". A fost modificat de art. 3 din legea nr. 4793, care a adăugat al șaselea caz de redeschidere: "Când este stabilit printr-o hotărâre definitivă a Curții Europene a Drepturilor Omului că o decizie penală a fost pronunțată în încălcarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor sale adiționale. În acest caz, redeschiderea procesului poate fi solicitată în termen de un an de la data la care hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului a devenit definitivă." Legea nr. 4793 a intrat în vigoare pe 3 februarie 2003. Conform articolului său provizoriu nr. 1, art. 3 se aplică doar în două următoarele cazuri: cel în care Curtea a pronunțat o hotărâre care a devenit definitivă înainte de intrarea în vigoare a legii; cel în care Curtea va pronunța o hotărâre definitivă cu privire la o cerere introdusă după intrarea în vigoare a legii.
DREPT
I. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 AL CONVENȚIEI
Reclamantul susține că curtea de securitate a statului care l-a judecat și condamnat nu constituie un "tribunal imparțial și independent" care ar fi putut să-i garanteze un proces echitabil din cauza prezenței unui judecător militar în componența sa. Reclamantul denunță, de asemenea, lipsa de echitate a procedurii în fața acestei curți. Se plânge în acest sens de faptul că nu a beneficiat de asistența unui avocat în curs de reținere și că nu a dispus de timp și facilități necesare pregătirii apărării sale. Susține, în plus, că curtea de securitate a statului nu a respectat drepturile apărării sale în măsura în care s-a pronunțat fără ca el să poată prezenta apărarea sa.
În fine, reclamantul consideră că procedura penală, care a început pe 28 februarie 1994, cu arestarea sa, și s-a încheiat pe 8 martie 1999, adică cinci ani și zece zile mai târziu, a depășit durata rațională. Vede în aceasta o încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 b) și c) al Convenției, care, în părțile sale relevante, se citește după cum urmează: "1. Orice persoană are dreptul să-și vadă cauza audiată în mod echitabil, public și în termen rezonabil, de un tribunal independent și imparțial (...) care va decide (...) cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa (...) 3. Orice acuzat are dreptul, în special, la: (...) b) dispune de timp și facilități necesare pregătirii apărării sale; c) a se apăra personal sau cu ajutorul unui apărător de alegerea sa și, dacă nu are mijloace financiare pentru a remunera un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de către un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o impun; (...)"
A. Privind admisibilitatea
Guvernul invită Curtea să respingă cererea pentru nerespectarea termenului de șase luni prevăzut la art. 35 al Convenției. Susține că decizia internă definitivă este cea pronunțată de Curtea de Casație la 8 martie 1999. În acest sens, susține că reclamantul ar fi trebuit să introducă cererea în termen de șase luni de la această dată. Cu toate acestea, subliniază că cererea a fost introdusă la 13 septembrie 1999, adică cinci zile după expirarea termenului de șase luni.
Curtea constată că cererea a fost introdusă la 6 septembrie 1999 și nu la 13 septembrie 1999 cum susține Guvernul. Cererea având fost introdusă în termen de șase luni de la decizia internă definitivă, Curtea respinge excepția Guvernului.
Curtea consideră, în lumina criteriilor care se deduc din jurisprudența sa (vezi în special Çiraklar c. Turcia, hotărâre din 28 octombrie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VII) și ținând seama de toate elementele de care dispune, că cererea trebuie să faci obiectul unui examen pe fond. Constată, de asemenea, că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate.
B. Pe fond
Privind independența și imparțialitatea curții de securitate a statului
Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică întrebări similare celor ale cauzei de față și a constatat încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției (vezi Özel, precitată, §§ 33-34, și Özdemir, precitată, §§ 35-36).
Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Guvernul nu a furnizat niciun fapt nici argument care ar putea duce la o concluzie diferită în cazul de față. Constată că este înțeles de ce reclamantul, care a răspuns în fața unei curți de securitate a statului pentru infracțiuni prevăzute și pedepsite de codul penal, ar fi avut temeri cu privire la compararea în fața judecătorilor printre care se afla un ofițer în carieră aparținând magistraturii militare. Din acest motiv, ar fi putut legit să se teamă că curtea de securitate a statului s-ar fi lăsat indebitor ghidată de considerații străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost obiectiv justificate îndoielile pe care le-a avut reclamantul cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe judecătorești (İncal c. Turcia, hotărâre din 9 iunie 1998, Culegere 1998-IV, p. 1573, § 72 in fine).
Curtea concluzionează că, atunci când a judecat și condamnat reclamantul, curtea de securitate a statului nu era un tribunal independent și imparțial în sensul articolului 6 § 1.
Privind echitatea procedurii penale
Guvernul contestă existența unei încălcări.
Curtea reamintește că deja a judecat în cazuri similare că un tribunal al cărui lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în nicio circumstanță, garanta un proces echitabil persoanelor supuse jurisdicției sale.
Ținând seama de constatarea încălcării dreptului reclamantului de a-și vedea cauza audiată de un tribunal independent și imparțial la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să examineze prezenta plângere (vezi, printre altele, Çiraklar, precitată, §§ 44-45).
Privind durata procedurii litigioase
Guvernul consideră că, ținând seama de circumstanțele cauzei de față, durata procedurii nu poate fi considerată nerezonabilă în raport cu Convenția și jurisprudența Curții.
În acest sens, Guvernul subliniază complexitatea cauzei și natura acuzațiilor care cântăresc asupra reclamantului. Susține, în special, că procedura penală litigioasă a implicat mai mult de douăzeci și unu de inculpați, inclusiv reclamantul, urmăriți pentru o pluralitate de infracțiuni și dintre care unii au cerut să beneficieze de "legea pe repentanță". În plus, precizează că au fost necesare mai mult de douăzeci și nouă de ședințe doar pentru a determina natura infracțiunilor care pot fi imputate acuzaților. Subliniază că aceste ședințe au fost ținute la intervale regulate de unu sau doi luni. În fine, afirmă că reclamantul a contribuit la încetinirea procedurii refuzând să se prezinte la ședințele din 28 noiembrie 1995 și 6 iunie 1996.
Reclamantul răspunde că, după opinia lui, complexitatea cauzei și numărul inculpaților implicați nu pot justifica încetinirea procedurii. Susține, deci, că instanțele judecătorești naționale sunt singure responsabile de calendarul ședințelor. În plus, subliniază că compoziția curții de securitate a statului a fost modificată de douăzeci și șapte de ori în curs de proces, ceea ce a contribuit la încetinirea procedurii. În fine, amintește că era deținut în cea mai mare parte a procesului și că, în consecință, autoritățile naționale sunt singure responsabile de neprezentarea sa la ședințele din 28 noiembrie 1995 și 6 iunie 1996.
Curtea constată că procedura de luat în considerare a început pe 28 februarie 1994, cu arestarea reclamantului (§7 de mai sus), și s-a încheiat pe 8 martie 1999, data la care Curtea de Casație a confirmat condamnarea reclamantului (§38 de mai sus). Procedura a durat, deci, mai mult de cinci ani.
Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază ținând seama de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și ținând seama de circumstanțele cauzei.
Curtea constată de la început că procedura litigioasă avea o anumită complexitate în măsura în care instanțele judecătorești competente au trebuit să gestioneze un proces implicând mai mult de douăzeci și unu de inculpați, inclusiv reclamantul, urmăriți pentru mai multe infracțiuni, inclusiv, în special, apartenența la PKK. Această circumstanță și natura însăși a acuzațiilor necesitau o muncă lungă de reconstitutie a faptelor, de strângere a dovezilor și de determinare, pentru fiecare dintre persoanele par a fi implicate, a faptelor și acuzațiilor care le sunt puse în sarcină.
Referitor la comportamentul reclamantului, nici o întârziere în procedură nu-i este imputabilă. Curtea subliniază, deci, ținând seama de procesele verbale de ședințe, că amânarea ședințelor din 28 noiembrie 1995 și 6 iunie 1996 nu era justificată de absența reclamantului, acesta fiind, de altfel, reprezentat de avocatul său la ședința din 6 iunie, ci de necesitatea așteptării întoarcerii dosarului de instanță trimis curții de juraturi, precum și a concluziilor apărării unor anumiți acuzați.
Referitor la comportamentul autorităților judecătorești, Curtea reamintește, în primul rând, că doar lentorile imputabile statului pot duce la constatarea unei depășiri a "duratei raționale" (vezi în special hotărârile Gergouil c. Franța, nr. 40111/98, § 19, 21 martie 2000, și Papachelas c. Grecia [GC], nr. 31423/96, § 40, CEDH 1999-II).
În cauza de față, Curtea constată că reclamantul a fost arestat la 28 februarie 1994 și pus în custodie preventivă la 17 martie 1994, că a fost inculpat la 28 martie 1994, că a compărut în fața curții de securitate a statului începând cu 5 aprilie 1994 și că aceasta și-a pronunțat verdictul la 18 iunie 1998, adică aproximativ patru ani și patru luni mai târziu. Este adevărat că a trebuit nouă luni (din 17 iunie 1994 la 17 martie 1995) autorităților naționale pentru a răspunde la cererea de informații a curții de securitate a statului, la fel cum a trebuit ministerului de interne pentru a răspunde la întrebarea aplicabilității "legii pe repentanță" (din 10 octombrie 1996 la 9 iulie 1997). De altfel, dosarul s-a pierdut pentru o scurtă perioadă (§22 de mai sus). În plus, modificările repetate ale compoziției curții de securitate a statului (§36 de mai sus), care ar putea să atragă critici din perspectiva echității procedurii, au contribuit la încetinirea desfășurării procesului. Cu toate acestea, în curs al acestor perioade, curtea de securitate a statului nu a rămas inactivă: a procedat la examinarea dovezilor, a cules declarații de la acuzați, precum și de la plângători, a ordonat măsuri de expertiză și a ascultat pledoariile apărării. A examinat, de asemenea, cererile de punere în libertate a acuzaților, a procedat la identificări de adrese și a acordat termene acuzaților pentru prezentarea apărării.
Curtea de Casație, pe de altă parte, s-a pronunțat șapte luni după ce a fost sesizată.
Ținând seama de durata globală a procedurii, Curtea consideră că nu a existat depășire a "duratei raționale" în sensul articolului 6 § 1 al Convenției.
Din aceste considerații, nu a existat o încălcare a acestei dispoziții.
II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI
Conform articolului 41 al Convenției, "Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale, și dacă legea internă a Părții Contractante nu permite ștergerea decât incomplet a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."
A. Daune materiale și morale
Reclamantul susține că a suferit un prejudiciu material și moral pe care îl evaluează la 168.421 de euro (EUR).
Guvernul contestă aceste pretenții.
Referitor la prejudiciul material pretins, Curtea nu poate specula asupra rezultatului la care procedura în fața curții de securitate a statului ar fi ajuns dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc. Nu este, deci, cazul să acordeze reclamantului o indemnizație la acest titlu (vezi Findlay c. Regatul Unit, hotărâre din 25 februarie 1997, Culegere 1997-I, p 284, § 85).
Referitor la prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele cauzei de față, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă (Çıraklar, precitată, p. 3074, § 49).
Atunci când Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de un tribunal care nu era independent și imparțial în sensul articolului 6 § 1, ea consideră că, în principiu, redresarea cea mai corespunzătoare ar fi să fie judecat din nou reclamantul în timp oportun de un tribunal independent și imparțial.
B. Cheltuieli și costuri
Reclamantul cere, de asemenea, 1.272 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața Curții. Ca dovezi, furnizează două chitanțe privitoare la cheltuieli de traducere și cheltuieli poștale.
Guvernul contestă aceste pretenții.
Ținând seama de elementele de care dispune și de jurisprudența sa în materia, Curtea consideră că suma de 1.272 EUR pentru procedura în fața Curții este rezonabilă și o acordă reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
Curtea consideră că este corespunzător să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii din facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA
Declară, la unanimitate, cererea admisibilă;
Spune, la unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției din cauza lipsei de imparțialitate și independență a curții de securitate a statului din Diyarbakır;
Spune, cu cinci voturi împotrivă unuia, că nu a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției din cauza duratei procedurii penale;
Spune, la unanimitate, că nu este necesar să se examineze celelalte plângeri bazate pe art. 6 al Convenției;
Spune, la unanimitate, că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral;
Spune, la unanimitate, a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, 1.272 EUR (o mie două sute șaptezeci și doi de euro) pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă care ar putea fi datorată sub titlul taxei pe valoare adăugată sau altor taxe fiscale exigibile la momentul plății, convertite în lire turce la cursul aplicabil la data regulării;
b) că, din expirarea acestui termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale;
Respinge, la unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 13 noiembrie 2003 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Vincent Berger
Georg Ress
Grefier
Președinte