AFFAIRE KENAN YAVUZ c. TURQUIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 52661/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și de care un cetățean al acestui stat, dnnl Kenan Yavuz (denumit în continuare "reclamantul"), a sesizat Curtea la 6 septembrie 1999 în virtutea articolului 34 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare "Convenția").

Reclamantul este reprezentat de Dnele E. Büyükçulha, avocat la Ankara, și D. Sanlı, avocat stagiar. Guvernul turc (denumit în continuare "Guvernul") nu a desemnat un agent în procedura în fața Curții.

La 7 noiembrie 2000, Curtea (prima secțiune) a declarat cererea parțial inadmisibilă și a hotărât să comunice restul cererii Guvernului.

La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost repartizată la a treia secțiune astfel reorganizată (art. 52 § 1).

Printr-o scrisoare din 18 noiembrie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în aplicarea articolului 29 §§ 1 și 3 al Convenției, atât asupra admisibilității cât și asupra fondului cererii. FAPT

La 28 februarie 1994, a fost arestat de polițiști ai secției responsabile cu lupta împotriva terorismului din cadrul direcției de securitate a Tatvanului. I se reproșa că aparține PKK și că acordă ajutor și asistență acestuia.

La 17 martie 1994, reclamantul a fost dus în fața judecătorului assessor al tribunalului poliției din Tatvan, care a ordonat reținerea sa în custodia preventivă.

La 18 martie 1994, parchetul Tatvanului se declară incompetent și trimite cauza în fața curții de securitate a statului din Diyarbakır.

La 28 martie 1994, procurorul din fața curții de securitate a statului solicită aplicarea articolelor 125, 168 și 169 din codul penal, precum și a articolului 5 din legea nr. 3713 privind combaterea terorismului împotriva reclamantului și a douăzeci de alți codefendenți pentru apartenența, ajutorul și asistența acordată PKK, precum și pentru omor cu intenție și folosirea explozivilor.

La încheiere a ședinței din 5 aprilie 1994, curtea de securitate a statului prelungește custodia preventivă a reclamantului și hotărăște să ceară informații privitoare la acuzați, precum și dosarele de investigație.

La 31 mai 1994, curtea de securitate a statului ține o ședință în absența reclamantului. Ascultă pledoariile apărării. Pronunță o amânare de ședință în așteptarea declarațiilor plângenților și a unui acuzat, care vor fi culese printr-o comisie de acțiune.

La 17 iunie 1994, curtea de securitate a statului ține o ședință în prezența reclamantului și-l ascultă în declarațiile sale. Acesta din urmă afirmă că polițiști l-au constrâns, în curs de reținere, să redacteze și să semneze manuscrise prezentate ca dovezi de condamnare. La încheiere a acestei ședințe, curtea hotărăște să ceară informații autorităților publice pentru a completa dosarul. Ascultă, de asemenea, cinci alți codefendenți și pledoariile apărării acestora.

În curs de ședința din 19 august 1994, curtea de securitate a statului, compusă dintr-un nou colegiu de trei judecători, procedează la relecțiune proceselor verbale de ședință. Ascultă cei patru acuzați prezenți și reiterează cererea de informații adresată autorităților publice.

Pe 15 noiembrie 1994 și 23 ianuarie 1995, curtea de securitate a statului, ședând într-o nouă formare, ține două ședințe. Constată că informațiile solicitate nu au fost încă versate în dosar și reitera cererea în acest sens. În curs de ședința din 23 ianuarie, ascultă apărătorii acuzaților care discută temeinicia dovezilor reținute.

La 17 martie 1995, curtea de securitate a statului se reunește cu un nou judecător. Procedează la relecțiune proceselor verbale de ședință și culegere deposițiilor acuzaților. Reitera, de asemenea, cererea de documente și informații adresată autorităților publice și ordonează o expertiză a unui revolver confiscat în curs de investigație.

La 18 mai 1995, curtea de securitate a statului ține o ședință în curs de care acceptă primirea răspunsului autorităților publice la cererea de informații și citește documentele versate în dosar. Hotărăște, de asemenea, să aștepte raporturile de expertiză privitoare la doi codefendenți pentru a continua procesul.

La 19 iulie 1995, curtea de securitate a statului constată că raportul de expertiză nu a fost versat în dosar și cere să-i fie transmis.

La 19 septembrie 1995, curtea de securitate a statului ședeaza într-o nouă compoziție și procedează, în consecință, la relecțiune proceselor verbale de ședință. Ascultă pledoariile apărării și hotărăște să facă necesarul pentru a accelera depunerea raportului de expertiză ordonat.

În curs de ședința din 31 octombrie 1995, curtea de securitate a statului acceptă primirea raportului de expertiză și procedează la lecțiunea acestuia. Examinează, de asemenea, cererile de punere în libertate a acuzaților.

La 28 noiembrie 1995, curtea de securitate a statului ședeaza într-o nouă compoziție și procedează la relecțiune proceselor verbale de ședințe. Constată că o parte din documentele solicitate au fost versate în dosar și hotărăște să aștepte ca același lucru să se întâmple și cu altele. Procurorul cere un termen pentru a-și prezenta rechizitoriul.

La 26 decembrie 1995, curtea de securitate a statului constată că copia dosarului s-a pierdut în timp ce originalul a fost trimis curții de juraturi din Bitlis. Pronunță, în consecință, o amânare de ședință.

La 7 martie 1996, curtea de securitate a statului, compusă dintr-un nou judecător, ascultă acuzații. Procurorul prezintă concluziile. Curtea acordă un termen acuzaților pentru prezentarea memoriilor apărării.

În curs al ședințelor din 11 aprilie, 6 iunie și 31 iulie 1996, curtea de securitate a statului culeagă concluziile apărării, procedează la lecțiunea acestora și ascultă pledoariile.

La 10 octombrie 1996, curtea de securitate a statului, compusă dintr-un nou judecător, citește procesul verbal de neprezentare constatând refuzul unui acuzat de a se prezenta. Examinează, de asemenea, cererea unui acuzat de a beneficia de dispozițiile "legii pe repentanță" ("pișmanlık yasası"). La încheiere a acestei ședințe, sesizează ministerul de interne cu privire la aplicabilitatea "legii pe repentanță" în acest caz.

La 5 decembrie 1996, curtea de securitate a statului ascultă acuzații și reitera cererea adresată ministerului de interne privitoare la aplicabilitatea "legii pe repentanță".

În curs al ședințelor din 4 februarie și 27 martie, curtea de securitate a statului, ședând într-o nouă compoziție, ascultă acuzații, cere stabilirea adresei unui acuzat și reitera cererea adresată ministerului de interne.

La 29 mai 1997, curtea de securitate a statului acceptă primirea informațiilor privitoare la adresa cerută și procedează la examinarea cererilor de punere în libertate a acuzaților, inclusiv a reclamantului. Reitera, de asemenea, cererea adresată ministerului de interne.

La 9 iulie 1997, curtea de securitate a statului versează în dosar răspunsul ministerului de interne. Ascultă acuzații care și-exprimă dorința de a vedea procesul încheiat cât mai curând. Pronunță o amânare de ședință în așteptarea concluziilor apărării unui acuzat.

La 4 septembrie 1997, acuzații, inclusiv reclamantul, prezintă concluziile apărării, care sunt versate, după lecțiune, în dosarul instanței.

La 9 octombrie 1997, curtea de securitate a statului, ședând într-o nouă compoziție, constată absența reclamantului. Ascultă acuzații. Avocatul reclamantului discută temeinicia dovezilor reținute împotriva clientului său.

La ședința din 20 noiembrie 1997, reclamantul cere curții de securitate a statului, ședând într-o nouă compoziție, să se pronunțe cât mai curând.

La 22 ianuarie 1998, curtea de securitate a statului pronunță o amânare de ședință în așteptarea concluziilor apărării unor anumit acuzați.

La 12 martie 1998, curtea de securitate a statului ordonează eliberarea reclamantului.

La 7 mai 1998, procurorul prezintă rechizitoriul. Un termen suplimentar este acordat acuzaților pentru prezentarea concluziilor în duplă replică.

În curs al treizeci de ședințe ținute între 31 mai 1994 și 18 iunie 1998, compoziția curții de securitate a statului s-a schimbat de douăzeci și șapte de ori.

La 18 iunie 1998, curtea de securitate a statului, compusă din doi judecători civili și un judecător militar, ține o ședință în absența reclamantului, precum și a apărătorului acestuia, la încheiere căreia declară reclamantul vinovat de asistență acordată PKK și-l condamnă la o pedeapsă de trei ani și nouă luni de închisoare, în aplicarea articolului 169 din codul penal. Curtea de securitate a statului declară, de asemenea, trei alți codefendenți vinovați de infracțiunile reprochate. Eliberează șaisprezece acuzați și hotărăște să despartă cauza unui acuzat pentru a o înregistra sub un nou număr. În fine, refuză să se pronunțe cu privire la cauza a doi codefendenți, aceștia fiind deja condamnați, pentru aceleași fapte, de o altă instanță judecătorească.

La 8 martie 1999, Curtea de Casație confirmă sentința atacată.

În fine, reclamantul consideră că procedura penală, care a început pe 28 februarie 1994, cu arestarea sa, și s-a încheiat pe 8 martie 1999, adică cinci ani și zece zile mai târziu, a depășit durata rațională. Vede în aceasta o încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 b) și c) al Convenției, care, în părțile sale relevante, se citește după cum urmează: "1. Orice persoană are dreptul să-și vadă cauza audiată în mod echitabil, public și în termen rezonabil, de un tribunal independent și imparțial (...) care va decide (...) cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa (...) 3. Orice acuzat are dreptul, în special, la: (...) b) dispune de timp și facilități necesare pregătirii apărării sale; c) a se apăra personal sau cu ajutorul unui apărător de alegerea sa și, dacă nu are mijloace financiare pentru a remunera un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de către un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o impun; (...)" A. Privind admisibilitatea

Guvernul invită Curtea să respingă cererea pentru nerespectarea termenului de șase luni prevăzut la art. 35 al Convenției. Susține că decizia internă definitivă este cea pronunțată de Curtea de Casație la 8 martie 1999. În acest sens, susține că reclamantul ar fi trebuit să introducă cererea în termen de șase luni de la această dată. Cu toate acestea, subliniază că cererea a fost introdusă la 13 septembrie 1999, adică cinci zile după expirarea termenului de șase luni.

Curtea constată că cererea a fost introdusă la 6 septembrie 1999 și nu la 13 septembrie 1999 cum susține Guvernul. Cererea având fost introdusă în termen de șase luni de la decizia internă definitivă, Curtea respinge excepția Guvernului.

Curtea consideră, în lumina criteriilor care se deduc din jurisprudența sa (vezi în special Çiraklar c. Turcia, hotărâre din 28 octombrie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VII) și ținând seama de toate elementele de care dispune, că cererea trebuie să faci obiectul unui examen pe fond. Constată, de asemenea, că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. B. Pe fond 1. Privind independența și imparțialitatea curții de securitate a statului

Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică întrebări similare celor ale cauzei de față și a constatat încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției (vezi Özel, precitată, §§ 33-34, și Özdemir, precitată, §§ 35-36).

Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Guvernul nu a furnizat niciun fapt nici argument care ar putea duce la o concluzie diferită în cazul de față. Constată că este înțeles de ce reclamantul, care a răspuns în fața unei curți de securitate a statului pentru infracțiuni prevăzute și pedepsite de codul penal, ar fi avut temeri cu privire la compararea în fața judecătorilor printre care se afla un ofițer în carieră aparținând magistraturii militare. Din acest motiv, ar fi putut legit să se teamă că curtea de securitate a statului s-ar fi lăsat indebitor ghidată de considerații străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost obiectiv justificate îndoielile pe care le-a avut reclamantul cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe judecătorești (İncal c. Turcia, hotărâre din 9 iunie 1998, Culegere 1998-IV, p. 1573, § 72 in fine).

Curtea concluzionează că, atunci când a judecat și condamnat reclamantul, curtea de securitate a statului nu era un tribunal independent și imparțial în sensul articolului 6 § 1. 2. Privind echitatea procedurii penale

Guvernul contestă existența unei încălcări.

Curtea reamintește că deja a judecat în cazuri similare că un tribunal al cărui lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în nicio circumstanță, garanta un proces echitabil persoanelor supuse jurisdicției sale.

Ținând seama de constatarea încălcării dreptului reclamantului de a-și vedea cauza audiată de un tribunal independent și imparțial la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să examineze prezenta plângere (vezi, printre altele, Çiraklar, precitată, §§ 44-45). 3. Privind durata procedurii litigioase

Guvernul consideră că, ținând seama de circumstanțele cauzei de față, durata procedurii nu poate fi considerată nerezonabilă în raport cu Convenția și jurisprudența Curții.

În acest sens, Guvernul subliniază complexitatea cauzei și natura acuzațiilor care cântăresc asupra reclamantului. Susține, în special, că procedura penală litigioasă a implicat mai mult de douăzeci și unu de inculpați, inclusiv reclamantul, urmăriți pentru o pluralitate de infracțiuni și dintre care unii au cerut să beneficieze de "legea pe repentanță". În plus, precizează că au fost necesare mai mult de douăzeci și nouă de ședințe doar pentru a determina natura infracțiunilor care pot fi imputate acuzaților. Subliniază că aceste ședințe au fost ținute la intervale regulate de unu sau doi luni. În fine, afirmă că reclamantul a contribuit la încetinirea procedurii refuzând să se prezinte la ședințele din 28 noiembrie 1995 și 6 iunie 1996.

Reclamantul răspunde că, după opinia lui, complexitatea cauzei și numărul inculpaților implicați nu pot justifica încetinirea procedurii. Susține, deci, că instanțele judecătorești naționale sunt singure responsabile de calendarul ședințelor. În plus, subliniază că compoziția curții de securitate a statului a fost modificată de douăzeci și șapte de ori în curs de proces, ceea ce a contribuit la încetinirea procedurii. În fine, amintește că era deținut în cea mai mare parte a procesului și că, în consecință, autoritățile naționale sunt singure responsabile de neprezentarea sa la ședințele din 28 noiembrie 1995 și 6 iunie 1996.

Curtea constată că procedura de luat în considerare a început pe 28 februarie 1994, cu arestarea reclamantului (§7 de mai sus), și s-a încheiat pe 8 martie 1999, data la care Curtea de Casație a confirmat condamnarea reclamantului (§38 de mai sus). Procedura a durat, deci, mai mult de cinci ani.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază ținând seama de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și ținând seama de circumstanțele cauzei.

Curtea constată de la început că procedura litigioasă avea o anumită complexitate în măsura în care instanțele judecătorești competente au trebuit să gestioneze un proces implicând mai mult de douăzeci și unu de inculpați, inclusiv reclamantul, urmăriți pentru mai multe infracțiuni, inclusiv, în special, apartenența la PKK. Această circumstanță și natura însăși a acuzațiilor necesitau o muncă lungă de reconstitutie a faptelor, de strângere a dovezilor și de determinare, pentru fiecare dintre persoanele par a fi implicate, a faptelor și acuzațiilor care le sunt puse în sarcină.

Referitor la comportamentul reclamantului, nici o întârziere în procedură nu-i este imputabilă. Curtea subliniază, deci, ținând seama de procesele verbale de ședințe, că amânarea ședințelor din 28 noiembrie 1995 și 6 iunie 1996 nu era justificată de absența reclamantului, acesta fiind, de altfel, reprezentat de avocatul său la ședința din 6 iunie, ci de necesitatea așteptării întoarcerii dosarului de instanță trimis curții de juraturi, precum și a concluziilor apărării unor anumiți acuzați.

Referitor la comportamentul autorităților judecătorești, Curtea reamintește, în primul rând, că doar lentorile imputabile statului pot duce la constatarea unei depășiri a "duratei raționale" (vezi în special hotărârile Gergouil c. Franța, nr. 40111/98, § 19, 21 martie 2000, și Papachelas c. Grecia [GC], nr. 31423/96, § 40, CEDH 1999-II).

În cauza de față, Curtea constată că reclamantul a fost arestat la 28 februarie 1994 și pus în custodie preventivă la 17 martie 1994, că a fost inculpat la 28 martie 1994, că a compărut în fața curții de securitate a statului începând cu 5 aprilie 1994 și că aceasta și-a pronunțat verdictul la 18 iunie 1998, adică aproximativ patru ani și patru luni mai târziu. Este adevărat că a trebuit nouă luni (din 17 iunie 1994 la 17 martie 1995) autorităților naționale pentru a răspunde la cererea de informații a curții de securitate a statului, la fel cum a trebuit ministerului de interne pentru a răspunde la întrebarea aplicabilității "legii pe repentanță" (din 10 octombrie 1996 la 9 iulie 1997). De altfel, dosarul s-a pierdut pentru o scurtă perioadă (§22 de mai sus). În plus, modificările repetate ale compoziției curții de securitate a statului (§36 de mai sus), care ar putea să atragă critici din perspectiva echității procedurii, au contribuit la încetinirea desfășurării procesului. Cu toate acestea, în curs al acestor perioade, curtea de securitate a statului nu a rămas inactivă: a procedat la examinarea dovezilor, a cules declarații de la acuzați, precum și de la plângători, a ordonat măsuri de expertiză și a ascultat pledoariile apărării. A examinat, de asemenea, cererile de punere în libertate a acuzaților, a procedat la identificări de adrese și a acordat termene acuzaților pentru prezentarea apărării.

Curtea de Casație, pe de altă parte, s-a pronunțat șapte luni după ce a fost sesizată.

Ținând seama de durata globală a procedurii, Curtea consideră că nu a existat depășire a "duratei raționale" în sensul articolului 6 § 1 al Convenției.

Din aceste considerații, nu a existat o încălcare a acestei dispoziții.

Reclamantul susține că a suferit un prejudiciu material și moral pe care îl evaluează la 168.421 de euro (EUR).

Guvernul contestă aceste pretenții.

Referitor la prejudiciul material pretins, Curtea nu poate specula asupra rezultatului la care procedura în fața curții de securitate a statului ar fi ajuns dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc. Nu este, deci, cazul să acordeze reclamantului o indemnizație la acest titlu (vezi Findlay c. Regatul Unit, hotărâre din 25 februarie 1997, Culegere 1997-I, p 284, § 85).

Referitor la prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele cauzei de față, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă (Çıraklar, precitată, p. 3074, § 49).

Atunci când Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de un tribunal care nu era independent și imparțial în sensul articolului 6 § 1, ea consideră că, în principiu, redresarea cea mai corespunzătoare ar fi să fie judecat din nou reclamantul în timp oportun de un tribunal independent și imparțial. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere, de asemenea, 1.272 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața Curții. Ca dovezi, furnizează două chitanțe privitoare la cheltuieli de traducere și cheltuieli poștale.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Ținând seama de elementele de care dispune și de jurisprudența sa în materia, Curtea consideră că suma de 1.272 EUR pentru procedura în fața Curții este rezonabilă și o acordă reclamantului. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră că este corespunzător să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii din facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 52661/99) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Kenan Yavuz (« le requérant »), a saisi la Cour le 6 septembre 1999 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M es E. Büyükçulha, avocat à Ankara, et D. Sanlı, avocat stagiaire. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n'a pas désigné d'agent dans la procédure devant la Cour.

Le 7 novembre 2000, la Cour (première section) a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le restant de la requête au Gouvernement.

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Par une lettre du 18 novembre 2002, la Cour a informé les parties qu'elle se prononcerait, en application de l'article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête. EN FAIT I.

Le 28 février 1994, il fut arrêté par des policiers rattachés à la section chargée de la lutte contre le terrorisme près la direction de la sûreté de Tatvan. Il lui était reproché d'appartenir au PKK et de porter aide et assistance à celui-ci.

Le 17 mars 1994, le requérant fut déféré devant le juge assesseur près le tribunal de police de Tatvan qui ordonna sa détention provisoire.

Le 18 mars 1994, le parquet de Tatvan se déclara incompétent et renvoya l'affaire devant la cour de sûreté de l'Etat de Diyarbakır.

Le 28 mars 1994, le procureur près la cour de sûreté de l'Etat requit l'application des articles 125, 168 et 169 du code pénal ainsi que de l'article 5 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme à l'encontre du requérant et de vingt autres coaccusés pour appartenance, aide et assistance au PKK ainsi qu'homicide volontaire et utilisation d'explosifs.

Au terme de l'audience du 5 avril 1994, la cour de sûreté de l'Etat prolongea la détention provisoire du requérant et décida de demander des renseignements relatifs aux accusés ainsi que les dossiers d'instruction.

Le 31 mai 1994, la cour de sûreté de l'Etat tint une audience en l'absence du requérant. Elle entendit les plaidoiries en défense. Elle prononça un report d'audience dans l'attente des déclarations des plaignants et d'un accusé, lesquelles seraient recueillies par commission rogatoire.

Le 17 juin 1994, la cour de sûreté de l'Etat tint une audience en présence du requérant et l'entendit en ses déclarations. Ce dernier affirma que des policiers l'avaient contraint, lors de sa garde à vue, à rédiger et signer des manuscrits présentés comme des preuves à charge. Au terme de cette audience, la cour décida de demander des renseignements aux autorités publiques afin de compléter le dossier. Elle entendit également cinq autres coaccusés et leurs plaidoiries en défense.

Au cours de l'audience du 19 août 1994, la cour de sûreté de l'Etat, composée d'un nouveau collège de trois juges, procéda à la relecture des procès-verbaux d'audience. Elle entendit les quatre accusés présents et renouvela sa demande de renseignements auprès des autorités publiques.

Les 15 novembre 1994 et 23 janvier 1995, la cour de sûreté de l'Etat, siégeant en une nouvelle formation, tint deux audiences. Elle constata que les renseignements demandés n'avaient toujours pas été versés au dossier et renouvela sa demande en ce sens. Au cours de l'audience du 23 janvier, elle entendit les défenseurs des accusés qui discutèrent les preuves à charge.

Le 17 mars 1995, la cour de sûreté de l'Etat se réunit avec un nouveau juge. Elle procéda à la relecture des procès-verbaux d'audience et recueillit les dépositions des accusés. Elle renouvela en outre sa demande de documents et de renseignements auprès des autorités publiques et ordonna une expertise portant sur un revolver saisi lors de l'instruction.

Le 18 mai 1995, la cour de sûreté de l'Etat tint une audience au cours de laquelle elle accusa réception de la réponse des autorités publiques à sa demande de renseignements et donna lecture des documents ainsi versés au dossier. Elle décida en outre d'attendre que lui soient remis les rapports d'expertise concernant deux coaccusés pour poursuivre le procès.

Le 19 juillet 1995, la cour de sûreté de l'Etat constata que le rapport d'expertise n'avait pas été versé au dossier et demanda qu'il lui soit transmis.

Le 19 septembre 1995, la cour de sûreté de l'Etat siégea en une nouvelle composition et procéda, en conséquence, à la relecture des procès-verbaux d'audience. Elle entendit les plaidoiries en défense et décida de faire le nécessaire en vue d'accélérer le dépôt du rapport d'expertise ordonné.

Au cours de l'audience du 31 octobre 1995, la cour de sûreté de l'Etat accusa réception du rapport d'expertise et procéda à sa lecture. Elle examina en outre les demandes de mise en liberté des accusés.

Le 28 novembre 1995, la cour de sûreté de l'Etat siégea en une nouvelle composition et procéda à la relecture des procès-verbaux d'audiences. Elle constata qu'une partie des documents demandés avaient été versés au dossier et décida d'attendre qu'il en soit de même pour les autres. Le procureur demanda un délai pour présenter ses réquisitions.

Le 26 décembre 1995, la cour de sûreté de l'Etat constata que la copie du dossier était perdue alors que l'original avait été envoyé à la cour d'assises de Bitlis. Elle prononça en conséquence un report d'audience.

Le 7 mars 1996, la cour de sûreté de l'Etat, composée d'un nouveau juge, entendit les accusés. Le procureur présenta ses conclusions. La cour accorda un délai aux accusés pour la présentation de leurs mémoires en défense.

Au cours des audiences des 11 avril, 6 juin et 31 juillet 1996, la cour de sûreté de l'Etat recueillit les conclusions en défense, procéda à leur lecture et entendit les plaidoiries.

Le 10 octobre 1996, la cour de sûreté de l'Etat, composée d'un nouveau juge, donna lecture du procès-verbal de non-comparution constatant le refus de comparaître d'un accusé. Elle examina en outre la demande d'un accusé tendant au bénéfice des dispositions de la « loi sur le repentir » (« pișmanlık yasası »). Au terme de cette audience, elle saisit le ministère de l'Intérieur de la question de l'applicabilité de la « loi sur le repentir » en l'espèce.

Le 5 décembre 1996, la cour de sûreté de l'Etat entendit les accusés et réitéra sa demande auprès du ministère de l'Intérieur quant à l'applicabilité de la « loi sur le repentir ».

Au cours des audiences des 4 février et 27 mars, la cour de sûreté de l'Etat, siégeant en une nouvelle composition, entendit les accusés, demanda que soit établie l'adresse d'un accusé et réitéra sa demande auprès du ministère de l'Intérieur.

Le 29 mai 1997, la cour de sûreté de l'Etat accusa réception des informations relatives à l'adresse demandée et procéda à l'examen des demandes de mise en liberté des accusés, dont le requérant. Elle réitéra en outre sa demande auprès du ministère de l'Intérieur.

Le 9 juillet 1997, la cour de sûreté de l'Etat versa au dossier la réponse du ministère de l'Intérieur. Elle entendit les accusés faire part de leur souhait de voir le procès se terminer au plus tôt. Elle prononça un report d'audience dans l'attente des conclusions en défense d'un accusé.

Le 4 septembre 1997, les accusés, dont le requérant, présentèrent leurs conclusions en défense, lesquelles furent versées, après lecture, au dossier d'instance.

Le 9 octobre 1997, la cour de sûreté de l'Etat, siégeant en une nouvelle composition, constata l'absence du requérant. Elle entendit les accusés. L'avocat du requérant discuta du bien-fondé des preuves retenues contre son client.

A l'audience du 20 novembre 1997, le requérant demanda à la cour de sûreté de l'Etat, siégeant en une nouvelle composition, de statuer au plus tôt.

Le 22 janvier 1998, la cour de sûreté de l'Etat prononça un report d'audience dans l'attente des conclusions en défense de certains accusés.

Le 12 mars 1998, la cour de sûreté de l'Etat ordonna l'élargissement du requérant.

Le 7 mai 1998, le procureur présenta son réquisitoire. Un délai supplémentaire fut accordé aux accusés pour présenter leurs conclusions en réplique.

Lors des trente audiences tenues entre le 31 mai 1994 et le 18 juin 1998, la composition de la cour de sûreté de l'Etat changea vingt-sept fois.

Le 18 juin 1998, la cour de sûreté de l'Etat, composée de deux juges civils et d'un juge militaire, tint une audience en l'absence du requérant ainsi que de son défenseur, au terme de laquelle elle déclara le requérant coupable du chef d'assistance au PKK et le condamna à une peine de trois ans et neuf mois d'emprisonnement, en application de l'article 169 du code pénal. La cour de sûreté de l'Etat reconnut par ailleurs trois autres coaccusés coupables des infractions reprochées. Elle acquitta seize accusés et décida de disjoindre le cas d'un accusé pour l'enregistrer sous un nouveau numéro. Enfin, elle refusa de se prononcer quant au cas de deux coaccusés, ces derniers ayant déjà été condamnés, pour les mêmes faits, par une autre juridiction.

Le 8 mars 1999, la Cour de cassation confirma l'arrêt attaqué. II.

L'article 327 du code de procédure pénale énumère les cas où « une affaire qui a abouti à un jugement passé en force de chose jugée peut faire l'objet d'un nouveau procès en faveur du condamné ». Il a été modifié par l'article 3 de la loi n o 4793, qui a ajouté un sixième cas de réouverture : « Lorsqu'il est établi par un arrêt définitif de la Cour européenne des Droits de l'Homme qu'une décision pénale a été prononcée en violation de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales et de ses protocoles additionnels. Dans ce cas, la réouverture du procès peut être demandée dans un délai d'un an à partir de la date à laquelle l'arrêt de la Cour européenne des Droits de l'Homme est devenu définitif. » La loi n o 4793 est entrée en vigueur le 3 février 2003. Selon son article provisoire n o 1, l'article 3 ne joue que dans les deux hypothèses suivantes : celle où la Cour a rendu un arrêt devenu définitif avant l'entrée en vigueur de la loi ; celle où la Cour rendra un arrêt définitif au sujet d'une requête introduite après l'entrée en vigueur de la loi. EN DROIT I.

Enfin, le requérant estime que la procédure pénale, qui a débuté le 28 février 1994, avec son arrestation, et pris fin le 8 mars 1999, soit cinq ans et dix jours plus tard, a dépassé le délai raisonnable. Il y voit une violation de l'article 6 §§ 1 et 3 b) et c) de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) 3. Tout accusé a droit notamment à : (...) b) disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense ; c) se défendre lui-même ou avoir l'assistance d'un défenseur de son choix et, s'il n'a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d'office, lorsque les intérêts de la justice l'exigent ; (...) » A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête pour non-respect du délai de six mois prévu à l'article 35 de la Convention. Il soutient que la décision interne définitive est celle rendue par la Cour de cassation le 8 mars 1999. A cet égard, il fait valoir que le requérant aurait dû introduire sa requête dans les six mois à compter de cette date. Or, il souligne que la requête a été introduite le 13 septembre 1999, soit cinq jours après l'expiration du délai de six mois.

La Cour relève que la requête a été introduite le 6 septembre 1999 et non le 13 septembre 1999 comme l'expose le Gouvernement. La requête ayant été introduite dans les six mois à compter de la décision interne définitive, la Cour rejette l'exception du Gouvernement.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment Çiraklar c. Turquie , arrêt du 28 octobre 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VII) et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l'objet d'un examen au fond. Elle constate en outre que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. B. Sur le fond 1. Sur l'indépendance et l'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6 § 1 de la Convention (voir Özel , précité, §§ 33-34, et Özdemir , précité, §§ 35 ‑ 36).

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu'il est compréhensible que le requérant, qui répondait devant une cour de sûreté de l'Etat d'infractions prévues et réprimées par le code pénal, ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l'Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu'étaient objectivement justifiés les doutes nourris par le requérant quant à l'indépendance et à l'impartialité de cette juridiction ( İncal c. Turquie , arrêt du 9 juin 1998, Recueil 1998 ‑ IV, p. 1573, § 72 in fine ).

La Cour conclut que, lorsqu'elle a jugé et condamné le requérant, la cour de sûreté de l'Etat n'était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1. 2. Sur l'équité de la procédure pénale

Le Gouvernement conteste l'existence d'une violation.

La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu'un tribunal dont le manque d'indépendance et d'impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.

Eu égard au constat de violation du droit du requérant à voir sa cause entendue par un tribunal indépendant et impartial auquel elle parvient, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner le présent grief (voir, entre autres, Çiraklar , précité, §§ 44-45). 3. Sur la durée de la procédure litigieuse

Le Gouvernement estime qu'au vu des circonstances d'espèce, la durée de la procédure ne saurait être considérée comme déraisonnable au regard de la Convention et de la jurisprudence de la Cour.

En ce sens, le Gouvernement souligne la complexité de l'affaire et la nature des charges pesant sur le requérant. Il fait valoir notamment que la procédure pénale litigieuse impliquait plus de vingt et un prévenus, dont le requérant, poursuivis pour une pluralité d'infractions et dont certains demandèrent à bénéficier de la « loi sur le repentir ». En outre, il précise que plus de vingt-neuf audiences furent nécessaires uniquement pour déterminer la nature des infractions pouvant être imputées aux accusés. Il souligne que ces audiences furent tenues à intervalles réguliers de un ou deux mois. Enfin, il affirme que le requérant a contribué à ralentir la procédure en refusant de se présenter aux audiences des 28 novembre 1995 et 6 juin 1996.

Le requérant répond qu'à son avis, la complexité de l'affaire et le nombre des prévenus impliqués ne sauraient justifier la lenteur de la procédure. Il soutient ainsi que les juridictions nationales sont seules responsables de l'échéancier des audiences. En outre, il souligne que la composition de la cour de sûreté de l'Etat a été modifiée vingt-sept fois au cours du procès, ce qui a contribué à ralentir la procédure. Enfin, il rappelle qu'il était détenu pendant la majeure partie du procès et qu'en conséquence, les autorités nationales étaient seules responsables de sa défection lors des audiences des 28 novembre 1995 et 6 juin 1996.

La Cour note que la procédure à considérer a débuté le 28 février 1994, avec l'arrestation du requérant (paragraphe 7 ci-dessus), et pris fin le 8 mars 1999, date à laquelle la Cour de cassation a confirmé la condamnation du requérant (paragraphe 38 ci-dessus). La procédure a ainsi duré plus de cinq ans.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes, ainsi que suivant les circonstances de la cause.

La Cour note d'emblée que la procédure litigieuse revêtait une certaine complexité dans la mesure où les juridictions compétentes ont dû gérer un procès impliquant plus de vingt et un prévenus, dont le requérant, poursuivis pour plusieurs infractions dont, notamment, appartenance au PKK. Cette circonstance et la nature même des préventions nécessitaient un long travail de reconstitution des faits, de rassemblement des preuves et de détermination, pour chacune des personnes paraissant impliquées, des faits et des préventions mis à leur charge.

Quant au comportement du requérant, aucun retard dans la procédure ne lui est imputable. La Cour souligne ainsi, au vu des procès-verbaux d'audience, que le report des audiences des 28 novembre 1995 et 6 juin 1996 n'était pas justifié par l'absence du requérant, celui-ci ayant été par ailleurs représenté par son avocat lors de l'audience du 6 juin, mais la nécessité d'attendre le retour du dossier d'instance transmis à la cour d'assise ainsi que les conclusions en défense de certains accusés.

S'agissant du comportement des autorités judiciaires, la Cour rappelle d'abord que seules les lenteurs imputables à l'Etat peuvent amener à constater un dépassement du « délai raisonnable » (voir notamment les arrêts Gergouil c. France , n o 40111/98, § 19, 21 mars 2000, et Papachelas c. Grèce [GC], n o 31423/96, § 40, CEDH 1999 ‑ II).

En l'espèce, la Cour constate que le requérant a été arrêté le 28 février 1994 et placé en détention provisoire le 17 mars 1994, qu'il a été inculpé le 28 mars 1994, qu'il a comparu devant la cour de sûreté de l'Etat à partir du 5 avril 1994 et que celle-ci a rendu son verdict le 18 juin 1998, soit près de quatre ans et quatre mois plus tard. Certes, il a fallu neuf mois (du 17 juin 1994 au 17 mars 1995) aux autorités nationales pour satisfaire à la demande de renseignements de la cour de sûreté de l'Etat, de même qu'au ministère de l'Intérieur pour répondre à la question de l'applicabilité de la « loi sur le repentir » (du 10 octobre 1996 au 9 juillet 1997). Par ailleurs, le dossier a été perdu pendant une brève période (paragraphe 22 ci-dessus). En outre, les modifications répétées de la composition de la cour de sûreté de l'Etat (paragraphe 36 ci-dessus), qui pourraient prêter à critique sous l'angle de l'équité de la procédure, ont contribué à ralentir le déroulement du procès. Toutefois, au cours de ces périodes, la cour de sûreté de l'Etat n'est pas demeurée inactive : elle a procédé à l'examen des preuves, recueilli les déclarations des accusés ainsi que des plaignants, ordonné des mesures d'expertise et entendu les plaidoiries en défense. Elle a également examiné les demandes de mise en liberté des accusés, procédé à des identifications d'adresse et accordé des délais aux accusés pour la présentation de leur défense.

La Cour de cassation, quant à elle, a statué sept mois après avoir été saisie.

Eu égard à la durée globale de la procédure, la Cour estime qu'il n'y a pas eu dépassement du « délai raisonnable » au sens de l'article 6 § 1 de la Convention.

Partant, il n'y a pas eu violation de cette disposition. II.

Le requérant allègue avoir subi un préjudice matériel et moral qu'il évalue à 168 421 euros (EUR).

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l'Etat aurait abouti si l'infraction à la Convention n'avait pas eu lieu. Il n'y a donc pas lieu d'accorder au requérant une indemnité à ce titre (voir Findlay c. Royaume-Uni , arrêt du 25 février 1997, Recueil 1997-I, p 284, § 85).

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l'espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante ( Çıraklar , précité, p. 3074, § 49).

Lorsque la Cour conclut que la condamnation d'un requérant a été prononcée par un tribunal qui n'était pas indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1, elle estime qu'en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 1 272 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour. A titre de justificatifs, il fournit deux quittances portant sur des frais de traduction et des frais postaux.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable la somme de 1 272 EUR pour la procédure devant la Cour et l'accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.