DIAMANTIDES contre la GRECE

Următoarele dispoziții nu au fost respectate (...) c) ajournarea urmării penale în cazurile în care este impusă de lege (...) ». RECLAMAȚII 1. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii în fața camerelor de acuzare.

Invocând aceeași dispoziție, reclamantul se plânge de obstrucție la dreptul de acces la tribunal.

Invocând aceeași dispoziție, se plânge de lipsă de motivare a deciziilor judiciare competente achitând pe cei care l-au defamat.

Invocând aceeași dispoziție, reclamantul se plânge de lipsă de imparțialitate a anumiți judecători care au examinat unele din infracțiunile pentru care a fost urmărit.

Invocând art. 6 § 2 din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a principiului presupunerii innocenței.

Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului la respect al vieții private și familiale. ÎN DREPT 1. Reclamantul se plânge de durata procedurii în fața camerelor de acuzare. Invocă art. 6 § 1 din Convenție, ale cărui părți relevante se citesc după cum urmează : « Orice persoană are dreptul ca cauza să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de un tribunal (...), care va decide, fie asupra contestațiilor din drepturi și obligații de caracter civil, fie asupra bunului fond al oricărei acuzații în materie penală la adresa ei. » a) Cu titlu principal, Guvernul susține că rezultatul procedurii în fața jurisdicțiilor penale nu era determinant pentru dreptul reclamantului de a fi indemn. Procedura nu privea deci « contestații din drepturi și obligații de caracter civil » ale reclamantului. Pentru a-și întări teza, Guvernul susține, de plus, că reclamantul, prin constituirea ca parte civilă, nu fixase în fața jurisdicțiilor penale suma indemnizării care trebuia să i se aloce pentru infracțiunile susținute. Conform Guvernului, această atitudine probează că reclamantul s-a constituit parte civilă doar pentru a susține plângerea în fața jurisdicțiilor penale și nu pentru a primi indemnizare. În cele din urmă, Guvernul ridică că, conform legislației naționale, jurisdicțiile civile nu sunt legate de hotărârile jurisdicțiilor penale. Reclamantul combate tezele avansate de Guvern. Susține că faptul de a nu fi precizat, de la depunerea plângerii, suma datorată indemn, nu schimbă în nimic natura litigiului în fața jurisdicțiilor penale. La fel, o eventuală acțiune în daune-interese în fața jurisdicțiilor civile nu modifică motivul constituirii ca parte civilă într-un proces penal. În cele din urmă, acceptă, pe de o parte, că deciziile camerelor de acuzare sau jurisdicțiilor penale nu leagă jurisdicțiile civile. Cu toate acestea, susține, pe de altă parte, că « impactul moral » al unei decizii a camerei de acuzare a Curții de Casație asupra jurisdicțiilor penale inferioare nu poate fi ignorat. Curtea amintește că, conform principiilor deduse din jurisprudența sa, trebuie să cerceteze dacă exista o « contestație » asupra unui « drept » la care se poate pretinde, cel puțin de o manieră defensabilă, recunoscut în dreptul intern. Trebuie să existe o contestație reală și serioasă ; poate privi atât existența unui drept cât și întinderea sau modalitățile exercitării sale ; în fine, rezultatul procedurii trebuie să fie direct determinant pentru un asemenea drept (a vedea, printre multe altele, Fayed c. Regatul Unit, hotărâre din 21 septembrie 1994, seria A nr. 294-B, pp. 45-46, § 56). În specie, Curtea constată, mai întâi, că cauza privește o procedură pentru defamație. Prin urmare, se raportează la dreptul de a se bucura de o reputație bună, ceea ce nu pretinde controvers privitor la caracterul « civil » al acesteia. În al doilea rând, Curtea observă că alegând calea penală și constituindu-se parte civilă, reclamantul angajase proceduri judiciare pentru a obține din jurisdicțiile penale o declarație de vinovăție și în același timp o reparație, oricât de mică. Aceasta fiind, simplul fapt pentru un justiciabil de a se declara parte civilă la procuror sau judecător de instrucție îi permite exercitarea drepturilor civile (a vedea mutatis mutandis Anagnostopoulos c. Grecia [PV1] , nr. o 54589/00, § [PV2] 32, 3 aprilie 2003). Mai mult, chiar jurisprudența jurisdicțiilor naționale recunoaște caracterul atât penal cât și civil al constituirii ca parte civilă (între altele Cass. Penal., Plen ., hotărâre nr. 1/1997, NoB, 1997). În aceste condiții, Curtea apreciază că art. 6 este aplicabil în specie. b) Privitor la fond, Guvernul susține că perioada care trebuie luată în considerare a început pe 4 septembrie 1996, cu depunerea requizitoriilor, și s-a încheiat pe 9 ianuarie 2001, cu decizia camerei de acuzare a Curții de Casație. De plus, privitor la caracterul rezonabil al procedurii, Guvernul susține că anumite perioade nu sunt imputabile autorităților naționale, mai ales : perioada necesară procurorului de a se familiariza cu dosarul cauzei ; perioada necesară procurorului lângă tribunalul penal din Atena de a retrimite cauza procurorului lângă curtea de apel din Atena și invers, perioadele în cursul cărora procurorul responsabil cu cauza era bolnav precum și perioadele vacanțelor judiciare. Reclamantul răspunde că între data la care depuse plângere, adică 5 aprilie 1996, și data la care camera de acuzare a Curții de Casație lua decizia, 9 ianuarie 2001, se scurse o perioadă de aproximativ patru ani și nouă luni. În cursul acestei perioade, reclamantul indică perioade de inactivitate reprezentând în total trei ani aproximativ. Curtea apreciază, la lumina ansamblului argumentelor părților, că reclamația pune probleme serioase de fapt și drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu al examinării cererii, ci necesită un examen pe fond ; rezultă că reclamația nu ar putea fi declarată evident nefondată, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. 2. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de defect de acces la tribunal. Observă că termenul de prescripție pentru infracțiunile litigioase este de cinci ani conform dreptului grec. Or, din cauza lungimii procedurilor (cinci ani aproximativ), chiar dacă Curtea de Casație ar fi primit recursul, inculpații nu ar fi fost niciodată trimiși în judecată pentru că infracțiunile ar fi fost prescrise. Guvernul nu răspunde acestei reclamații a reclamantului. Curtea apreciază că reclamația lipsește de temei, pentru că Curtea de Casație a hotărât oricum să nu trimită inculpații în judecată. Chestiunea prescripției nu s-a pus deci în specie. Rezultă că reclamația este evident nefondată și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 3. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de lipsă de motivare a deciziilor ce o privesc și, în special, a deciziei nr. 47/2001 a camerei de acuzare a Curții de Casație. Guvernul susține că decizia camerei de acuzare a Curții de Casație era suficient motivată. Guvernul subliniază că Curtea de Casație putea doar examina mijloacele de drept invocate de reclamant și nu putea proceda la reevaluare a faptelor cauzei. Într-adevăr, Curtea de Casație, în aplicarea legislației și jurisprudenței relevante, a suficient justificat motivele pentru care camera de acuzare a curții de apel expuse în mod clar și fără contradicție : a) faptele din care dedusese că actele incrimnate nu fuseseră comise, b) dovezile relevante și c) un raționament clar și etajat justificând neaplicare în specie a dispozițiilor codului penal invocate de reclamant. Reclamantul replică că decizia nr. 47/2001 a camerei de acuzare a Curții de Casație este, în fapt, o simplă repetare a deciziei nr. 865/2000 a camerei de acuzare a curții de apel. În loc să aplice criteriile pe care le stabilise în propria jurisprudență în materie, Curtea de Casație se limitase să reproduceaza verbatim termenii deciziei curții de apel și să afirme că aceasta ținuse seama și examinase toate faptele care constituiau infracțiunile de defamație și insulte la adresa reclamantului. Totuși, Curtea de Casație considerase geturii reclamantului ca necredibil, ignorase depozițiile și nu precizase care documente sau decizii o determinaseră să concluzioneze că reclamantul comisese efectiv infracțiunile menționate. Assim, conform reclamantului, atât curtea de apel cât și Curtea de Casație ignoraseră complet hotărârile definitive achitând reclamantul. În special, Curtea de Casație nu ar fi răspuns argumentelor procurorului lângă Curtea de Casație, care propusese în raportul privind cauza că Curtea de Casație să țină seama de hotărârile achitare anterioare și să ajouneze procedura până la finalizarea urmării împotriva reclamantului. Curtea amintește că conform jurisprudenței sale constante, sarcina ei unică este de a asigura respectarea angajamentelor decurgând din Convenție pentru statele contractante. În particular, nu-i aparține să cunoască erori de fapt sau drept pretinse comise de jurisdicție, decât dacă și în măsura în care ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate de Convenție. Dacă Convenția garantează în art. 6 dreptul la un proces echitabil, nu reglementează totuși admisibilitatea dovezilor ca atare, materie care ține în primul rând de dreptul intern ( García Ruiz c. Spania [GC] [PV3] , hotărâre din 21 ianuarie 1999 [PV4] , Culegere de hotărâri și decizii [PV5] 1999-I, p [PV6] . 118, § [PV7] 28). Privitor exact la motivarea hotărârilor, Curtea amintește că, dacă art. 6 § 1 din Convenție obliga tribunalele să motiveze deciziile, această obligație nu poate fi înțeleasă ca cere un răspuns detaliat la fiecare argument (a vedea, între altele Garcia Ruiz c. Spania, cit. , § 26). La lumina celor de mai sus și a deciziilor date, Curtea constată că camerele de acuzare ale jurisdicțiilor interne, și mai ales Curtea de Casație, răspunseseră în mod adecvat argumentelor ridicate în fața lor. Observă mai în special că reclamantul putuse prezenta în fața camerelor de acuzare toți elementele pe care le considera relevante pentru apărarea intereselor, elemente care fuseseră efectiv examinate de judecători. Rezultă că reclamația este evident nefondată și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 4. În observațiile din 25 februarie 2003 depuse Curții după comunicarea cererii Guvernului, reclamantul se plânse, de asemenea, de lipsă de imparțialitate a anumiți judecători care participaseră la procedurile privind defamația. Susținea că aceștia siduseră anterior la ședința cauzelor privind urmările penale angajate la adresa lui și exprimaSeră o opinie nefavorabilă cauzei. Curtea apreciază că aceasta este o nouă reclamație, distinctă de cele conținute în cererea inițială. Or, Curtea observă că decizia camerei de acuzare a Curții de Casație din care reclamantul trage această nouă reclamație a fost pronunțată pe 9 ianuarie 2001, deci mai mult de șase luni înainte de 25 februarie 2003, data introducerii acestei reclamații. Rezultă că reclamația este tardivă și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. 5. Reclamantul se plânge că decizia camerei de acuzare a Curții de Casație aduse atingere presupunerii innocenței. Invocă art. 6 § 2 din Convenție care se citește după cum urmează : « Orice persoană acuzată de infracțiune se presupune innocentă până la stabilire legală a vinovăției. » Guvernul susține că, în procedura de defamație, reclamantul nu avea calitatea de acuzat pentru ca principiul presupunerii innocenței să fie aplicat. Assim, nici camera de acuzare a curții de apel nici cea a Curții de Casație nu puteau să se pronunțe asupra vinovăției reclamantului. De plus, camera de acuzare a Curții de Casație se limitase să examineze suficiența motivării deciziei camerei de acuzare a curții de apel precum și aplicarea corectă a dispozițiilor relevante din codul penal (articolele 361, 363 și 367). Prin urmare, Curtea de Casație nu era competentă să formuleaze declarații asupra fondului cauzei care ar putea încălca presupunerea innocenței. De plus, Guvernul apreciază că reclamantul invocase în mod vag și imprecis în fața Curții de Casație nerespectarea presupunerii innocenței de curtea de apel. În cele din urmă, Guvernul susține că deciziile camerelor de acuzare se bazau pe dovezi colectate la percheziția efectuată de procuror. Conform Guvernului, camerele de acuzare nu ținuseră seama de hotărârile achitând reclamantul de vreme ce acestea nu erau direct legate de procedurile de defamație. Reclamantul observă că statuând după cum a făcut, camera de acuzare a Curții de Casație declara într-o manieră reclamantul vinovat de multiple infracțiuni, în timp ce în raport procurorul sublinia că decizia camerei de acuzare a curții de apel era supusă nulității absolute. Curtea de Casație ignora, de asemenea, hotărârile achitând reclamantul de unele din infracțiunile explicit menționate în decizia litigioasă. În cele din urmă, camera de acuzare a Curții de Casație taceau sub tăcere toți argumentele procurorului care, în raportul, apăruse pentru nulitate a deciziei atacate. Curtea apreciază, la lumina ansamblului argumentelor părților, că reclamația pune probleme serioase de fapt și drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu al examinării cererii, ci necesită un examen pe fond ; rezultă că reclamația nu ar putea fi declarată evident nefondată, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost observat. 6. În ales loc, reclamantul se plânge de o încălcare a vieții sale private. Pretinde că protecția onoarei și reputației unui profesionist în cadrul mediului profesional și relațiilor cu clienți cade în sfera articolului. Pe de o parte, prezentând-l ca criminal, declarațiile inculpaților în emisiune televizată aduseră atingere imaginii vizavi clientela și vieții private ; pe de altă parte, Statul nu-și îndeplinise obligația pozitivă de protecție a acestui drept de vreme ce camera de acuzare a Curții de Casație, considerând că toate aceste declarații corespundeau realității, s-asociase cu defamatorii. Invocă art. 8 din Convenție, redactat după cum urmează : « 1. Orice persoană are dreptul la respect pentru viața privată și familială, domiciliul și corespondența. 2. Nu poate exista ingerință a autorității publice în exercitarea acestui drept decât dacă această ingerință este prevăzută de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru siguranța națională, securitate publică, bunăstare economică a țării, apărare ordinii și prevenție infracțiuni penale, protecție sănătății sau moralei, sau protecție drepturilor și libertăților altora. » Guvernul nu răspunde acestei reclamații a reclamantului. Curtea observă că reclamația se analizează de fapt într-o dezaprobație a deciziei Curții de Casație de a nu urmări jurnaliștii și colaboratorii reclamantului care se întoarseră împotriva lui. Apreciază că nicio chestiune privind drepturile garantate de art. 8 din Convenție nu se pune în specie. Rezultă că reclamația este evident nefondată și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, la unanimitate, Declara recevabile reclamațiile reclamantului bazate pe durata procedurii și principiul presupunerii innocenței ; Declara cererea inadmisibilă pentru rest. Søren Nielsen Peer lorenzen Grefier adjunct Președinte

Les dispositions suivantes n’ont pas été respectées (...) c) l’ajournement de la poursuite pénale dans les cas où elle est imposée par la loi (...) ». GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure devant les chambres d’accusation.

Invoquant la même disposition, le requérant se plaint d’entraves à son droit d’accès à un tribunal.

Invoquant la même disposition, il se plaint d’un défaut de motivation des décisions judiciaires compétentes acquittant ceux qui l’ont diffamé.

Invoquant la même disposition, le requérant se plaint du manque d’impartialité de certains juges qui ont examiné certaines des infractions pour lesquelles il fut poursuivi.

Invoquant l’article 6 § 2 de la Convention, le requérant se plaint d’une violation du principe de la présomption d’innocence.

Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint d’une violation de son droit au respect de la vie privée et familiale. EN DROIT 1. Le requérant se plaint de la durée de la procédure devant les chambres d’accusation. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, dont les parties pertinentes sont ainsi libellées : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera, soit des contestations sur des droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. » a) A titre principal, le Gouvernement soutient que l’issue de la procédure devant les juridictions pénales n’était pas déterminante pour le droit du requérant à être indemnisé.La procédure n’a donc pas porté sur « des droits et obligations de caractère civil » du requérant. Pour conforter sa thèse, le Gouvernement allègue, de plus, que le requérant, en se constituant partie civile, n’avait pas fixé devant les juridictions pénales le montant de l’indemnité qui devait lui être alloué pour les infractions alléguées. Selon le Gouvernement, cette attitude prouve que le requérant s’est constitué partie civile uniquement pour soutenir sa plainte devant les juridictions pénales et non pas pour se voir verser une indemnité. En dernier lieu, le Gouvernement soulève que, selon la législation nationale, les juridictions civiles ne sont pas liées par les jugements des juridictions pénales. Le requérant combat les thèses avancées par le Gouvernement. Il affirme que le fait de ne pas avoir précisé, dès le dépôt de sa plainte, le montant de l’indemnité due, ne change en rien la nature du litige devant les juridictions pénales. De même, une action éventuelle en dommages- intérêts devant les juridictions civiles ne modifie pas la raison de se constituer partie civile dans un procès pénal. En dernier lieu, il accepte, d’une part, que les décisions des chambres d’accusation ou des juridictions pénales ne lient pas les juridictions civiles. Pourtant, il allègue, d’autre part, que l’« impact moral » d’une décision de la chambre d’accusation de la Cour de cassation sur les juridictions pénales inférieures ne peut être ignoré. La Cour rappelle que, selon les principes dégagés par sa jurisprudence, elle doit rechercher s’il y avait une « contestation » sur un « droit » auquel on peut prétendre, au moins de manière défendable, reconnu en droit interne. Il doit s’agir d’une contestation réelle et sérieuse ; elle peut concerner aussi bien l’existence d’un droit que son étendue ou ses modalités d’exercice ; enfin, l’issue de la procédure doit être directement déterminante pour un tel droit (voir, parmi beaucoup d’autres, Fayed c. Royaume-Uni, arrêt du 21 septembre 1994, série A n o 294-B, pp. 45-46, § 56). En l’espèce, la Cour constate, en premier lieu, que l’affaire concerne une procédure pour diffamation. Par conséquent, elle est relative au droit de jouir d’une bonne réputation, ce qui ne prête pas à controverse quant à son caractère « civil ». En deuxième lieu, la Cour relève qu’en choisissant la voie pénale et en se constituant partie civile, le requérant entama des poursuites judiciaires afin d’obtenir des juridictions pénales une déclaration de culpabilité et en même temps une réparation, fût-elle minime. Cela étant, le seul fait pour un justiciable de déclarer se constituer partie civile au procureur ou au juge d’instruction lui permet d’exercer des droits civils (voir mutatis mutandis Anagnostopoulos c. Grèce [PV1] , n o 54589/00, § [PV2] 32, 3 avril 2003). Qui plus est, c’est la jurisprudence même des juridictions nationales qui reconnaît le caractère à la fois pénal et civil de la constitution de partie civile (entre autres Cass. Crim., Plén ., arrêt n o 1/1997, NoB, 1997). Dans ces conditions, la Cour estime que l’article 6 est applicable en l’espèce. b) Quant au fond, le Gouvernement affirme que la période à prendre en considération débuta le 4 septembre 1996, avec le dépôt des réquisitoires, et prit fin le 9 janvier 2001, avec la décision de la chambre d’accusation de la Cour de cassation. En outre, quant au caractère raisonnable de la procédure, le Gouvernement allègue que certaines périodes ne sont pas imputables aux autorités nationales, notamment : la période nécessaire au procureur pour prendre connaissance du dossier de l’affaire ; la période nécessaire au procureur auprès du tribunal correctionnel d’Athènes pour renvoyer l’affaire au procureur auprès de la cour d’appel d’Athènes et inversement, les périodes durant lesquelles le procureur responsable de l’affaire était malade ainsi que les périodes des vacances judiciaires. Le requérant répond qu’entre la date à laquelle il porta plainte, c’est-à-dire le 5 avril 1996, et la date à laquelle la chambre d’accusation de la Cour de cassation prit sa décision, le 9 janvier 2001, il s’écoula une période d’environ quatre ans et neuf mois. Pendant cette période, le requérant indique des périodes d’inactivité représentant au total trois ans environ. La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond ; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. 2. Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint d’un défaut d’accès à un tribunal. Il relève que le temps de prescription pour les infractions litigieuses est de cinq ans selon le droit grec. Or, en raison de la longueur des procédures (cinq ans environ), à supposer même que la Cour de cassation eût accueilli son pourvoi, les accusés n’auraient jamais été déférés et jugés car les infractions se seraient heurtées à la prescription. Le Gouvernement ne répond pas à ce grief du requérant. La Cour estime que ce grief manque de fondement, car la Cour de cassation a, de toute façon, décidé de ne pas renvoyer les accusés en jugement. La question de la prescription ne s’est donc pas posée en l’espèce. Il s’ensuit que le grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 3. Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint d’un manque de motivation des décisions le concernant et, tout particulièrement, de la décision n o 47/2001 de la chambre d’accusation de la Cour de cassation. Le Gouvernement soutient que la décision de la chambre d’accusation de la Cour de cassation était suffisamment motivée. Le Gouvernement souligne que la Cour de cassation ne pouvait qu’examiner les moyens de droit invoqués par le requérant et non pas procéder à une réévaluation des faits de la cause. En effet, la Cour de cassation, en appliquant la législation et la jurisprudence pertinentes, a suffisamment justifié les raisons pour lesquelles la chambre d’accusation de la cour d’appel a exposé de manière claire et sans contradiction : a) les faits dont elle a déduit que les actes incriminés n’avaient pas été accomplis, b) les preuves pertinentes et c) un raisonnement clair et étayé justifiant la non-application en l’espèce des dispositions du code pénal invoquées par le requérant. Le requérant rétorque que la décision n o 47/2001 de la chambre d’accusation de la Cour de cassation est, en fait, une simple répétition de la décision n o 865/2000 de la chambre d’accusation de la cour d’appel. Au lieu d’appliquer les critères qu’elle a elle-même établis dans sa jurisprudence en la matière, la Cour de cassation se limita à reproduire verbatim les termes de la décision de la cour d’appel et à affirmer que celle-ci avait pris en compte et examiné tous les faits qui constituaient les infractions de diffamation et d’injure à l’encontre du requérant. Toutefois, la Cour de cassation considéra les témoins du requérant comme non crédibles, ignora leurs dépositions et ne précisa pas quels étaient les documents ou les décisions qui l’avaient amenée à conclure que le requérant avait effectivement commis les infractions mentionnées. Ainsi, selon le requérant, tant la cour d’appel que la Cour de cassation ont ignoré complètement les jugements définitifs l’acquittant. Tout particulièrement, la Cour de cassation n’aurait pas répondu aux arguments du procureur auprès de la Cour de cassation, lequel aurait proposé dans son rapport relatif à l’affaire que la Cour de cassation tienne compte des jugements préalables d’acquittement et ajourne la procédure jusqu’à la fin des poursuites contre le requérant. La Cour rappelle que selon sa jurisprudence constante, elle a pour seule tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les états contractants. En particulier, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. Si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves en tant que telle, matière qui relève au premier chef du droit interne ( García Ruiz c. Espagne [GC] [PV3] , arrêt du 21 janvier 1999 [PV4] , Recueil des arrêts et décisions [PV5] 1999-I, p [PV6] . 118, § [PV7] 28). En ce qui concerne précisément la motivation des arrêts, la Cour rappelle que, si l’article 6 § 1 de la Convention oblige les tribunaux à motiver leurs décisions, cette obligation ne peut se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument (voir, entre autres Garcia Ruiz c. Espagne, précité , § 26). A la lumière de ce qui précède et des décisions rendues, la Cour constate que les chambres d’accusation des juridictions internes, et notamment la Cour de cassation, ont répondu de manière adéquate aux arguments soulevés devant elles. Elle relève plus particulièrement que le requérant a pu présenté devant les chambres d’accusation tous les éléments qu’il jugeait pertinents pour la défense de ses intérêts, éléments qui ont été effectivement examinés par les juges. Il s’ensuit que le grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 4. Dans ses observations du 25 février 2003 soumises à la Cour après la communication de la requête au Gouvernement, le requérant se plaignit aussi du manque d’impartialité de certains juges qui ont participé aux procédures relatives à la diffamation. Il alléguait que ceux-ci avaient préalablement siégé à l’audience des affaires relatives aux poursuites menées à son encontre et avaient exprimé un avis défavorable à sa cause. La Cour estime qu’il s’agit d’un nouveau grief, distinct de ceux contenus dans la requête initiale. Or, la Cour note que la décision de la chambre d’accusation de la Cour de cassation dont le requérant tire ce nouveau grief a été rendue le 9 janvier 2001, donc plus de six mois avant le 25 février 2003, date d’introduction dudit grief. Il s’ensuit que ce grief est tardif et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 5. Le requérant se plaint de ce que la décision de la chambre d’accusation de la cour de cassation a porté atteinte à sa présomption d’innocence. Il invoque l’article 6 § 2 de la Convention qui se lit ainsi : « Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie. » Le Gouvernement soutient que, dans la procédure de diffamation, le requérant n’avait pas la qualité d’accusé pour que le principe de présomption d’innocence soit appliqué. Ainsi, ni la chambre d’accusation de la cour de cassation ni celle de la cour d’appel ne pouvaient se prononcer sur la culpabilité du requérant. De surcroît, la chambre d’accusation de la Cour de cassation s’est limitée à examiner la suffisance de la motivation de la décision de la chambre d’accusation de la cour d’appel ainsi que l’application correcte des dispositions pertinentes du code pénal (articles 361, 363 et 367). Par conséquent, la Cour de cassation n’était pas compétente pour formuler des déclarations sur le fond de l’affaire qui pourraient enfreindre sa présomption d’innocence. En outre, le Gouvernement estime que le requérant a invoqué de manière vague et imprécise devant la Cour de cassation le non-respect de sa présomption d’innocence par la cour d’appel. En dernier lieu, le Gouvernement soutient que les décisions des chambres d’accusation se fondaient sur les preuves recueillies lors de la perquisition menée par le procureur. Selon le Gouvernement, les chambres d’accusation n’avaient pas tenu compte des arrêts acquittant le requérant du fait que ces derniers n’étaient pas directement liés aux procédures de diffamation. Le requérant relève qu’en statuant comme elle l’a fait, la chambre d’accusation de la Cour de cassation a en quelque sorte déclaré le requérant coupable de multiples infractions, alors que dans son rapport le procureur soulignait que la décision de la chambre d’accusation de la cour d’appel encourait la nullité absolue. La Cour de cassation ignora également les arrêts acquittant le requérant de certaines des infractions explicitement mentionnées dans la décision litigieuse. En dernier lieu, la chambre d’accusation de la Cour de cassation passa sous silence tous les arguments du procureur qui, dans son rapport, avait plaidé pour la nullité de la décision attaquée. La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond ; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé. 6. En dernier lieu, le requérant se plaint d’une violation de sa vie privée. Il prétend que la protection de l’honneur et de la réputation d’un professionnel dans le cadre de son environnement professionnel et de ses relations avec ses clients tombe dans le champ d’application de cet article. D’une part, en le présentant comme un criminel, les déclarations des accusés pendant l’émission télévisée portèrent atteinte à son image vis-à-vis de sa clientèle et à sa vie privée ; d’autre part, l’Etat a failli à son obligation positive de protéger ce droit puisque la chambre d’accusation de la Cour de cassation, en considérant que toutes ces déclarations correspondaient à la réalité, s’associa avec les diffamateurs. Il invoque l’article 8 de la Convention, ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance. 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien-être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » Le Gouvernement ne répond pas à ce grief du requérant. La Cour note que ce grief s’analyse en fait en une désapprobation de la décision de la Cour de cassation de ne pas poursuivre les journalistes et les collaborateurs du requérant qui s’étaient retournés contre lui. Elle estime qu’aucune question relative aux droits garantis par l’article 8 de la Convention ne se pose en l’espèce. Il s’ensuit que le grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare recevables les griefs du requérant tirés de la durée de la procédure et du principe de la présomption d’innocence ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. S øren Nielsen P eer lorenzen Greffier adjoint Président [PV1] 1 Enlever si nécessaire. Si l'arrêt ne concerne pas le bien-fondé mais un autre sujet, le type d'arrêt doit suivre le nom de l'Etat défendeur (ex. : "(règlement amiable)"). [PV2] 1 Ajouter un deuxième "§" si référence à plus d'un paragraphe. [PV3] 1 Enlever si nécessaire. Si l'arrêt ne concerne pas le bien-fondé mais un autre sujet, le type d'arrêt doit suivre le nom de l'Etat défendeur (ex. : "(règlement amiable)"). [PV4] 1 Ajouter, le cas échéant, le type d'arrêt en romain après la date (ex. : "(article 50)" ou "(exceptions préliminaires)"). [PV5] 1 Uniquement pour la première référence ; pour les références suivantes utiliser " Recueil ". [PV6] 1 Ajouter un deuxième "p" si référence à plus d'une page. Si vous citez l'avis de la Commission ajoutez "avis de la Commission" avant la référence à la page. [PV7] 1 Ajouter un deuxième "§" si référence à plus d'un paragraphe.