CtEDO 20.11.2003 AI

DIAMANTIDES contre la GRECE

RESPONDENT
GRC
HOTĂRÂRE
20.11.2003
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2003
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
DIAMANTIDES contre la GRECE (CtEDO, 2003)
HUDOC · oficial

cererii nr

o

71563/01

prezentată de Spyros DIAMANTIDES

împotriva Greciei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Prima secțiune), ședință pe 20 noiembrie 2003 într-o cameră compusă din

:

Dl.

P.

Lorenzen

,

președinte

,

C.L.

Rozakis

,

G.

Bonello

,

D-nele

F.

Tulkens

,

N.

Vajić

,

Dl.

E.

Levits,

D-na

S.

Botoucharova,

judecători

,

și Dl.

S.

Nielsen,

grefier adjunct

,

Având în vedere cererea mai sus menționate introdusă pe 22 iunie 2001,

Având în vedere observațiile depuse de guvernul pârât și pe cele prezentate în răspuns de consilieri reclamantului,

După deliberare, pronunță decizia care urmează

:

Reclamantul, Spyros Diamantides, este cetățean grec, născut în 1948 și rezident la Atena. Este reprezentat în fața Curții de d-nele

A.

Circumstanțele specie

Faptele cauzei, după cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamantul este medic homeopa, membru al mai multor asociații, naționale și internaționale, de medici homeopa și autor de mai mulți articoli pe tratament homeopatic. Conform reclamantului, succesul profesional l-a atras invidia concurenților care răspândeau zvonul că acesta crease o sectă și exploata pacienții. Media s-a folosit de acest zvon și l-a amplificat. Pe 28 iunie 1995, procurorul republicii și mai mulți polițiști efectuară o percheziție la domiciliul și biroul reclamantului. Efectuară percheziții corporale colaboratorilor, arestară unsprezece dintre ei, în timp ce reclamantul era în străinătate, și confiscară bancnote în valoare de mai mult de 140

000

000

drahme.

Reclamantul a fost subiect al mai multor acțiuni penale, care au rezultat în non-loci sau achitări sau sunt încă în curs.

Pe 30 martie 1998, curtea de apel l-a achitat de capul de acuzare a leziunilor corporale repetate pe minor (hotărâre nr.

1513/1999). Pe 11 februarie 1999, tribunalul penal din Atena l-a achitat de capul de acuzare a falsului și folosirii falsului (sentință nr.

12201/1999) și pe 29 iunie 2000, Curtea de Casație a confirmat o decizie a camerei de acuzare a curții de apel achitând reclamantul de capurile de escrocherie și falsuri criminale (hotărâre nr.

1196/2000).

Entre timp, pe 5 februarie 1996, postul de televiziune Star Channel dăduse cuvânt, în cadrul emisiunii «

Martor Ocular

», colaboratorilor reclamantului care se întoarseră împotriva lui. Conform reclamantului, ei ținură discursuri mincinos și defamatorii. Această emisiune a fost retransmisă pe 8 și 11 februarie 1996. Jurnalista care prezenta emisiunea ar fi declarat că reclamantul «

era medic care recruta tineri oameni de știință și îi transforma în servitori orbi, maltrata copii, proferea amenințări la adresa anumitor persoane, ordona ca oameni să fie înjunghiați sau trecuți bătaie (...) crea comunități de femei gata să-și satisfacă poftele sexuale și organiza ceremonii de magie neagră pentru a anihila pe cei pe care îi considera dușmanii

». Aceeași jurnalistă scrise într-un ziar duminical cu tiraj mare un articol intitulat «

comunități de sex și violență la Atena

».

Pe 5 aprilie 1996, reclamantul a depus plângere împotriva jurnalistei și mai multor alte persoane prezente la emisiune. Pe 4

septembrie

1996, procurorul adresă requizitorii dând sarcini judecătorului de instrucție de a informa pentru capul de acuzare de defamație și insulte la adresa persoanelor vizate de reclamant. Pe 25 ianuarie 2000, camera de acuzare a tribunalului penal din Atena hotărî să nu trimiță în judecată inculpații, pentru că ceea ce declaraseră în emisiune nu era în contradicție cu realitatea și nu aducea atingere onoarei și reputației reclamantului (decizie nr.

298/2000).

Pe 17 aprilie 2000, camera de acuzare a curții de apel confirma hotărârea mai sus menționate (decizie 865/2000). Ea rafiła raportul procurorului și constatase că declarațiile inculpaților în emisiune televizată corespundeau realității și se bazau pe dorința acestor persoane de a proteja viața celor dragi și nu vizau să adducă atingere onoarei reclamantului. În raportul său, procurorul sublinia că reclamantul, care se pretindea medic homeopa, alcătuise o echipă ai cărei fapte fuseseră obiect al unei anchete care rezultase în descoperirea mai multor infracțiuni, precum escrocheriu, falsuri, contrabandă, port ilegal de arme și leziuni corporale pe minori. Procurorul sublinia, de asemenea, că această echipă avea o structură comunitară dotată cu o ideologie religioasă și că reclamantul, pe care se pretindea «

guru

» sau «

creier

», escrocheaza nu doar membrii echipei, ci și un mare număr de pacienți. Membrii echipei considerau reclamantul ca un «

zeu

» și erau total supuși lui atât din punct de vedere financiar cât și psihologic.

Pe 9 ianuarie 2001, camera de acuzare a Curții de Casație respinse recursul reclamantului împotriva deciziei camerei de acuzare a curții de apel (decizie nr.

47/2001). Ea considera că decizia acesteia din urmă era suficient motivată și că cuprindea un expozeu complet al faptelor pe care camera de acuzare și-a bazat concluzia. În raportul său la camera de acuzare, procurorul releva următoarele

:

«

Camera de acuzare trebuia, în conformitate cu art. 366 § 2 din codul penal, să ajouneze procedura, deoarece majoritatea faptelor vizate de discursurile defamatorii constituie infracțiuni dintre care unele fac subiectul urmăriri penale

; în acest caz, ajournarea procedurii este obligatorie până la finalizarea urmării exercitat împotriva victimei defamației

; această obligație este valabilă nu doar pentru tribunal dar și pentru camera de acuzare a tribunalului penal sau curții de apel (...). Nerespectarea dispozițiilor privind ajournarea urmăriri penale, în cazul în care legea o impune, aduce nulitate absolută în conformitate cu art. 171 § 1 c) din codul de procedură penală, care constituie motiv de casație a deciziei (...)

».

Mai departe, adăuga

:

«

Atât în raționamentul deciziei camerei de acuzare a curții de apel cât și în raportul procurorului, nicio referință nu este făcută la faptele expuse de inculpați în cursul emisiunii «

martor ocular

» sau discursurile insultante pe care le-au folosit împotriva reclamantului și care constituie conform lui crimele de defamație și insulte (...) Această lipsă de motivare nu poate fi înlocuită de aforisme de caracter general în raportul procurorului (...) Există deci o impreciziune privitor la faptele de bază ale infracțiunilor de defamație și insultes (...)

».

B.

Dreptul intern relevant

art. 366 § 2 din codul penal dispune

:

«

Dacă în cazurile articolelor 362 (defamație) 363 (denunțare calomnioasă), 364 și 365, fapta invocată sau denunțată de responsabil constituie infracțiune pentru care urmarea penală a fost exercitată, procedura pentru defamație este ajournată până la finalizarea urmării

; se consideră ca dovedit că în cazul unei decizii de condamnare fapta privind defamația este reală și falsă în cazul unei decizii de achitare (...).

»

art. 171 din codul de procedură penală se citește după cum urmează

:

«

Există nulitate, care este considerată de oficio de tribunal în orice stadiu al procedurii și de Curtea de Casație, atunci când

:

c) ajournarea urmării penale în cazurile în care este impusă de lege (...)

».

1.

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii în fața camerelor de acuzare.

2.

Invocând aceeași dispoziție, reclamantul se plânge de obstrucție la dreptul de acces la tribunal.

3.

Invocând aceeași dispoziție, se plânge de lipsă de motivare a deciziilor judiciare competente achitând pe cei care l-au defamat.

4.

Invocând aceeași dispoziție, reclamantul se plânge de lipsă de imparțialitate a anumiți judecători care au examinat unele din infracțiunile pentru care a fost urmărit.

5.

Invocând art. 6 § 2 din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a principiului presupunerii innocenței.

6.

Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului la respect al vieții private și familiale.

1.

Reclamantul se plânge de durata procedurii în fața camerelor de acuzare. Invocă art. 6 § 1 din Convenție, ale cărui părți relevante se citesc după cum urmează

:

«

Orice persoană are dreptul ca cauza să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de un tribunal (...), care va decide, fie asupra contestațiilor din drepturi și obligații de caracter civil, fie asupra bunului fond al oricărei acuzații în materie penală la adresa ei.

»

a)

Cu titlu principal, Guvernul susține că rezultatul procedurii în fața jurisdicțiilor penale nu era determinant pentru dreptul reclamantului de a fi indemn. Procedura nu privea deci «

contestații din drepturi și obligații de caracter civil

» ale reclamantului. Pentru a-și întări teza, Guvernul susține, de plus, că reclamantul, prin constituirea ca parte civilă, nu fixase în fața jurisdicțiilor penale suma indemnizării care trebuia să i se aloce pentru infracțiunile susținute. Conform Guvernului, această atitudine probează că reclamantul s-a constituit parte civilă doar pentru a susține plângerea în fața jurisdicțiilor penale și nu pentru a primi indemnizare. În cele din urmă, Guvernul ridică că, conform legislației naționale, jurisdicțiile civile nu sunt legate de hotărârile jurisdicțiilor penale.

Reclamantul combate tezele avansate de Guvern. Susține că faptul de a nu fi precizat, de la depunerea plângerii, suma datorată indemn, nu schimbă în nimic natura litigiului în fața jurisdicțiilor penale. La fel, o eventuală acțiune în daune-interese în fața jurisdicțiilor civile nu modifică motivul constituirii ca parte civilă într-un proces penal. În cele din urmă, acceptă, pe de o parte, că deciziile camerelor de acuzare sau jurisdicțiilor penale nu leagă jurisdicțiile civile. Cu toate acestea, susține, pe de altă parte, că «

impactul moral

» al unei decizii a camerei de acuzare a Curții de Casație asupra jurisdicțiilor penale inferioare nu poate fi ignorat.

Curtea amintește că, conform principiilor deduse din jurisprudența sa, trebuie să cerceteze dacă exista o «

contestație

» asupra unui «

drept

» la care se poate pretinde, cel puțin de o manieră defensabilă, recunoscut în dreptul intern. Trebuie să existe o contestație reală și serioasă

; poate privi atât existența unui drept cât și întinderea sau modalitățile exercitării sale

; în fine, rezultatul procedurii trebuie să fie direct determinant pentru un asemenea drept (a vedea, printre multe altele,

Fayed

c.

Regatul Unit,

hotărâre din 21

septembrie

1994, seria

A nr.

294-B, pp.

45-46, §

56).

În specie, Curtea constată, mai întâi, că cauza privește o procedură pentru defamație. Prin urmare, se raportează la dreptul de a se bucura de o reputație bună, ceea ce nu pretinde controvers privitor la caracterul «

civil

» al acesteia. În al doilea rând, Curtea observă că alegând calea penală și constituindu-se parte civilă, reclamantul angajase proceduri judiciare pentru a obține din jurisdicțiile penale o declarație de vinovăție și în același timp o reparație, oricât de mică. Aceasta fiind, simplul fapt pentru un justiciabil de a se declara parte civilă la procuror sau judecător de instrucție îi permite exercitarea drepturilor civile (a vedea

mutatis mutandis Anagnostopoulos c. Grecia

[PV1]

, nr.

o

54589/00,

§

[PV2]

32, 3 aprilie 2003). Mai mult, chiar jurisprudența jurisdicțiilor naționale recunoaște caracterul atât penal cât și civil al constituirii ca parte civilă (între altele

Cass. Penal., Plen

., hotărâre nr.

1/1997, NoB, 1997). În aceste condiții, Curtea apreciază că art. 6 este aplicabil în specie.

b)

Privitor la fond, Guvernul susține că perioada care trebuie luată în considerare a început pe 4 septembrie 1996, cu depunerea requizitoriilor, și s-a încheiat pe 9 ianuarie 2001, cu decizia camerei de acuzare a Curții de Casație. De plus, privitor la caracterul rezonabil al procedurii, Guvernul susține că anumite perioade nu sunt imputabile autorităților naționale, mai ales

: perioada necesară procurorului de a se familiariza cu dosarul cauzei

; perioada necesară procurorului lângă tribunalul penal din Atena de a retrimite cauza procurorului lângă curtea de apel din Atena și invers, perioadele în cursul cărora procurorul responsabil cu cauza era bolnav precum și perioadele vacanțelor judiciare.

Reclamantul răspunde că între data la care depuse plângere, adică 5 aprilie 1996, și data la care camera de acuzare a Curții de Casație lua decizia, 9 ianuarie 2001, se scurse o perioadă de aproximativ patru ani și nouă luni. În cursul acestei perioade, reclamantul indică perioade de inactivitate reprezentând în total trei ani aproximativ.

Curtea apreciază, la lumina ansamblului argumentelor părților, că reclamația pune probleme serioase de fapt și drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu al examinării cererii, ci necesită un examen pe fond

; rezultă că reclamația nu ar putea fi declarată evident nefondată, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție.

2.

Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de defect de acces la tribunal. Observă că termenul de prescripție pentru infracțiunile litigioase este de cinci ani conform dreptului grec. Or, din cauza lungimii procedurilor (cinci ani aproximativ), chiar dacă Curtea de Casație ar fi primit recursul, inculpații nu ar fi fost niciodată trimiși în judecată pentru că infracțiunile ar fi fost prescrise.

Guvernul nu răspunde acestei reclamații a reclamantului.

Curtea apreciază că reclamația lipsește de temei, pentru că Curtea de Casație a hotărât oricum să nu trimită inculpații în judecată. Chestiunea prescripției nu s-a pus deci în specie.

Rezultă că reclamația este evident nefondată și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

3.

Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de lipsă de motivare a deciziilor ce o privesc și, în special, a deciziei nr.

47/2001 a camerei de acuzare a Curții de Casație.

Guvernul susține că decizia camerei de acuzare a Curții de Casație era suficient motivată. Guvernul subliniază că Curtea de Casație putea doar examina mijloacele de drept invocate de reclamant și nu putea proceda la reevaluare a faptelor cauzei. Într-adevăr, Curtea de Casație, în aplicarea legislației și jurisprudenței relevante, a suficient justificat motivele pentru care camera de acuzare a curții de apel expuse în mod clar și fără contradicție

: a) faptele din care dedusese că actele incrimnate nu fuseseră comise, b) dovezile relevante și c) un raționament clar și etajat justificând neaplicare în specie a dispozițiilor codului penal invocate de reclamant.

Reclamantul replică că decizia nr.

47/2001 a camerei de acuzare a Curții de Casație este, în fapt, o simplă repetare a deciziei nr.

865/2000 a camerei de acuzare a curții de apel. În loc să aplice criteriile pe care le stabilise în propria jurisprudență în materie, Curtea de Casație se limitase să reproduceaza

verbatim

termenii deciziei curții de apel și să afirme că aceasta ținuse seama și examinase toate faptele care constituiau infracțiunile de defamație și insulte la adresa reclamantului. Totuși, Curtea de Casație considerase geturii reclamantului ca necredibil, ignorase depozițiile și nu precizase care documente sau decizii o determinaseră să concluzioneze că reclamantul comisese efectiv infracțiunile menționate. Assim, conform reclamantului, atât curtea de apel cât și Curtea de Casație ignoraseră complet hotărârile definitive achitând reclamantul. În special, Curtea de Casație nu ar fi răspuns argumentelor procurorului lângă Curtea de Casație, care propusese în raportul privind cauza că Curtea de Casație să țină seama de hotărârile achitare anterioare și să ajouneze procedura până la finalizarea urmării împotriva reclamantului.

Curtea amintește că conform jurisprudenței sale constante, sarcina ei unică este de a asigura respectarea angajamentelor decurgând din Convenție pentru statele contractante. În particular, nu-i aparține să cunoască erori de fapt sau drept pretinse comise de jurisdicție, decât dacă și în măsura în care ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate de Convenție. Dacă Convenția garantează în art. 6 dreptul la un proces echitabil, nu reglementează totuși admisibilitatea dovezilor ca atare, materie care ține în primul rând de dreptul intern (

García Ruiz c. Spania

[GC]

[PV3]

, hotărâre din 21 ianuarie 1999

[PV4]

,

Culegere

de hotărâri și decizii

[PV5]

p

[PV6]

. 118,

§

[PV7]

28). Privitor exact la motivarea hotărârilor, Curtea amintește că, dacă art. 6 § 1 din Convenție obliga tribunalele să motiveze deciziile, această obligație nu poate fi înțeleasă ca cere un răspuns detaliat la fiecare argument (a vedea, între altele

Garcia Ruiz c.

Spania,

cit.

,

La lumina celor de mai sus și a deciziilor date, Curtea constată că camerele de acuzare ale jurisdicțiilor interne, și mai ales Curtea de Casație, răspunseseră în mod adecvat argumentelor ridicate în fața lor. Observă mai în special că reclamantul putuse prezenta în fața camerelor de acuzare toți elementele pe care le considera relevante pentru apărarea intereselor, elemente care fuseseră efectiv examinate de judecători.

Rezultă că reclamația este evident nefondată și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

4.

În observațiile din 25 februarie 2003 depuse Curții după comunicarea cererii Guvernului, reclamantul se plânse, de asemenea, de lipsă de imparțialitate a anumiți judecători care participaseră la procedurile privind defamația. Susținea că aceștia siduseră anterior la ședința cauzelor privind urmările penale angajate la adresa lui și exprimaSeră o opinie nefavorabilă cauzei.

Curtea apreciază că aceasta este o nouă reclamație, distinctă de cele conținute în cererea inițială. Or, Curtea observă că decizia camerei de acuzare a Curții de Casație din care reclamantul trage această nouă reclamație a fost pronunțată pe 9 ianuarie 2001, deci mai mult de șase luni înainte de 25 februarie 2003, data introducerii acestei reclamații.

Rezultă că reclamația este tardivă și trebuie respingă în aplicarea articolului

35 §§

1 și

4 din Convenție.

5.

Reclamantul se plânge că decizia camerei de acuzare a Curții de Casație aduse atingere presupunerii innocenței. Invocă art. 6 § 2 din Convenție care se citește după cum urmează

:

«

Orice persoană acuzată de infracțiune se presupune innocentă până la stabilire legală a vinovăției.

»

Guvernul susține că, în procedura de defamație, reclamantul nu avea calitatea de acuzat pentru ca principiul presupunerii innocenței să fie aplicat. Assim, nici camera de acuzare a curții de apel nici cea a Curții de Casație nu puteau să se pronunțe asupra vinovăției reclamantului. De plus, camera de acuzare a Curții de Casație se limitase să examineze suficiența motivării deciziei camerei de acuzare a curții de apel precum și aplicarea corectă a dispozițiilor relevante din codul penal (articolele

361, 363 și 367). Prin urmare, Curtea de Casație nu era competentă să formuleaze declarații asupra fondului cauzei care ar putea încălca presupunerea innocenței. De plus, Guvernul apreciază că reclamantul invocase în mod vag și imprecis în fața Curții de Casație nerespectarea presupunerii innocenței de curtea de apel. În cele din urmă, Guvernul susține că deciziile camerelor de acuzare se bazau pe dovezi colectate la percheziția efectuată de procuror. Conform Guvernului, camerele de acuzare nu ținuseră seama de hotărârile achitând reclamantul de vreme ce acestea nu erau direct legate de procedurile de defamație.

Reclamantul observă că statuând după cum a făcut, camera de acuzare a Curții de Casație declara într-o manieră reclamantul vinovat de multiple infracțiuni, în timp ce în raport procurorul sublinia că decizia camerei de acuzare a curții de apel era supusă nulității absolute. Curtea de Casație ignora, de asemenea, hotărârile achitând reclamantul de unele din infracțiunile explicit menționate în decizia litigioasă. În cele din urmă, camera de acuzare a Curții de Casație taceau sub tăcere toți argumentele procurorului care, în raportul, apăruse pentru nulitate a deciziei atacate.

Curtea apreciază, la lumina ansamblului argumentelor părților, că reclamația pune probleme serioase de fapt și drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu al examinării cererii, ci necesită un examen pe fond

; rezultă că reclamația nu ar putea fi declarată evident nefondată, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost observat.

6.

În ales loc, reclamantul se plânge de o încălcare a vieții sale private. Pretinde că protecția onoarei și reputației unui profesionist în cadrul mediului profesional și relațiilor cu clienți cade în sfera articolului. Pe de o parte, prezentând-l ca criminal, declarațiile inculpaților în emisiune televizată aduseră atingere imaginii vizavi clientela și vieții private

; pe de altă parte, Statul nu-și îndeplinise obligația pozitivă de protecție a acestui drept de vreme ce camera de acuzare a Curții de Casație, considerând că toate aceste declarații corespundeau realității, s-asociase cu defamatorii. Invocă art. 8 din Convenție, redactat după cum urmează

:

«

1.

Orice persoană are dreptul la respect pentru viața privată și familială, domiciliul și corespondența.

2.

Nu poate exista ingerință a autorității publice în exercitarea acestui drept decât dacă această ingerință este prevăzută de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru siguranța națională, securitate publică, bunăstare economică a țării, apărare ordinii și prevenție infracțiuni penale, protecție sănătății sau moralei, sau protecție drepturilor și libertăților altora. »

Guvernul nu răspunde acestei reclamații a reclamantului.

Curtea observă că reclamația se analizează de fapt într-o dezaprobație a deciziei Curții de Casație de a nu urmări jurnaliștii și colaboratorii reclamantului care se întoarseră împotriva lui. Apreciază că nicio chestiune privind drepturile garantate de art. 8 din Convenție nu se pune în specie.

Rezultă că reclamația este evident nefondată și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Pentru aceste motive, Curtea, la unanimitate,

Declara

recevabile reclamațiile reclamantului bazate pe durata procedurii și principiul presupunerii innocenței

;

Declara

cererea inadmisibilă pentru rest.

Søren

Nielsen

Peer

lorenzen

Grefier adjunct

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2002-06-16
0,97
DIAMANTIDES contre la GRECE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION FINALE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 60821/00 présentée par Spyros DIAMANTIDES contre la Grèce La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 16 mai 2002 en une chambre composée de
CtEDO 2001-07-05
0,97
DIAMANTIDES contre la GRECE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 60821/00 présentée par Spyros DIAMANTIDES contre la Grèce La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 5 juillet 2001 en une chambre compos
CtEDO 2005-06-09
0,96
DIAMANTIDES ET AUTRES c. GRECE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 37673/02 présentée par Spyridon DIAMANTIDES et autres contre la Grèce La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 9 juin 2005 en une chambre compos
CtEDO 2003-10-23
0,95
AFFAIRE DIAMANTIDES c. GRECE
s, conseiller auprès du Conseil Juridique de l'Etat. 3. Le requérant se plaignait, notamment sous l'angle de l'article 6 § 1 de la Convention, de la durée de la procédure pénale diligentée à son encontre. 4. La requête a été attribuée à la
CtEDO 2020-09-09
0,93
DIAMANTIDIS c. GRÈCE
Communiquée le 9 septembre 2020 Publiée le 28 septembre 2020 PREMIÈRE SECTION Requête n o 52657/14 Spyridon DIAMANTIDIS contre la Grèce introduite le 13 Juillet 2014 OBJET DE L’AFFAIRE Le requérant est médecin homéopathe. Le 28 juin 1995, u
Sursă