SALIBA v. MALTA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partly inadmissible
SALIBA v. MALTA (CtEDO, 2003)
PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE PARTIALĂ CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 4251/02 de Benny SALIBA împotriva Maltei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 27 noiembrie 2003 în calitate de Cameră compusă din: Președintele C.L. Rozakis Lorenzen Bonello dna Tulkens dna Vajić dna Steiner Hajiyev, judecători și dl S. Nielsen grefierul adjunct al secțiunii Având în vedere cererea depusă la 7 mai 2001, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, Benny Saliba, este un național maltez, care s-a născut în 1941 și locuiește în Gozo (Malta). El este reprezentat în fața Curții de către dl I.R. Refalo și dna T. Cachia, avocați care practică în Malta. Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează. Contextul cazului și ordinul de demolare În 1983 și 1985, reclamantul a achiziționat proprietatea unei parcele de teren în Gozo și în dominiu util o instalație de depozitare a fost construită pe unul dintre aceste parcele. Reclamantul susține că terenurile sale sunt situate departe de zonele locuite și că ar fi imposibil să le cultive fără a avea o instalație de depozitare pentru echipamentele agricole și utilajele necesare. Într-o convocare din 7 ianuarie 1985, Poliția Executivă a informat reclamantul că a fost acuzat că a efectuat lucrări de construcții pe terenul său fără a obține permisele necesare. Acuzația a solicitat aplicarea pedepsei stabilite prin lege și reclamantul a ordonat demolarea instituției de depozitare. Într-o hotărâre din 18 iulie 1988, Curtea de Magistraturi a Poliției Judiciare a achitat reclamantul. Nici pedeapsa nu a fost impusă, nici nu a fost ordonat să demoleze instituția de depozitare în cauză. La 26 august 1988, Poliția Executivă a emis o altă convocare împotriva reclamantului pentru efectuarea lucrărilor de construcție neautorizate. Într-o hotărâre din 21 iunie 1989, Curtea Penală a Poliției Judiciare a constatat că reclamantul a fost vinovat de acuzația împotriva lui și a ordonat să plătească o amendă de 50 de lire malteze (Lm). De asemenea, aceasta a dat reclamantului o lună în care să respecte legea, fiind impusă o penalitate de 25 de lire pentru fiecare zi de nerespectare. În temeiul acestei hotărâri, reclamantul a fost obligat să elimine instalația de depozitare. Reclamantul a apelat împotriva acestei hotărâri, susținând că a fost judecat de două ori pentru aceleași fapte și protestat pentru nevinovăția sa. Într-o hotărâre din 15 octombrie 1992, Curtea de Apel Criminal a permis reclamantului motivul de ne bis in idem și a revocat hotărârea din 21 iunie 1989. Cu toate acestea, instanța a observat că dovezile dinaintea acesteia au demonstrat că clădirea reclamantului a fost construită fără permisul necesar. Prin urmare, a ordonat ca clădirea să fie demolată de către poliție la cheltuielile sale. Această decizie a fost adoptată pe baza articolului 17 alineatul (9) din capitolul 10 din Legile Maltei (Codul de Legi de Poliție), o dispoziție care prevede că se poate impune o ordonanță de demolare „chiar dacă persoana acuzată este achitată de acuzație și instanța este convinsă că clădirea la care se referă taxa a fost ridicată în contravenție a prezentei secțiuni”. Curtea de Apel Criminal a observat că scopul acestui articol este „de a elimina starea de ilegalitate existentă chiar dacă acuzatul este achitat”. Cererea constituțională a reclamantului Invocând articolele 3 și 7 din Convenția și 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul a introdus o cerere constituțională în fața Primei Salințe a Curții Civile. El a observat că proprietatea sa trebuie demolată chiar dacă a fost constatat că nu este vinovat de acuzațiile aduse împotriva lui și a subliniat că acest lucru a devenit posibil numai după 6 iunie 1988, atunci când art. 17(9) din capitolul 10 din Legile Maltei a fost modificată. Înainte de această dată, nu ar fi putut fi impusă nici o ordine de demolare unei persoane achitate. Întrucât infracțiunea presupusă a fost comisă înainte de această dată, pedeapsa impusă nu ar putea fi considerată previzibilă. Într-o hotărâre din 9 octombrie 1998, Prima Sala Curții Civile a respins cererea reclamantului. Acesta a observat că reclamantul nu a fost privat de proprietatea sa, măsura se plângea de a fi mai degrabă destinată reglementării și controlării utilizării proprietăților. Reclamantul nu a contestat dreptul statului de a controla dezvoltarea clădirii țării și de a prezenta lucrări de construcții unui sistem de permise și autorizații. Acuzațiile sale se limitează la argumentarea că impunerea unei ordine de demolare unui proprietar care nu a fost considerat vinovat a încălcat echilibrul echitabil care ar trebui să existe între interesul general al comunității și protecția drepturilor persoanei. Cu toate acestea, Curtea Civilă nu a putut abona la acest argument. Acesta a remarcat faptul că, dacă statul are un interes legitim de a nu avea nicio construcție pe o parcelă de terenuri, demolarea unei structuri ilegale a restabilit doar statu quo ante și, prin urmare, a fost o măsură proporțională cu scopul urmărit. Răspunsul penal al proprietarului terenului nu ar putea fi considerat un prerequisit pentru adoptarea unei astfel de măsuri. În ceea ce privește art. 7 din Convenție, Curtea Civilă a observat că, într-o hotărâre din 6 decembrie 1994, dată în cazul poliției c. Mario Bezzina, Curtea penală a examinat natura unei hotărâri de demolare și a concluzionat că aceasta constituie o pedeapsă. Cu toate acestea, Curtea Civilă nu a putut împărtăși acest aviz. De fapt, un „puniment” nu a fost destinat, ca remediu civil, să restaureze statu quo ante , dar pentru a pune autorul infracțiunii, prin amendă sau prin un termen de închisoare, într-o poziție mai gravă decât atunci când a comis actul penal. Ordinul de demolare a fost destinat doar pentru a împiedica autorul infracțiunii de a obține un avantaj ilegal, aceasta nu depinde de o constatare de vinovăție și nu a putut fi considerată o penalitate în sensul articolului 7 din Convenție. Curtea Civilă, de asemenea, a respins acuzațiile reclamantului în temeiul articolului 3 din Convenție ca fiind frivolă. Acesta a susținut că un ordin de demolare nu poate fi considerat inuman sau degradant pur și simplu deoarece proprietarul unei clădiri construite ilegal poate fi jenat cu privire la ceea ce alți oameni ar putea gândi despre el. Reclamantul a apelat la Curtea Constituțională. Într-o hotărâre din 20 decembrie 2000, Curtea Constituțională, având în vedere că Prima Sala a Curții Civile a anunțat în mod corect principiile aplicabile în cazul în cauză, a respins recursul reclamantului, reamintind că nu a fost contestat faptul că clădirea în cauză a fost construită fără permis și că aceasta nu este încă acoperită de permisul necesar. Prin urmare, este abuziv și ilegal și statul are în mod clar dreptul de a-l elimina. De asemenea, s-a remarcat că Curtea de Apel Penal a constatat și a declarat că un act penal a fost comis, chiar dacă nu poate atribui acest act reclamantului. Independent de cine a fost vinovat și care a încălcat legea, organele judiciare ar fi trebuit să intervină pentru a restabili statul de drept. Singura modalitate de a face acest lucru a fost de a ordona demolarea clădirii construite ilegal. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul susține că ordinul de demolare a încălcat dreptul său la bucuria pașnică a bunurilor sale. Invocând art. 7 din Convenție, reclamantul susține că a fost impusă unei „penalități” asupra acestuia care nu a fost prevăzută de legea în vigoare la momentul în care a fost comisă o presupusă infracțiune. Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul susține că ordinul de demolare a constituit tratamente degradante. HOTĂRÂREA Reclamantul consideră că ordinul de demolare a clădirii sale de stocare a constituit o încălcare a dreptului său la bucuria pașnică a bunurilor sale. Invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care se menționează după cum urmează: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul observă că a achiziționat terenul împreună cu clădirea în cauză și l-a folosit de atunci în scopuri agricole. Având în vedere faptul că el a fost achitat de acuzațiile penale împotriva lui, el consideră că măsura se plângea de a încălca echilibrul echitabil care ar trebui să existe între interesul general al comunității în ansamblul său și drepturile sale individuale. Curtea consideră că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, să anunțe această parte a cererii guvernului contestat. Reclamantul consideră că ordinul de demolare a structurii a fost o „penă” care nu a fost prevăzută de legea în vigoare în momentul comisiei presupuse infracțiuni. Invocă art. 7 din Convenție, care scrie după cum urmează: „1. Nimeni nu este considerat vinovat de orice infracțiune penală din cauza oricărui act sau omisiune care nu constituie o infracțiune penală în temeiul dreptului național sau internațional în momentul comisiei, nici nu se impune o penalitate mai grea decât cea aplicabilă în momentul comisiei infracțiunii penale. Prezentul articol nu aduce atingere procesului și pedepsei oricărei persoane pentru orice act sau omisiune care, la momentul în care a fost comis, a fost criminală în conformitate cu principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate.” Reclamantul subliniază că, înainte de intrarea în vigoare a modificărilor la art. 17(9) din capitolul 10 din Legile Maltei (6 iunie 1988), nu a fost posibilă impunerea unei ordine de demolare unei persoane care au fost achitate din acuzațiile aduse împotriva ei. Curtea consideră că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, să anunțe această parte a cererii guvernului contestat. Potrivit reclamantului, ordinul de demolare a structurii a constituit tratamente degradante. Invocă art. 3 din Convenție, care spune după cum urmează: „Nimeni nu va fi supus la tortură sau la tratamente sau pedepsei inumane sau degradante.” Curtea reamintește că, pentru ca pedeapsa să fie "degradată" și în încălcarea articolului 3, umilința sau degradarea implicate trebuie să atingă un nivel specific de severitate și, în orice caz, trebuie să fie altele decât acel element obișnuit de umiliție inerent la orice pedeapsă. Într-adevăr, art. 3, prin interzicerea expresă a pedepsei "inumane" și "degradării", implică o distincție mai generală între pedeapsa și pedeapsa. Evaluarea acestui nivel minim de severitate depinde de toate circumstanțele cazului. Factorii cum ar fi natura și contextul pedepsei, modul și metoda executării sale, durata, efectele sale fizice și mentale și, în unele cazuri, sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei trebuie să fie luate în considerare (a se vedea Costello-Roberts c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 martie 1993, Serie A nr. 247-C, p. 59, § 30). Curtea susține că reclamantul susține că, în cazul executării ordinului de demolare, persoanele obișnuite și societatea în general pot crede că a fost considerat vinovat de acuzația adusă împotriva lui. Cu toate acestea, chiar și presupunând că acest lucru a fost cazul, Curtea consideră că această situație nu ar provoca suferința sau umilirea reclamantului de o astfel de intensitate care constituie un tratament „degradant” în sensul articolului 3 din Convenție. Rezultă că această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să suspende examinarea plângerilor reclamantei cu privire la articolele 7 din Convenția și 1 din Protocolul nr. 1; declara restul cererii inadmisibile. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului