AFFAIRE CAN c. TURQUIE

AFFAIRE CAN c. TURQUIE (CtEDO, 2003)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA CAN c. TURCIA (solicitarea nr. 38389/97) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 noiembrie 2003 DEFINITIVF 27/02/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Canc. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Cabral Barreto Caflisch Kūris Türmen Zupančič Hedigan, judecătorii mei Tsatsa-Nikolovska și al dlui Villiger, grefier adjunct al secțiunii După ce ați deliberat în camera Consiliului la 6 noiembrie 2003, îndepărtează hotărârea pe care o prezentați, adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 38389/97) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, Mahmut Can ( Reclamantul, care a fost admis în beneficiul asistenței judiciare, este reprezentat de domnul S. Tanrćkulu, avocat la Diyarbakýr. Guvernul turc este reprezentat de agentul său. La 15 iunie 2000, Curtea (prima secțiune) a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice restul cererii guvernului. Prin scrisoarea din 6 mai 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (1) și al articolului 3 din convenție, atât cu privire la admisibilitate, cât și la fondul cererii. La 12 august 1996, reclamantul a fost arestat și arestat de poliția din Bitlis, pe motiv că a furnizat asistență și sprijin unei organizații armate ilegale, PKK. În timpul arestării sale, a avut loc o confruntare între reclamant și doi foști activiști ai PKK care s-au căit și au recunoscut că reclamantul a ajutat și a găzduit activiști ai PKK. La 15 august 1996, reclamantul s-a prezentat în fața procurorului și-a retras declarația la poliție și a contestat concluziile trase din confruntarea sa cu cei care se căiseră de PKK și a confirmat că polițiștii nu l-au maltratat. Tot la 15 august 1996, reclamantul a fost adus în fața judecătorului de pace de la Bitlis care a ordonat arestarea sa provizorie și-a repetat declarația făcută în fața procurorului. În conformitate cu art. 169 din Codul penal, reclamantul a depus o plângere la Curtea de Securitate a Statului, compusă din magistrați de carieră, dintre care unul este magistrat militar. Reproșând în special reclamantului să acorde asistență și să furnizeze alimente membrilor PKK, acesta a solicitat condamnarea în temeiul articolului 169 din Codul Penal. 10. În cadrul ședinței din 4 octombrie 1996, reclamantul a informat judecătorii că își accepta declarațiile în fața procurorului și a judecătorului pentru pace, dar că semnase declarația făcută poliției pentru că se simțea sub presiune. 11. Prin hotărârea din 22 decembrie 1997, Curtea de Securitate a statului l-a declarat pe reclamant vinovat de faptele care i-au fost reproșate și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani și nouă luni. 12. La 5 iulie 1999, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 13. Özel c. Turcia 4339/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia 53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003). art. 327 din Codul de procedură penală enumeră cazurile în care o cauză care a condus la o hotărâre pronunțată în instanță poate face obiectul unui nou proces în favoarea condamnatului El a fost modificat prin art. 3 din Legea nr. 4793, care a adăugat un al șaselea caz de redeschidere atunci când se stabilește printr-o hotărâre definitivă a Curții Europene a Drepturilor Omului că o decizie penală a fost pronunțată cu încălcarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale ale acesteia. În acest caz, redeschiderea procesului poate fi solicitată în termen de un an de la data la care hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului a devenit definitivă. Legea nr. 4793 a intrat în vigoare la 3 februarie 2003 în conformitate cu articolul provizoriu nr. 1, art. 3 se aplică numai în următoarele două ipoteze: : cea în care Curtea a făcut o hotărâre definitivă înainte de intrarea în vigoare a legii; cea în care Curtea va pronunța o hotărâre definitivă cu privire la o cerere formulată după intrarea în vigoare a legii. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE 15. Reclamantul susține că instanța de securitate a statului care a judecat-o și a condamnat-o nu constituie o Instanța independentă și imparțială din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său, denunțând, de asemenea, lipsa de echitate a procedurii în fața acestei instanțe. În plus, în observațiile sale scrise din 19 martie 2001, reclamantul susține că cerințele procesului echitabil au fost ignorate în fața Curții de Casație din cauza lipsei de notificare a avizului procurorului general. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice inculpat are dreptul în special la (...) b) să dispună de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării sale (...) asupra admisibilității sale (...) Cu privire la independența și imparțialitatea Curții de Securitate a statului și la echitatea procedurii în fața acesteia 16. Curtea apreciază, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa (a se vedea, printre altele, c. Turcia, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1998 VII) și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, că aceste obiecții trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond și constată, de asemenea, că acestea nu se confruntă cu niciun motiv de inadmisibilitate; privind necomunicarea avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație 17. Curtea arată că motivul invocat de reclamant este un motiv nou, formulat ca atare pentru prima dată în observațiile sale privind admisibilitatea și temeinicia cererii, la 19 martie 2001. Or, Curtea amintește că decizia internă definitivă a fost pronunțată de Curtea de Casație la 5 iulie 1999. 18. Prin urmare, această parte a cererii se dovedește a fi tardivă și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Cu privire la fondul privind independența și imparțialitatea Curții de Securitate a statului 19. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 1 din Convenție (a se vedea Özel menționat anterior, § 33-34 și Özdemir c. Turcia, n 59659/00, § 35-36, 6 februarie 2003). Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața unei instanțe de securitate din statul de încălcări prevăzute și reprimate de Codul Penal, s-a temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, el putea să se teamă în mod legitim că Curtea de Securitate a statului se va lăsa îndrumată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le-a avut reclamantul cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Calc. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec. 1998 IV, § 72 in fine 21. Curtea concluzionează că, atunci când l-a judecat și l-a condamnat pe solicitant, Curtea de Securitate a statului Diyarbakýr nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) privind echitatea procedurii penale 22. Guvernul contestă existența unei încălcări. 23. Curtea amintește că a judecat deja în cauze similare faptul că o instanță a cărei lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în nici un caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa 24. Având în vedere constatarea încălcării dreptului reclamantului de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze prezentul motiv (a se vedea, printre altele, §§ 44-45). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 25. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune materiale și morale 26. Reclamantul susține că a suferit un prejudiciu material și moral pe care îl evaluează la 30 000 EUR. 27. Guvernul contestă aceste pretenții. 28. În ceea ce privește pretinsul prejudiciu material, Curtea nu poate specula cu privire la rezultatul la care procedura în fața Curții de Securitate a statului ar fi dus dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc. Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamantului o compensație în acest sens, Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, punctul 85). 29. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele cazului, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă (de exemplu, § 49). 30. În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că, în principiu, redresarea cea mai adecvată ar fi aceea de a rejudeca reclamantul în timp util de către o instanță independentă și imparțială (a se vedea Gençel citată anterior, punctul 27). Reclamantul solicită, de asemenea, 3 450 EUR pentru onorariile sale de avocat. În ceea ce privește rambursarea diferitelor sale costuri de traducere, de papetărie și de telefon, acesta solicită o sumă echivalentă cu cea acordată de Curte în cadrul asistenței judiciare. Reclamantul nu furnizează documente justificative. 32. Guvernul contestă aceste pretenții. 33. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea, hotărând în echitate, acordă reclamantului 2 000 EUR, cu excepția celor 630 EUR plătite de Consiliul Europei în cadrul asistenței judiciare și care nu au fost deja luate în considerare în cerere. Interese moratoriu 34. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile întemeiate pe lipsa de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului Diyarbakr, precum și pe lipsa de echitate a procedurii în fața acestei instanțe și inadmisibilă pentru surplus A se vedea că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție din cauza lipsei de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului Diyarbakär Dit faptul că nu este necesar să se examineze celelalte obiecțiuni întemeiate pe art. 6 din convenție afirmă că prezenta hotărâre constituie prin sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral; afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 2 000 EUR (două mii de euro), minus 630 EUR (șase sute treizeci de euro) percepute pentru asistență judiciară, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte cheltuieli fiscale exigibile în momentul plății, care trebuie convertită în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 27 noiembrie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Mark Villiger Georg Ress Modululr Adjunct Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

CAN c. TURQUIE

(Requête n

o

38389/97)

ARRÊT

STRASBOURG

27 novembre 2003

DÉFINITIF

27/02/2004

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Can c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L.

Caflisch

,

P.

Kūris

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

J.

Hedigan,

juges

,

M

mes

M.

Tsatsa-Nikolovska,

et de M. M.

Villiger,

greffier adjoint

de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 novembre 2003,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

38389/97) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, Mahmut Can («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme («

la Commission

») le 3 septembre 1997 en vertu de l'ancien article

25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l'assistance judiciaire, est représenté par M

e

M. S. Tanrıkulu, avocat à Diyarbakır. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») est représenté par son agent.

3.

Le 15 juin 2000, la Cour (première section)

a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le restant de la requête au Gouvernement.

4.

Par une lettre du 6 mai 2002, la Cour a informé les parties qu'elle se prononcerait, en application de l'article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

5.

Le requérant, Mahmut Can, est un ressortissant turc né en 1973. Lors de l'introduction de la requête, il résidait à Bitlis.

6.

Le 12 août 1996, le requérant fut arrêté et placé en garde à vue par la police de Bitlis, au motif qu'il avait apporté aide et soutien à une organisation armée illégale, le PKK. Lors de sa garde à vue, une confrontation fut effectuée entre le requérant et deux anciens militants du PKK repentis. Ceux-ci reconnurent que le requérant avait aidé et hébergé des militants du PKK.

7.

Le 15 août 1996, le requérant comparut devant le procureur. Il rétracta sa déposition faite à la police et contesta les conclusions tirées de sa confrontation avec les repentis du PKK. Il confirma que les policiers ne l'avaient pas maltraité.

8.

Toujours le 15 août 1996, le requérant fut traduit devant le juge de paix de Bitlis qui ordonna sa mise en détention provisoire. Il réitéra sa déposition faite devant le procureur.

9.

Par un acte d'accusation du 21 août 1996, le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat de Diyarbakır («

le procureur

»-«

la cour de sûreté de l'Etat

») mit le requérant en accusation devant la cour de sûreté de l'Etat, composée de magistrats de carrière, dont l'un relevant de la magistrature militaire. Reprochant notamment au requérant de prêter assistance et de procurer des vivres aux membres du PKK, il requit sa condamnation en vertu de l'article 169 du code pénal.

10.

Lors de l'audience du 4 octobre 1996, le requérant indiqua aux juges qu'il acceptait ses dépositions faites devant le procureur et devant le juge de paix, mais qu'il avait signé sa déposition faite à la police parce qu'il se sentait sous pression.

11.

Par un arrêt du 22 décembre 1997, la cour de sûreté de l'Etat déclara le requérant coupable des faits qui lui étaient reprochés et le condamna à une peine d'emprisonnement de trois ans et neuf mois.

12.

Le 5 juillet 1999, la Cour de cassation confirma l'arrêt attaqué.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

13.

Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts

Özel c. Turquie

(n

o

42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et

Gençel c.

Turquie

(n

o

53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003).

14.

L'article 327 du code de procédure pénale énumère les cas où «

une affaire qui a abouti à un jugement passé en force de chose jugée peut faire l'objet d'un nouveau procès en faveur du condamné

».

Il a été modifié par l'article 3 de la loi n

o

4793, qui a ajouté un sixième cas de réouverture

:

«

Lorsqu'il est établi par un arrêt définitif de la Cour européenne des Droits de l'Homme qu'une décision pénale a été prononcée en violation de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales et de ses protocoles additionnels. Dans ce cas, la réouverture du procès peut être demandée dans un délai d'un an à partir de la date à laquelle l'arrêt de la Cour européenne des Droits de l'Homme est devenu définitif.

»

La loi n

o

4793 est entrée en vigueur le 3 février 2003. Selon son article provisoire n

o

1, l'article 3 ne joue que dans les deux hypothèses suivantes

: celle où la Cour a rendu un arrêt devenu définitif avant l'entrée en vigueur de la loi

; celle où la Cour rendra un arrêt définitif au sujet d'une requête introduite après l'entrée en vigueur de la loi.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

15.

Le requérant allègue que la cour de sûreté de l'Etat qui l'a jugé et condamné ne constitue pas un «

tribunal indépendant et impartial

» en raison de la présence d'un juge militaire en son sein.

Il dénonce également le défaut d'équité de la procédure devant cette cour.

Par ailleurs, dans ses observations écrites du 19 mars 2001, le requérant soutient que les exigences du procès équitable ont été méconnues devant la Cour de cassation en raison du défaut de notification de l'avis du procureur général.

Il y voit une violation de l'article 6 §§ 1 et 3 b) de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

(...)

b) disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense

;

(...)

»

A.

Sur la recevabilité

1.

Sur l'indépendance et l'impartialité de cour de sûreté de l'Etat et l'équité de la procédure devant celle-ci

16.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment

Çıraklar c. Turquie

, arrêt du 28 octobre 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

VII) et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que ces griefs doivent faire l'objet d'un examen au fond. Elle constate en outre que ceux-ci ne se heurtent à aucun motif d'irrecevabilité.

2.

Sur la non-communication de l'avis du procureur général près la Cour de cassation

17.

La Cour relève que le grief invoqué par le requérant est un grief nouveau, formulé en tant que tel pour la première fois dans ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête, le 19 mars 2001. Or, la Cour rappelle que la décision interne définitive a été rendue par la Cour de cassation le 5 juillet 1999.

18.

Il s'ensuit que cette partie de la requête s'avère tardive et qu'elle doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

B.

Sur le fond

1.

Sur l'indépendance et l'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat

19.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6

§

1 de la Convention (voir

Özel

précité, §§ 33-34 et

Özdemir c. Turquie

, n

o

59659/00, §§ 35-36, 6 février 2003).

20.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu'il est compréhensible que le requérant, qui répondait devant une cour de sûreté de l'Etat d'infractions prévues et réprimées par le code pénal, ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l'Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu'étaient objectivement justifiés les doutes nourris par le requérant quant à l'indépendance et à l'impartialité de cette juridiction (

Incal c. Turquie

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil

1998

‑

IV, § 72

in fine

).

21.

La Cour conclut que, lorsqu'elle a jugé et condamné le requérant, la cour de sûreté de l'Etat de Diyarbakır n'était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1.

2.

Sur l'équité de la procédure pénale

22.

Le Gouvernement conteste l'existence d'une violation.

23.

La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu'un tribunal dont le manque d'indépendance et d'impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.

24.

Eu égard au constat de violation du droit du requérant à voir sa cause entendue par un tribunal indépendant et impartial auquel elle parvient, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner le présent grief (voir, entre autres,

Çıraklar

précité, §§ 44-45).

II.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

25.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage matériel et moral

26.

Le requérant allègue avoir subi un préjudice matériel et moral qu'il évalue à 30 000 euros (EUR).

27.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

28.

En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l'Etat aurait abouti si l'infraction à la Convention n'avait pas eu lieu. Il n'y a donc pas lieu d'accorder au requérant une indemnité à ce titre

(

Findlay c. Royaume-Uni

, arrêt du 25 février 1997,

Recueil

1997-I, § 85).

29.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l'espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (

Çıraklar

précité, § 49).

30.

Lorsque la Cour conclut que la condamnation d'un requérant a été prononcée par un tribunal qui n'était pas indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1, elle estime qu'en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial (voir,

Gençel

précité, § 27).

B.

Frais et dépens

31.

Le requérant demande également 3 450 EUR pour ses honoraires d'avocat. Quant au remboursement de ses différents frais de traduction, papeterie et téléphone, il sollicite une somme équivalente à celle octroyée par la Cour au titre de l'assistance judiciaire. Le requérant ne fournit pas de justificatifs.

32.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

33.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour, statuant en équité, accorde au requérant 2 000 EUR, déduction faite des 630 EUR versés par le Conseil de l'Europe au titre de l'assistance judiciaire et qui n'ont pas déjà été pris en compte dans la demande.

C.

Intérêts moratoires

34.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant aux griefs tirés du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat de Diyarbakır ainsi que du manque d'équité de la procédure devant cette juridiction et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat de Diyarbakır

;

3.

Dit

qu'il n'y a pas lieu d'examiner les autres griefs tirés de l'article 6 de la Convention

;

4.

Dit

que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral ;

5.

Dit

a)

que l

'

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article

44 § 2 de la Convention, 2 000 EUR (deux mille euros), moins les 630 EUR (six cent trente euros) perçus au titre de l'assistance judiciaire, pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement

;

b)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

6.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 novembre 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Mark

Villiger

Georg

Ress

Greffier adjoint

Président