Can împotriva Turciei

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA CAN c. TURCIA (solicitarea nr. 38389/97) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 noiembrie 2003 DEFINITIVF 27/02/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Canc. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Cabral Barreto Caflisch Kūris Türmen Zupančič Hedigan, judecătorii mei Tsatsa-Nikolovska și al dlui Villiger, grefier adjunct al secțiunii După ce ați deliberat în camera Consiliului la 6 noiembrie 2003, îndepărtează hotărârea pe care o prezentați, adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 38389/97) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, Mahmut Can ( Reclamantul, care a fost admis în beneficiul asistenței judiciare, este reprezentat de domnul S. Tanrćkulu, avocat la Diyarbakýr.

Guvernul turc este reprezentat de agentul său. La 15 iunie 2000, Curtea (prima secțiune) a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice restul cererii guvernului. Prin scrisoarea din 6 mai 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (1) și al articolului 3 din convenție, atât cu privire la admisibilitate, cât și la fondul cererii. La 12 august 1996, reclamantul a fost arestat și arestat de poliția din Bitlis, pe motiv că a furnizat asistență și sprijin unei organizații armate ilegale, PKK. În timpul arestării sale, a avut loc o confruntare între reclamant și doi foști activiști ai PKK care s-au căit și au recunoscut că reclamantul a ajutat și a găzduit activiști ai PKK.

La 15 august 1996, reclamantul s-a prezentat în fața procurorului și-a retras declarația la poliție și a contestat concluziile trase din confruntarea sa cu cei care se căiseră de PKK și a confirmat că polițiștii nu l-au maltratat. Tot la 15 august 1996, reclamantul a fost adus în fața judecătorului de pace de la Bitlis care a ordonat arestarea sa provizorie și-a repetat declarația făcută în fața procurorului. În conformitate cu art. 169 din Codul penal, reclamantul a depus o plângere la Curtea de Securitate a Statului, compusă din magistrați de carieră, dintre care unul este magistrat militar. Reproșând în special reclamantului să acorde asistență și să furnizeze alimente membrilor PKK, acesta a solicitat condamnarea în temeiul articolului 169 din Codul Penal.

10. În cadrul ședinței din 4 octombrie 1996, reclamantul a informat judecătorii că își accepta declarațiile în fața procurorului și a judecătorului pentru pace, dar că semnase declarația făcută poliției pentru că se simțea sub presiune. 11. Prin hotărârea din 22 decembrie 1997, Curtea de Securitate a statului l-a declarat pe reclamant vinovat de faptele care i-au fost reproșate și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani și nouă luni. 12. La 5 iulie 1999, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. II.

DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 13. Özel c. Turcia 4339/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia 53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003). art. 327 din Codul de procedură penală enumeră cazurile în care o cauză care a condus la o hotărâre pronunțată în instanță poate face obiectul unui nou proces în favoarea condamnatului El a fost modificat prin art. 3 din Legea nr. 4793, care a adăugat un al șaselea caz de redeschidere atunci când se stabilește printr-o hotărâre definitivă a Curții Europene a Drepturilor Omului că o decizie penală a fost pronunțată cu încălcarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale ale acesteia.

În acest caz, redeschiderea procesului poate fi solicitată în termen de un an de la data la care hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului a devenit definitivă. Legea nr. 4793 a intrat în vigoare la 3 februarie 2003 în conformitate cu articolul provizoriu nr. 1, art. 3 se aplică numai în următoarele două ipoteze: : cea în care Curtea a făcut o hotărâre definitivă înainte de intrarea în vigoare a legii; cea în care Curtea va pronunța o hotărâre definitivă cu privire la o cerere formulată după intrarea în vigoare a legii. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE 15. Reclamantul susține că instanța de securitate a statului care a judecat-o și a condamnat-o nu constituie o Instanța independentă și imparțială din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său, denunțând, de asemenea, lipsa de echitate a procedurii în fața acestei instanțe.

În plus, în observațiile sale scrise din 19 martie 2001, reclamantul susține că cerințele procesului echitabil au fost ignorate în fața Curții de Casație din cauza lipsei de notificare a avizului procurorului general. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide...

dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice inculpat are dreptul în special la (...) b) să dispună de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării sale (...) asupra admisibilității sale (...) Cu privire la independența și imparțialitatea Curții de Securitate a statului și la echitatea procedurii în fața acesteia 16. Curtea apreciază, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa (a se vedea, printre altele, c. Turcia, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1998 VII) și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, că aceste obiecții trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond și constată, de asemenea, că acestea nu se confruntă cu niciun motiv de inadmisibilitate; privind necomunicarea avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație 17. Curtea arată că motivul invocat de reclamant este un motiv nou, formulat ca atare pentru prima dată în observațiile sale privind admisibilitatea și temeinicia cererii, la 19 martie 2001. Or, Curtea amintește că decizia internă definitivă a fost pronunțată de Curtea de Casație la 5 iulie 1999. 18. Prin urmare, această parte a cererii se dovedește a fi tardivă și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție.

Cu privire la fondul privind independența și imparțialitatea Curții de Securitate a statului 19. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 1 din Convenție (a se vedea Özel menționat anterior, § 33-34 și Özdemir c. Turcia, n 59659/00, § 35-36, 6 februarie 2003). Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața unei instanțe de securitate din statul de încălcări prevăzute și reprimate de Codul Penal, s-a temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare.

Din acest motiv, el putea să se teamă în mod legitim că Curtea de Securitate a statului se va lăsa îndrumată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le-a avut reclamantul cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Calc. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec. 1998 IV, § 72 in fine 21. Curtea concluzionează că, atunci când l-a judecat și l-a condamnat pe solicitant, Curtea de Securitate a statului Diyarbakýr nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) privind echitatea procedurii penale 22. Guvernul contestă existența unei încălcări.

23. Curtea amintește că a judecat deja în cauze similare faptul că o instanță a cărei lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în nici un caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa 24. Având în vedere constatarea încălcării dreptului reclamantului de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze prezentul motiv (a se vedea, printre altele, §§ 44-45). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 25. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.

Daune materiale și morale 26. Reclamantul susține că a suferit un prejudiciu material și moral pe care îl evaluează la 30 000 EUR. 27. Guvernul contestă aceste pretenții. 28. În ceea ce privește pretinsul prejudiciu material, Curtea nu poate specula cu privire la rezultatul la care procedura în fața Curții de Securitate a statului ar fi dus dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc.

Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamantului o compensație în acest sens, Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, punctul 85). 29. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele cazului, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă (de exemplu, § 49). 30. În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că, în principiu, redresarea cea mai adecvată ar fi aceea de a rejudeca reclamantul în timp util de către o instanță independentă și imparțială (a se vedea Gençel citată anterior, punctul 27). Reclamantul solicită, de asemenea, 3 450 EUR pentru onorariile sale de avocat.

În ceea ce privește rambursarea diferitelor sale costuri de traducere, de papetărie și de telefon, acesta solicită o sumă echivalentă cu cea acordată de Curte în cadrul asistenței judiciare. Reclamantul nu furnizează documente justificative. 32. Guvernul contestă aceste pretenții. 33. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea, hotărând în echitate, acordă reclamantului 2 000 EUR, cu excepția celor 630 EUR plătite de Consiliul Europei în cadrul asistenței judiciare și care nu au fost deja luate în considerare în cerere. Interese moratoriu 34. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.

cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile întemeiate pe lipsa de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului Diyarbakr, precum și pe lipsa de echitate a procedurii în fața acestei instanțe și inadmisibilă pentru surplus A se vedea că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție din cauza lipsei de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului Diyarbakär Dit faptul că nu este necesar să se examineze celelalte obiecțiuni întemeiate pe art. 6 din convenție afirmă că prezenta hotărâre constituie prin sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral; afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 2 000 EUR (două mii de euro), minus 630 EUR (șase sute treizeci de euro) percepute pentru asistență judiciară, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte cheltuieli fiscale exigibile în momentul plății, care trebuie convertită în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată,

această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 27 noiembrie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Mark Villiger Georg Ress Modululr Adjunct Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE CAN c. TURQUIE (Requête n o 38389/97) ARRÊT STRASBOURG 27 novembre 2003 DÉFINITIF 27/02/2004 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l'affaire Can c. Turquie, La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , I. Cabral Barreto , L. Caflisch , P. Kūris , R. Türmen , B. Zupančič , J. Hedigan, juges , M mes M. Tsatsa-Nikolovska, et de M. M. Villiger, greffier adjoint de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 novembre 2003, Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

5. Le requérant, Mahmut Can, est un ressortissant turc né en 1973. Lors de l'introduction de la requête, il résidait à Bitlis.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

13. Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts Özel c. Turquie (n o 42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et Gençel c. Turquie (n o 53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003).

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

15. Le requérant allègue que la cour de sûreté de l'Etat qui l'a jugé et condamné ne constitue pas un « tribunal indépendant et impartial » en raison de la présence d'un juge militaire en son sein. Il dénonce également le défaut d'équité de la procédure devant cette cour. Par ailleurs, dans ses observations écrites du 19 mars 2001, le requérant soutient que les exigences du procès équitable ont été méconnues devant la Cour de cassation en raison du défaut de notification de l'avis du procureur général.

Il y voit une violation de l'article 6 §§ 1 et 3 b) de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) 3. Tout accusé a droit notamment à : (...) b) disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense ; (...) » A. Sur la recevabilité 1. Sur l'indépendance et l'impartialité de cour de sûreté de l'Etat et l'équité de la procédure devant celle-ci

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

25. Aux termes de l ' article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage matériel et moral