SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE IMRE v. HUNGARY (Declarația nr. 53129/99) HOTĂRÂREA STRASBOURG 2 decembrie 2003 FINAL 02/03/2004 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Ar putea fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Imre v. Ungaria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința ca Camera compusă din: J.-P. Costa Președintă A.B. Baka Gaukur Jörundsson Loucaides Jungwiert Butkevych Ugrekhelidze, judecători și grefierul secțiunii Dollé, deliberat în privat la 4 martie și 13 noiembrie 2003, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată în ultima dată menționată: PROCEDURA Cazul a apărut într-o cerere (nr. 53129/99) împotriva Republicii Ungariei depusă Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național maghiar, dl Zsolt Imre („reclamantul”), la 10 august 1999. Guvernul maghiar („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl L. Höltzl, secretar de stat adjunct, Ministerul Justiției. Reclamantul susține, în special, că detenția anterioară a durat un timp nerazonabil. Solicitarea a fost alocată celui de-al doilea secțiunea a Curții (art. 52 §) 1 din Regulamentul Curții). În această secțiune, camera care ar lua în considerare cazul (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1. La 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1). Prin hotărârea din 4 martie 2003, Curtea a declarat că cererea este parțial admisibilă. Reclamantul și Guvernul au depus observații cu privire la fondul (art. 59 § 1). Camera a decis, după consultarea părților, că nu era necesară o audiere cu privire la fondul (art. 59 § 3 în amendă), părțile au răspuns în scris la observațiile celelalte. Reclamantul s-a născut în 1968 și trăiește în Budapesta. Investigațiile din 12 iunie 1997 reclamantul, un infractor recidivist, a fost arestat după ce a fost prins cu mâna roșie vânzând anfetamine într-un bar. În timpul interogatoriului său în aceeași zi, reclamantul a refuzat să depună mărturie și a distrus dovezi prin înghițirea unei bucate de hârtie găsite în posesia sa la momentul arestării sale. La 14 iunie 1997, Curtea Centrală de District a ordonat detenția reclamantului pe cale de retragere a taxelor de trafic de droguri. În apelul reclamantului, această decizie a fost susținută de Curtea Regională de Budapesta la 20 iunie 1997 pe baza pericolului de coluziune. La 30 iunie 1997, în timpul celui de-al doilea interogatoriu, reclamantul a refuzat din nou să depună mărturie. 11. La 8 iulie 1997, Curtea Centrală de District Buda, confirmată de Curtea Regională de la Budapesta la 14 august 1997, a prelungit detenția reclamantului pe baza pericolului de coluziune. 12. La 29 august 1997, reclamantul și-a făcut prima declarație. Domeniul de aplicare al anchetei a fost prelungit ulterior pentru a descoperi lanțul de aprovizionare a drogurilor reclamantului. 13. La 3 septembrie 1997, Curtea Regională de Budapesta a prelungit în continuare detenția reclamantului pe baza pericolului de coluziune și riscul ca reclamantul să absoardă. Această decizie a fost susținută la 26 septembrie 1997 de o cameră de apel a Curții Regionale. 14. La 26 septembrie și 13 octombrie 1997, două persoane, de asemenea suspectate că au fost implicate în infracțiune, au fost arestate și deținute la închisoare. La 13 octombrie și 11 noiembrie 1997 reclamantul a fost din nou interogat. 15. La 8 ianuarie 1998, Curtea Regională de la Budapesta a prelungit detenția reclamantului în reținere din cauza faptului că a existat un risc de coluziune și că ar fi abscond. Această decizie a fost susținută la 3 februarie 1998. 16. La 9 februarie 1998, Procuratura Generală a solicitat asistență juridică de la Ministerul Federal al Justiției din Germania pentru a obține dovezi de la un martor care a fost condamnat pentru infracțiuni de droguri în Germania și care a îndeplinit o condamnare la închisoare în Bayreuth. Informațiile solicitate au fost puse la dispoziția autorităților germane în iulie 1998. 17. La 23 martie 1998, reclamantul a fost din nou interogat. 18. La 9 iunie și 12 octombrie 1998, Curtea Supremă a prelungit detenția reclamantului pe baza riscului de coluziune și pericolul că ar fi abscondat. 19. La 20 octombrie 1998, procedurile împotriva unui co-apărător au fost excluse din cazul reclamantului, deoarece a apărut că trebuie obținute dovezi suplimentare din străinătate în cazul anterior. 20. La 27 octombrie 1998, investigațiile din cazul reclamantului au fost închise. Dosarul de caz conține aproximativ 3 000 de pagini de documente. 21. La 23 decembrie 1998, reclamantul a fost auzit de procurorul public care a ordonat reluarea anchetei cu scopul de a clarifica mai multe chestiuni legate de reclamant. 22. La 6 ianuarie 1999, reclamantul a fost din nou interogat de poliție. 23. La 12 ianuarie 1999, procurorul public din districtul Budapesta VI/VII a preferat un proiect de pronunțare împotriva reclamantului și a altor doi acuzați. Reclamantul a fost acuzat de infracțiune de abuz de narcotice. Procedura de primă instanță 24. La 18 ianuarie 1999, Tribunalul din districtul Central de Pest a confirmat detenția reclamantului la înaintare. 25. La 7 aprilie și 13 mai 1999, Curtea de District a avut ședințe, iar în ultima dată a prelungit din nou detenția reclamantului la reținere. 26. Următoarea ședință a avut loc la 23 iunie 1999, la care Curtea de District a prelungit din nou detenția reclamantului. 27. La 19 iulie 1999, Curtea de District a confirmat, în cursul unei revizuiri periodice, detenția reclamantului pe cale de reținere, având în vedere faptul că a existat un risc că va absoarce și va reinterveni. Apelul reclamantului a fost respins de către Curtea Regională de Budapesta la 25 august 1999. 28. O altă audiere, care a avut ca rezultat o decizie de prelungire a detenției, a avut loc la 16 În septembrie 1999, motivele invocate de Curtea de District au fost identice cu cele care au susținut decizia din 19 iulie 1999 29. O audiție programată pentru 2 decembrie 1999 a fost suspendată din cauza bolii unuia dintre judecători laici. În cadrul unei audieri la 13 ianuarie 2000, reclamantul a retras puterea avocatului său de apărare, cu rezultatul că ședința a fost suspendată. 30. La 25 ianuarie 2000, Curtea Supremă a confirmat, în cursul unei revizuiri periodice, detenția reclamantului din cauza faptului că a existat un pericol ca el să absoardă și să reintervină. La 3 februarie 2000, noul avocat al reclamantului a prezentat puterea de procuror la Curtea de District. 31. Următoarea ședință a avut loc la 2 martie 2000, la care Curtea de District, confirmată de Curtea Regională de la Budapesta la 17 martie 2000, a hotărât să mențină deținerea reclamantului. 32. Audieri suplimentare au avut loc la 30 martie și 10 aprilie 2000. În ultima dată, reclamantul a fost condamnat pentru abuz de narcotice și condamnat la nouă ani de închisoare. Curtea de District se bazează pe dovezi documentare, mărturia numeroaselor martori, avizele experților în domeniul medicilor și drogurilor și a rapoartelor și mărturia membrilor unei echipe de poliție specializate în domeniul antidroguri. Curtea de District a considerat că natura cumulativă a infracțiunii constituie un factor agravant. Durata detenției anterioare a reclamantului a fost creditată pe condamnarea sa. Procesul de a doua instanță în fața Curții Regionale de Budapesta 33. Prin recurs, la 6 decembrie 2000, Curtea regională de Budapesta a organizat o audiere și a redus condamnarea reclamantului la șapte ani de închisoare. Curtea Regională a fost convinsă că infracțiunea comisă de către reclamant nu se califica ca o infracțiune cumulativă. Prin atenuare a circumstanțelor, Curtea Regională a luat act de situația familială a reclamantului și de practicile judiciare mai favorabile la momentul comisiei infracțiunii. În ceea ce privește factorii care trebuie luati în considerare în momentul condamnării reclamantului și a condamnărilor sale, Curtea regională a concluzionat după cum urmează: „Când a condamnat inculpații, instanța a luat în considerare comportamentul prezentat în ceea ce privește comiterea infracțiunii, tipul și cantitatea drogurilor implicate, preus al inculpaților pe lângă mult timp care a trecut de la comisie a infracțiunii.” 34. Reclamantul și-a îndeplinit condamnarea la închisoarea Vác. La 18 ianuarie 2003, el a fost eliberat condițional. Reclamantul s-a plâns că ar fi fost excesivă detenția sa în reținere, susținând că a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție, al căror parte relevantă prevede: „Toată persoana arestată sau deținută în conformitate cu dispozițiile alin. (1) lit. (c) din prezentul articol are ... dreptul la proces într-un timp rezonabil sau la eliberarea în așteptare. Eliberarea poate fi condiționată prin garanții care să apară pentru proces.” Perioada care urmează să fie luată în considerare 36. Reclamantul a fost arestat la 12 iunie 1997 și a fost reținut la 14 iunie 1997 până la 6 decembrie 2000, când a început să-și îndeplinească condamnarea la închisoare. 37. Cu toate acestea, Curtea reiterează că, având în vedere legătura esențială dintre art. 5 § 3 din Convenție și alineatul (1) litera (c) din respectivul articol, o persoană condamnată în primă instanță nu poate fi considerată ca fiind reținută „în scopul de a-l aduce în fața autorității juridice competente suspiciune rezonabilă de a fi comis o infracțiune”, astfel cum este specificat în ultima dispoziție, dar este în poziția prevăzută la art. 5 § § 1 litera (a), care autorizează privarea de libertate „după condamnarea unei instanțe competente” (a se vedea, de exemplu, B. c. Austria, hotărârea din 28 martie 1990, Serie A nr. 175, pp. 14-16, §§ 36-39. Prin urmare, detenția reclamantului începând cu 10 aprilie 2000, data condamnării sale la prima instanță, până la 6 decembrie 2000, data la care această condamnare a devenit finală, nu poate fi luată în considerare în sensul articolului 5 § 3. 38. Prin urmare, Curtea constată că perioada care urmează să fie luată în considerare a durat de la 14 iunie 1997, data la care reclamantul a fost reținut la închisoare, până la 10 aprilie 2000, și anume doi ani, nouă luni și douăzeci și șase zile. Reclamantul a susținut că chiar faptul că a fost urmărit împreună cu co-apărătorii, ale căror cazuri au fost aderate la a lui pentru cel puțin o parte a procedurii, au cauzat întârzieri nejustificate. În răspunsul la argumentele guvernului, el a subliniat, în ceea ce privește responsabilitatea sa pentru întârzieri în cadrul procedurii, că el nu a fost obligat să coopereze cu poliția în timpul anchetelor și că avea dreptul de a alege liber sau de a schimba avocatul său de apărare. El a reiterat faptul că detenția sa în reținere a durat aproape doi ani și zece luni, o durată ireconciliabilă cu cerințele articolului 5 § 3 din Convenție. 40. Guvernul a susținut că necesitatea deținerii reclamantei în timpul retragerii a fost adesea examinată de către instanțe și s-a dovedit a fi justificată în toate ocaziile din cauza pericolului de coluziune în cursul anchetelor și a riscului ca acesta să poată absține sau să refuze. Natura infracțiunii care au dus la arestarea reclamantului a impus anchete complexe pentru a dezvolta rețeaua de droguri din care a participat reclamantul. În plus, au fost implicate alți acuzați și a trebuit să fie obținute dovezi împotriva unui co-apărător dintr-o jurisdicție străină. Guvernul a subliniat faptul că nici o întârziere semnificativă nu a fost cauzată de conduita autorităților. În special, cazul împotriva unuia dintre co-apărătorii săi a fost exclus din cazul reclamantului pentru a evita orice întârziere suplimentară. Reclamantul a contribuit la prelungirea anchetelor și a procesului prin refuzul în mod repetat de a depune mărturie, de a face declarații controversate și de a retrage puterea avocatului său. În suma, ei au susținut că, având în vedere circumstanțele specifice ale cazului, durata detenției reclamantului la reținere nu a depășit un timp rezonabil. 41. Curtea reiterează că întrebarea dacă o perioadă de detenție este sau nu rezonabilă nu poate fi evaluată în abstract. Dacă este rezonabil ca un acuzat să rămână în detenție trebuie evaluat în fiecare caz în funcție de caracteristicile sale speciale. Detenția continuă poate fi justificată într-un caz dat numai dacă există indicații specifice ale unei cerințe reale de interes public care, în ciuda presupunerii de nevinovăție, depășește normele de respectare a libertății individuale prevăzute la art. 5 din Convenție (a se vedea, printre altele, Labita c. Italia [GC], nr. 26772/95, §§ 152 și seq., CEDH 2000-IV). 42. În primul rând, autoritățile judiciare naționale se asigură că, într-un anumit caz, detenția preliminară a unei persoane acuzate nu depășește un timp rezonabil. În acest scop, acestea trebuie să examineze, ținând seama în mod corespunzător de principiul presunției de inocence, toate faptele care argumentează sau nu existența cerinței de interes public menționate mai sus justificând o deplasare de la art. 5 și trebuie să le stabilească în deciziile lor privind cererile de eliberare. În esență, este pe baza motivelor prezentate în aceste hotărâri și a faptelor bine documentate declarate de reclamant în apelurile sale că Curtea este invitată să decidă dacă a existat sau nu o încălcare a articolului 5 § 3 (a se vedea Hotărârea Muller c. Franța din 17 martie 1997, Raportul hotărârilor și hotărârilor 1997-II, p. 388, § 35). 43. Perseveranța suspiciunilor rezonabile că persoana arestat a comis o infracțiune este o condiție sine qua non pentru legalitatea deținutului continuu, dar după o anumită perioadă de timp nu mai este suficient. Curtea trebuie să stabilească atunci dacă celelalte motive furnizate de autoritățile judiciare au continuat să justifice privarea de libertate. În cazul în care aceste motive erau „relevante” și „suficiente”, Curtea trebuie, de asemenea, să fie convinsă că autoritățile naționale au prezentat „diligență specială” în cadrul procedurii (ibid. 44). Curtea observă că, în perioada cuprinsă între 14 iunie și 3 septembrie 1997, principalul motiv pentru deținerea reclamantului în reținere a fost riscul de coluziune. Având în vedere faptul că reclamantul a fost acuzat de traficul de droguri – în contextul căruia a fost descoperit lanțul de aprovizionare cu droguri – este convins că, în cursul fazei inițiale a anchetelor, coluziune a constituit într-adevăr un risc care, în plus față de suspiciunile că reclamantul a comis infracțiunile penale în cauză, justifică detenția reclamantului pentru a asigura buna conducere a procedurii. 45. Cu toate acestea, Curtea consideră că, cu trecerea timpului, acest motiv a devenit inevitabil mai puțin relevant, în special având în vedere faptul că cei doi complici ai reclamantului au fost arestați la 26 septembrie și 13 octombrie 1997. Este adevărat că, de la 3 septembrie 1997 până la 19 iulie 1999, pericolul de abscondare pare să fi fost invocat împreună cu cel de coluziune. Cu toate acestea, Guvernul, în timp ce a prezentat unele argumente care vizează justificarea lungii procedurii penale în cauză, nu a prezentat niciun motiv care ar putea conduce în mod rezonabil autorităților să presupună că reclamantul ar abscinde și, prin urmare, să explice necesitatea continuării detenției sale. 46. În ultima fază a detenției reclamantului în timpul retragerii – între 19 iulie 1999 și 10 aprilie 2000 – a fost invocat motivul potențialului său recidiv, precum și riscul că ar putea abscinde, de către autoritățile. Această considerație poate fi considerată suficientă având în vedere faptul că reclamantul a fost un infractor recidivist. 47. În suma, Curtea observă că între 3 septembrie 1997 și 19 Iulie 1999, în timp ce riscul de coluziune trebuie asumat că s-a diminuat treptat, instanțele au bazat deciziile lor de prelungire în principal pe riscul ca reclamantul să poată absuși. Perseverența acestui risc nu a fost totuși susținută de nicio probă specifică. Numai motive foarte convingătoare ar convinge Curtea de necesitatea de a prelungi detenția reclamantului, a căror durată a depășit doi ani până la sfârșitul acestei perioade. În lipsa unor astfel de motive sau circumstanțe, Curtea nu poate concluziona că motivele invocate de instanțele din deciziile lor nu erau suficiente pentru a justifica detenția reclamantului pentru perioada în cauză. 48. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție. II. APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DE CONVENȚIE 49. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea oferă, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 50. Sub șeful pagubelor pecuniare, reclamantul a solicitat o sumă de 4.833000 de forints (HUF) pentru pierderea salariilor, valoarea parcelelor trimise rudelor în timpul detenției și cheltuielilor personale în detenție. Reclamantul a solicitat în continuare Curtea să-i acorde 12 milioane HUF pentru suferință morală și dificultăți care rezultă dintr-o încălcare a drepturilor Convenției sale. 51. Guvernul a considerat că sumele în cauză au fost excesive. 52. Concluzia Curții cu privire la dovezile din urmă este că reclamantul nu a demonstrat că prejudiciile materiale pretinse a fost de fapt cauzate de detenția sa pentru perioada relevantă. Prin urmare, nu există justificare pentru a-l atribui sub acest cap. 53. Cu toate acestea, Curtea acceptă faptul că reclamantul poate fi considerat că a suferit prejudicii morale în funcție de durerea și frustrarea rezultate din lungimea durată a detenției sale. Evaluarea acesteia pe o bază echitabilă, Curtea atribuie reclamantului 3,000 euro (EUR) sub acest cap. Costuri și cheltuieli 54. Reclamantul a solicitat rambursarea de 1 milion de HUF pentru costurile reprezentației sale juridice în cadrul procedurii interne. 55. Curtea observă că reclamantul nu a furnizat nici o dovadă a faptului că aceste costuri au fost suportate în mod real, așa cum a fost solicitat. Curtea consideră că dobânzile nejustificate ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 3000 EUR (3 mii de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale, care urmează să fie convertite în moneda națională a statului interesat la rata aplicabilă la data decontare; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe suma de mai sus, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru satisfacție echitabilă. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 2 decembrie 2003, în conformitate cu art. 77 § § 2 și 3 din Regulamentul Curții. Dolle J.-P. Președintele grefierului Costa
SECOND SECTION
IMRE v. HUNGARY
(Application no. 53129/99)
2 December 2003
FINAL
02/03/2004
This judgment will become final in the circumstances set out in Article
44 §
2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.
In the case of Imre v. Hungary,
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Chamber composed of:
Mr
J.-P.
Costa
,
President
,
Mr
A.B.
Baka
,
Mr
Gaukur
Jörundsson
,
Mr
L.
Loucaides
,
Mr
K.
Jungwiert
,
Mr
V.
Butkevych
,
Mr
M.
Ugrekhelidze,
judges
,
and Mrs
S.
Dollé
,
Section Registrar
,
Having deliberated in private on 4 March and 13 November 2003,
Delivers the following judgment, which was adopted on the last
‑
mentioned date:
1.
The case originated in an application (no. 53129/99) against the Republic of Hungary lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by an Hungarian national, Mr Zsolt Imre (“the applicant”), on 10 August 1999.
2.
The Hungarian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr L. Höltzl, Deputy State-Secretary, Ministry of Justice.
3.
The applicant alleged, in particular, that his pre-trial detention lasted an unreasonably long time.
4.
The application was allocated to the Second Section of the Court (Rule
52 §
1 of the Rules of Court). Within that Section, the Chamber that would consider the case (Article 27 § 1 of the Convention) was constituted as provided in Rule 26 § 1.
5.
On 1 November 2001 the Court changed the composition of its Sections (Rule 25 § 1). This case was assigned to the newly composed Second Section (Rule 52 § 1).
6.
By a decision of 4 March 2003, the Court declared the application partly admissible.
7.
The applicant and the Government each filed observations on the merits (Rule 59 § 1). The Chamber having decided, after consulting the parties, that no hearing on the merits was required (Rule 59 § 3
in fine
), the parties replied in writing to each other's observations.
I.
8.
The applicant was born in 1968 and lives in Budapest.
A.
The investigations
9.
On 12 June 1997 the applicant, a recidivist offender, was arrested after having been caught red-handed selling amphetamines in a bar. During his interrogation on the same day the applicant refused to testify and destroyed evidence by swallowing a piece of paper found in his possession at the time of his arrest.
In the ensuing proceedings the applicant was assisted by a defence counsel of his choice.
10.
On 14 June 1997 the Pest Central District Court ordered the applicant's detention on remand on charges of drug-trafficking. On the applicant's appeal, this decision was upheld by the Budapest Regional Court on 20
June
1997 on the ground of the danger of collusion.
On 30 June 1997, during his second interrogation, the applicant again refused to testify.
11.
On 8 July 1997 the Buda Central District Court, as confirmed by the Budapest Regional Court on 14 August 1997, prolonged the applicant's detention on remand on the ground of the danger of collusion.
12.
On 29 August 1997 the applicant made his first statement. The scope of the investigation was subsequently extended in order to uncover the chain of supply of drugs to the applicant.
13.
On 3 September 1997 the Budapest Regional Court further prolonged the applicant's detention on remand on the grounds of the danger of collusion and the risk that the applicant would abscond. This decision was upheld on 26 September 1997 by an appeal chamber of the Regional Court.
14.
On 26 September and 13 October 1997 two persons, also suspected of having been involved in the offence, were arrested and detained on remand.
On 13 October and 11 November 1997 the applicant was again interrogated.
15.
On 8 January 1998 the Budapest Regional Court prolonged the applicant's detention on remand on the grounds that there was a risk of collusion and that he would abscond. This decision was upheld on 3
February 1998.
16.
On 9 February 1998 the Attorney General's Office requested legal assistance from the Federal Ministry of Justice of Germany in order to obtain evidence from a witness who had been convicted of drugs offences in Germany and who was serving a prison sentence in Bayreuth. The information requested was made available by the German authorities in July 1998.
17.
On 23 March 1998 the applicant was again interrogated.
18.
On 9 June and 12 October 1998 the Supreme Court prolonged the applicant's detention on remand on the grounds of risk of collusion and the danger that he would abscond.
19.
On 20 October 1998 the proceedings against a co-defendant were disjoined from the applicant's case since it appeared that further evidence needed to be obtained from abroad in the former's case.
20.
On 27 October 1998 the investigations in the applicant's case were closed. The case file contained some 3,000 pages of documents.
21.
On 23 December 1998 the applicant was heard by the public prosecutor who ordered the resumption of the investigation with a view to clarifying several matters raised by the applicant.
22.
On 6 January 1999 the applicant was again interrogated by the police.
23.
On 12 January 1999 the Budapest VI/VII District Public Prosecutor's Office preferred a bill of indictment against the applicant and two other defendants. The applicant was charged with the offence of abuse of narcotics.
B.
The first-instance court proceedings
24.
On 18 January 1999 the Pest Central District Court confirmed the applicant's detention on remand.
25.
On 7 April and 13 May 1999 the District Court held hearings. On the latter date it again prolonged the applicant's detention on remand.
26.
The next hearing was held on 23 June 1999 at which the District Court again prolonged the applicant's detention.
27.
On 19 July 1999 the District Court confirmed, in the course of a periodic review, the applicant's detention on remand on the grounds that there was a risk that he would abscond and re-offend. The applicant's appeal was turned down by the Budapest Regional Court on 25 August 1999.
28.
Another hearing, resulting in a decision to prolong the detention, took place on 16
September 1999. The reasons invoked by the District Court were identical to those underlying the decision of 19 July 1999.
29.
A hearing scheduled for 2 December 1999 was adjourned due to the illness of one of the lay judges.
At a hearing on 13 January 2000, the applicant withdrew his defence counsel's power of attorney, with the result that the hearing had to be adjourned.
30.
On 25 January 2000 the Supreme Court confirmed, in the course of a periodic review, the applicant's detention on the grounds that there was a danger that he would abscond and re-offend.
On 3 February 2000 the applicant's new defence counsel submitted his power of attorney to the District Court.
31.
The next hearing took place on 2 March 2000 at which the District Court, as confirmed by the Budapest Regional Court on 17 March 2000, decided to maintain the applicant's detention.
32.
Further hearings were held on 30 March and 10 April 2000. On the latter date, the applicant was convicted of narcotics abuse and sentenced to nine years' imprisonment. The District Court relied on documentary evidence, the testimony of numerous witnesses, the opinions of medical and drugs experts and the reports and testimony of the members of a specialised anti-drugs plain-clothes police squad. The District Court considered that the cumulative nature of the offence constituted an aggravating factor. The duration of the applicant's pre-trial detention was credited against his sentence.
C.
The second instance proceedings before the Budapest Regional Court
33.
On appeal, on 6 December 2000 the Budapest Regional Court held a hearing and reduced the applicant's sentence to seven years' imprisonment. The Regional Court was satisfied that the offence committed by the applicant did not qualify as a cumulative offence. By way of mitigating circumstances, the Regional Court took note of the applicant's family situation and the more favourable court practice at the time of the commission of the offence. Concerning the factors to be taken into account when sentencing the applicant and his co-defendants, the Regional Court concluded as follows:
“When sentencing the defendants, the court took into consideration the behaviour displayed on committing the offence, the type and quantity of the drugs involved, the defendants'
prius
as well as the long time that has elapsed since the commission of the offence.”
34.
The applicant served his prison sentence in Vác Prison. On 18
January
2003 he was conditionally released.
I.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 5 § 3 OF THE CONVENTION
35.
The applicant complained that his detention on remand had been excessive. He alleged that there had been a violation of Article 5 § 3 of the Convention, the relevant part of which provides:
“Everyone arrested or detained in accordance with the provisions of paragraph 1 (c) of this Article shall be ... entitled to trial within a reasonable time or to release pending trial. Release may be conditioned by guarantees to appear for trial.”
A.
Period to be taken into consideration
36.
The applicant was arrested on 12 June 1997 and was detained on remand on 14 June 1997 until 6 December 2000 when he started serving his prison sentence.
37.
However, the Court reiterates that, in view of the essential link between Article 5 § 3 of the Convention and paragraph 1 (c) of that Article, a person convicted at first instance cannot be regarded as being detained “for the purpose of bringing him before the competent legal authority on reasonable suspicion of having committed an offence”, as specified in the latter provision, but is in the position provided for by Article 5 § 1 (a), which authorises deprivation of liberty “after conviction by a competent court” (see, for example,
B. v. Austria,
judgment of 28 March 1990, Series
A no. 175, pp. 14-16, §§ 36-39). Accordingly, the applicant's detention from 10 April 2000, the date of his first-instance conviction, to 6
December 2000, the date on which that conviction became final, cannot be taken into account for the purposes of Article 5 § 3.
38.
The Court consequently finds that the period to be taken into consideration lasted from 14 June 1997, the date on which the applicant was detained on remand, to 10 April 2000, namely two years, nine months and twenty-six days.
B.
Reasonableness of the length of detention
39.
The applicant maintained that the very fact that he had been prosecuted along with co-defendants, whose cases had been joined to his for at least part of the procedure, had caused unjustified delays. In reply to the Government's arguments, he emphasised, as to his responsibility for delays in the proceedings, that he had not been obliged to co-operate with the police during the investigations and that he had had the right freely to choose or change his defence counsel. He reiterated that his detention on remand had lasted almost two years and ten months, a duration irreconcilable with the requirements of Article 5 § 3 of the Convention.
40.
The Government maintained that the necessity of the applicant's detention on remand had frequently been examined by the courts and found to be justified on all occasions on the grounds of the danger of collusion during the investigations and the risk that he might abscond or re-offend. The nature of the crime which had led to the applicant's arrest had required complex investigations to be undertaken in order to unravel the drugs network of which the applicant had been a part. Furthermore, other defendants had been involved and evidence had had to be obtained against one co-defendant from a foreign jurisdiction. The Government stressed that no significant delays had been caused by the conduct of the authorities. In particular, the case against one of his co-defendants had been disjoined from the applicant's case in order to avoid any further delay. The applicant had contributed to the prolongation of the investigations and the trial by repeatedly refusing to testify, making controversial statements and withdrawing his lawyer's power of attorney. In sum, they submitted that, in view of the particular circumstances of the case, the length of the applicant's detention on remand had not exceeded a reasonable time.
41.
The Court reiterates that the question of whether or not a period of detention is reasonable cannot be assessed in the abstract. Whether it is reasonable for an accused to remain in detention must be assessed in each case according to its special features. Continued detention can be justified in a given case only if there are specific indications of a genuine requirement of public interest which, notwithstanding the presumption of innocence, outweighs the rule of respect for individual liberty laid down in Article 5 of the Convention (see, among other authorities,
Labita v. Italy
[GC], no.
26772/95, §§ 152
et seq.
42.
It falls in the first place to the national judicial authorities to ensure that, in a given case, the pre-trial detention of an accused person does not exceed a reasonable time. To this end they must, paying due regard to the principle of the presumption of innocence, examine all the facts arguing for or against the existence of the above-mentioned requirement of public interest justifying a departure from the rule in Article 5, and must set them out in their decisions on the applications for release. It is essentially on the basis of the reasons given in these decisions and of the well-documented facts stated by the applicant in his appeals that the Court is called upon to decide whether or not there has been a violation of Article 5 § 3 (see
Muller v. France,
judgment of 17 March 1997,
Reports of Judgments and Decisions
1997-II, p. 388, § 35).
43.
The persistence of reasonable suspicion that the person arrested has committed an offence is a condition
sine qua non
for the lawfulness of the continued detention, but after a certain lapse of time it no longer suffices. The Court must then establish whether the other grounds given by the judicial authorities continued to justify the deprivation of liberty. Where such grounds were “relevant” and “sufficient”, the Court must also be satisfied that the national authorities displayed “special diligence” in the conduct of the proceedings (
ibid.
).
44.
The Court observes that, in the period from 14 June to 3 September 1997, the principal reason for the applicant's detention on remand was the danger of collusion. Given that the applicant was charged with drug-trafficking – in the context of which the chain of supply of drugs to him had to be uncovered – it is satisfied that, during the initial phase of the investigations, collusion was indeed a risk which, in addition to the suspicion that the applicant had committed the criminal offences in question, justified the applicant's detention to ensure the proper conduct of the proceedings.
45.
However, the Court considers that, with the passage of time, this ground inevitably became less relevant, in particular in view of the fact that the applicant's two accomplices were arrested on 26 September and 13
October 1997. It is true that from 3 September 1997 until 19 July 1999 the danger of absconding seems to have been invoked together with that of collusion. Nevertheless, the Government, whilst providing some arguments aimed at justifying the length of the criminal proceedings in question, have not submitted any reasons which could reasonably lead the authorities to assume that the applicant would abscond and thus explain the need for his continued detention.
46.
During the final phase of the applicant's detention on remand – between 19 July 1999 and 10 April 2000 – the reason of his potential re-offending, along with the risk that he might abscond, was invoked by the authorities. This consideration may be deemed sufficient in view of the fact that the applicant was a recidivist offender.
47.
In sum, the Court observes that between 3 September 1997 and 19
July 1999, while the risk of collusion must be taken to have gradually diminished, the courts based their prolongation decisions primarily on the risk that the applicant might abscond. The persistence of that risk was not however supported by any specific evidence. Only very compelling reasons would persuade the Court of the necessity to have prolonged the applicant's detention, the duration of which had exceeded two years by the end of this period. In the absence of such grounds or circumstances, the Court cannot but conclude that the reasons relied on by the courts in their decisions were not sufficient to justify the applicant's being held in detention for the period in question.
48.
There has, therefore, been a violation of Article 5 § 3 of the Convention.
II.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
49.
Article 41 of the Convention provides:
“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”
A.
Damage
50.
Under the head of pecuniary damage, the applicant claimed a sum of 4,483,000 forints (HUF) for loss of wages, the value of parcels sent to him by relatives during his detention and personal expenditures in detention.
The applicant further asked the Court to award him HUF 12 million for moral suffering and distress resulting from a violation of his Convention rights.
51.
The Government considered that the sums in question were excessive.
52.
The Court's conclusion on the evidence before it is that the applicant has failed to demonstrate that the pecuniary damage claimed was actually caused by his being held in custody for the relevant period. Consequently, there is no justification for making any award to him under that head.
53.
However, the Court accepts that the applicant can be considered to have suffered non-pecuniary damage on account of the distress and frustration resulting from the protracted length of his detention. Making its assessment on an equitable basis, the Court awards the applicant 3,000 euros (EUR) under this head.
B.
Costs and expenses
54.
The applicant sought reimbursement of HUF 1 million for the costs of his legal representation in the domestic proceedings.
55.
The Court observes that the applicant has not furnished any proof of whether those costs were actually incurred as claimed.
It follows that no award can be made under this head.
C.
Default interest
56.
The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.
1.
Holds
that there has been a violation of Article
5 § 3 of the Convention;
2.
Holds
(a)
that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article
44
§
2 of the Convention, EUR 3,000 (three thousand euros) in respect of non-pecuniary damage, to be converted into the national currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement;
(b)
that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;
3.
Dismisses
the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 2 December 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Registrar
President