KOS contre la REPUBLIQUE TCHEQUE

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 75546/01 prezentate de Jiří KOS împotriva Republicii Cehe Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 2 decembrie 2003 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președintele A.B. Baka Gaukur Jörundsson Jungwiert Butkevych Thomassen Ugrekhelidze judecător și domnul T.L. Early Grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 14 aprilie 2001, face următoarea decizie, după ce a deliberat, face ca reclamantul, dl Jiří Kos, să fie un resortisant ceh, născut în 1925 și rezident la Praga. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: În 1957, reclamantul a fost acuzat în mod fals de mai multe infracțiuni comise de autoritățile comuniste și condamnat la 30 de luni de închisoare, iar ulterior a fost obligat să lucreze în mine subterane, indiferent de problemele sale de sănătate. La eliberarea sa condiționată în septembrie 1959, reclamantul a trebuit să semneze o promisiune de a nu dezvălui, sub acuzare penală, nici un fapt pe care l-a văzut sau învățat în tabăra de lucru menționată anterior. În 1967, sentința condamnatorie din 1957 a fost anulată de Curtea Supremă (Nejvyší Soud) În consecință, reclamantul a fost achitat și i s-a acordat o compensație pentru detenția sa și pentru pedeapsa aplicată. La 5 martie 1968, reclamantul a intentat o acțiune care intenționa să-i fie atribuită daune-interese, susținând că a suferit un prejudiciu sănătății sale și devenind invalid din cauza faptului că a lucrat în mine. Prin hotărârea sa din 17 decembrie 1970, Tribunalul de District (okresní soud) din Kladno a acceptat cererea reclamantului; la 15 februarie 1971, Tribunalul Regional (krajský soud) din Praga a respins pretențiile reclamantului ca fiind nejustificate, din lipsă de sprijin în legislație. La 24 ianuarie 1991, reclamantul a introdus o nouă cerere de despăgubire. Hotărârea din 4 aprilie 1991, prin care cererea reclamantului a fost respinsă pentru res udicata a fost anulată de instanța de recurs care a statuat că reclamantul ridica noi pretenții (legate de pensia sa pentru limită de vârstă pe care o primise din 1985). La 28 ianuarie 1997, Tribunalul de District a emis o hotărâre intermediară pentru a da act (mezitímní rozsudek) , prin care a recunoscut pretenția reclamantului cu privire la la. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . cu privire la închisoare (unde și-a ispășit pedeapsa în anii '50) și cu privire la pedeapsa pe care a obținut-o din lipsa pensiei sale. La apelul din partea instanței în favoarea reclamantului, Tribunalul Regional, la 5 februarie 1998, a reformat acest mecanism prin reducerea la 80% a bazei de pretenție recunoscută. Instanța a considerat că degradarea sănătății reclamantului nu a fost datorată numai muncii sale în mine. La statul ceh a atacat această hotărâre printr-un recurs în casație (dovolání) , excitând de la forcuziune. La 24 martie 1999, Curtea Supremă (Nejvyší soud) a anulat deciziile din 28 ianuarie 1997 și 5 februarie 1998 prin care pretențiile reclamantului fuseseră primite și la stingerea acestor instanțe (zastavenízení řízení) . Curtea de Casație a ridicat la mai multe res udicata La 26 mai 1999, tribunalul de district a respins pretențiile reclamantului care nu fuseseră recunoscute prin hotărârea sa intermediară din 28 ianuarie 1997 (această parte a acestei hotărâri fiind introdusă în forță de lucru judecat). La 12 iulie 2000, Tribunalul Regional a confirmat o parte a hotărârii atacate; a anulat o altă hotărâre (premisă deja de Curtea Supremă), pronunțând în același timp dispariția acestei instanțe. Reclamantul a atacat deciziile din 26 mai 1999 și 12 iulie 2000 printr-o acțiune constituțională (ústavní stížnost) , susținând că instanțele inferioare nu și-au protejat drepturile, încălcate anterior. La 21 decembrie 2000, Curtea Constituțională (Ústavní soud) a respins recursul pentru neatenție vădită de temei. Constatând că deciziile atacate erau pe deplin motivate, aceasta nu a făcut obiectul niciunei contradicții în procedură cu principiile unui proces echitabil și nicio încălcare a drepturilor reclamantului. Se pare că, în 1998, reclamantul depune o nouă cerere, legată de o deteriorare a stării sale de sănătate începând cu anul 1998. O hotărâre care îl desconsideră ar fi fost anulată de tribunalul regional la 27 martie 2001, în cazul în care cauza ar fi fost trimisă Tribunalului de Primă Instanță. (1) Fără a aduce atingere articolului din Convenție, reclamantul se plânge că instanțele cehe nu respectă drepturile omului, refuzând să ia în considerare condamnarea sa ilegală din 1957 și să recunoască caracterul justificat al pretențiilor sale în despăgubire. 2. De asemenea, el se plânge că examinarea cazului său a durat ani de zile în care a devenit un invalid neînarmat. În primul rând, reclamantul se plângea că nu a obținut câștig de cauză în cadrul procedurilor de acordare a despăgubirilor pe care le-a revendicat din cauza deteriorării sănătății sale, care, conform opiniei sale, provine din munca efectuată în condiții necorespunzătoare atunci când a executat pedeapsa cu închisoarea în anii '50. În special, el contestă argumentele întemeiate pe forcluzie, subliniind că el nu putea să - și susțină pretențiile imediat după ce a fost eliberat, deoarece, la momentul respectiv, el semnase o promisiune de a nu dezvălui nimic despre tabăra de muncă. Curtea observă că, la sfârșitul unei proceduri în care se face referire în 1967, recurentului i s-a acordat o despăgubire pentru detenția sa și pentru pedeapsa aplicată. Cererea sa cu privire la daunele-interese, astfel cum se menționează mai sus, a fost respinsă în 1971, din lipsă de sprijin în legislație (și nu pentru forcuziune, cum pare să submineze recurentul). În 1991 și, respectiv, 1998, reclamantul a inițiat două noi proceduri legate de degradarea stării sale de sănătate, proceduri care fac obiectul prezentei cereri. 1.1. Prin urmare, trebuie să se analizeze mai întâi la sfârșitul primei proceduri inițiate în 1991. Curtea a remarcat că dispozițiile Convenției (art. 3 din Protocolul nr. 7 în al doilea rând) garantează dreptul la despăgubiri numai în caz de eroare judiciară și că această despăgubire a fost acordată reclamantului în 1967, adică, de altfel, la o dată cu mult înainte de data la care Convenția a intrat în vigoare în ceea ce privește statul pârât. Apoi, Curtea reamintește că nici o dispoziție a Convenției nu garantează pledanților un rezultat favorabil al procedurii și că interpretarea legislației interne revine în primul rând autorităților naționale, în special instanțelor și instanțelor. În speță, recurentul a avut posibilitatea de a-și prezenta argumentele, iar instanțele s-au pronunțat prin hotărâri motivate care nu par a fi arbitrare. În aceste circumstanțe, Curtea nu constată nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de convenție sau de protocoalele sale. În consecință, acest aspect trebuie respins pentru lipsa vădită a temeiului, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. 1.2. În ceea ce privește a doua procedură introdusă de reclamant în 1998, Curtea constată că aceasta rămâne, potrivit afirmațiilor reclamantului, pendinte în fața instanței de primă instanță. În aceste condiții, trebuie să se constate că cauza reclamantului întemeiat pe calea acestei proceduri este prematură. În consecință, acest aspect trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. (2) În al doilea rând, reclamantul denunță durata procedurilor în litigiu. Potrivit Curții, trebuie să se examineze acest aspect din perspectiva art. 6 alin. (1) din Convenție, care dispune astfel în partea sa relevantă. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. T.L. Early J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

75546/01

présentée par Jiří KOS

contre la République tchèque

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 2 décembre 2003 en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

A.B.

Baka

Gaukur

Jörundsson

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

W.

Thomassen

,

M.

Ugrekhelidze

,

juge

,

et de M. T.L.

Early

,

greffier adjoint de la section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 14 avril 2001,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Jiří Kos, est un ressortissant tchèque, né en 1925 et résidant à Prague.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

En 1957, le requérant fut faussement inculpé de plusieurs infractions par les autorités communistes. Condamné à trente mois de prison, il fut par la suite obligé de travailler dans des mines souterraines, nonobstant ses problèmes de santé. A sa mise en liberté conditionnelle en septembre 1959, le requérant dût signer une promesse de ne dévoiler, sous peine de poursuites pénales, aucun fait qu’il avait vu ou appris dans ledit camp de travail. En 1967, la sentence condamnatoire de 1957 fut annulée par la Cour suprême

(Nejvyšší soud)

comme étant contraire à la loi. Par conséquent, le requérant fut acquitté et se vit octroyer une indemnisation pour sa détention et la peine infligée.

Le 5 mars 1968, le requérant intenta une action tendant à se voir allouer des dommages-intérêts, alléguant qu’il avait subi un préjudice à sa santé et était devenu invalide du fait d’avoir travaillé dans des mines.

Par son jugement du 17 décembre 1970, le tribunal de district

(okresní soud)

de Kladno accueillit la demande du requérant

; l’Etat (représenté par le ministère de la Justice) fit appel. Le 15 février 1971, le tribunal régional

(krajský soud)

de Prague rejeta les prétentions du requérant comme injustifiées, faute d’appui dans la législation.

Le 24 janvier 1991, le requérant introduisit une nouvelle demande en dommages-intérêts. Le jugement du 4 avril 1991, par lequel la demande du requérant fut rejetée pour

res iudicata

,

fut annulé par la juridiction d’appel qui releva que le requérant soulevait de nouvelles prétentions (liées à sa pension de vieillesse qu’il recevait depuis 1985).

Le 28 janvier 1997, le tribunal de district rendit un jugement intermédiaire destiné à donner acte

(mezitímní rozsudek)

, par lequel il reconnut la prétention du requérant à l’égard de l’Etat pour ce qui était de la compensation de son manque à gagner pour la période du 5 septembre 1969 au 23 janvier 1985.

Il contesta en revanche la prétention du requérant à

l’égard de la prison (où il avait purgé sa peine dans les années cinquante) et celle tirée de l’insuffisance de sa pension.

Sur appel de l’Etat frappant la partie du jugement favorable au requérant, le tribunal régional, en date du 5 février 1998, réforma ce dispositif en faisant diminuer à 80 % la base de la prétention reconnue. Le tribunal considéra en effet que la dégradation de la santé du requérant n’était pas due uniquement à son travail dans les mines.

L’Etat tchèque attaqua cet arrêt par un pourvoi en cassation

(dovolání)

, excipant de la forclusion.

Le 24 mars 1999, la Cour suprême

(Nejvyšší soud)

annula les décisions des 28 janvier 1997 et 5 février 1998 par lesquelles les prétentions du requérant avaient été accueillies, et prononça l’extinction de ces instances

(zastavení řízení)

. La cour de cassation souleva l’obstacle de

res iudicata

, relevant qu’il avait été décidé des prétentions identiques dans une procédure menée devant les tribunaux en 1989.

Le 26 mai 1999, le tribunal de district rejeta les prétentions du requérant qui n’avaient pas été reconnues par son jugement intermédiaire du 28

janvier 1997 (cette partie dudit jugement étant passée en force de chose jugée).

Le requérant interjeta appel.

Le 12 juillet 2000, le tribunal régional confirma une partie du jugement attaqué

; il en annula une autre (tranchée déjà par la Cour suprême), prononçant en même temps l’extinction de cette instance.

Le requérant attaqua les décisions des 26 mai 1999 et 12 juillet 2000 par un recours constitutionnel

(ústavní stížnost)

, alléguant que les juridictions inférieures avaient manqué de protéger ses droits, violés auparavant.

Le 21 décembre 2000, la Cour constitutionnelle

(Ústavní soud)

rejeta le recours pour défaut manifeste de fondement. Constatant que les décisions attaquées étaient amplement motivées, elle ne releva dans la procédure aucune contradiction avec les principes d’un procès équitable et aucune atteinte aux droits du requérant.

Il semble qu’en 1998, le requérant introduisît une nouvelle demande, liée à une dégradation de son état de santé depuis 1998. Un jugement le déboutant aurait été annulé par le tribunal régional le 27 mars 2001, l’affaire étant ainsi renvoyée au tribunal de première instance.

GRIEFS

EN DROIT

l’époque signé une promesse de ne dévoiler rien concernant le camp de travail.

La Cour observe qu’à l’issue d’une procédure s’étant déroulée en 1967, le requérant s’est vu octroyer une indemnisation pour sa détention et la peine infligée. Sa demande concernant les dommages-intérêts tels que mentionnés ci-dessus fut rejetée en 1971, faute d’appui dans la législation (et non pour forclusion comme le requérant semble alléguer). En 1991 et 1998 respectivement, le requérant a engagé deux nouvelles procédures liées à la dégradation de son état de santé, procédures qui font l’objet de la présente requête.

1.1. Il convient donc de se pencher d’abord sur l’issue de la première procédure engagée en 1991.

La Cour note d’emblée que les dispositions de la Convention (l’article 3 du Protocole n

o

7 en l’occurrence) garantissent le droit à une indemnisation uniquement en cas d’erreur judiciaire, et que cette indemnisation a été accordée au requérant en 1967, c’est-à-dire, d’ailleurs, à une date bien antérieure à celle à laquelle la Convention est entrée en vigueur à l’égard de l’Etat défendeur. Puis, la Cour rappelle qu’aucune disposition de la Convention ne garantit aux plaideurs une issue favorable de la procédure et que l’interprétation de la législation interne incombe au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux. En l’espèce, le requérant a eu la possibilité de faire valoir ses arguments et les juridictions se sont prononcées par les décisions motivées qui ne semblent pas être arbitraires.

Dans ces circonstances, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

1.2. Pour ce qui est de la seconde procédure intentée par le requérant en 1998, la Cour note que celle-ci reste, selon les allégations du requérant, pendante devant le tribunal de première instance. Dans ces conditions, force est de constater que le grief du requérant tiré de l’issue de cette procédure est prématuré.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...).»

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur, conformément à

l’article 54 § 3 b) de son règlement.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief du requérant tiré de la durée des procédures

suivies en l’espèce

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

T.L.

Early

J.-P.

Costa

Greffier adjoint

Président