HASSA c. REPUBLIQUE TCHEQUE

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 14737/03 prezentate de Jiří HASSA împotriva Republicii Cehe Curtea Europeană a Drepturilor LUI Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 30 aprilie 2003, După ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând trimitere la reclamant, domnul Jiří Hassa, este un resortisant ceh, născut în 1953 și rezident la Semily. El este reprezentat în fața Curții de către domnul H. Klímová, avocat în barou ceh. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. La 20 martie 1998, reclamantul a fost acuzat în mod oficial de extorcare și de activitate comercială ilicită. O parte din sentința condamnatorie din 26 septembrie 2000 a fost anulată de Tribunalul Regional (Krajský soud) din Hradek Králové La data de 26 octombrie 2001, Tribunalul de District (Okresní soud) din Semily a decis din nou asupra părții din cauza căreia a fost trimis. La 23 mai 2002, tribunalul regional a reformulat hotărârea atacată prin faptul că l-a acuzat pe reclamant de o acuzație și a modificat durata sentinței sale. În funcție de actul conținut în hotărâre, procurorul suprem și inculpatul puteau formula recurs împotriva acestei decizii. În termen de două luni de la notificarea hotărârii. Potrivit afirmațiilor reclamantului, acesta s-a prezentat el însuși la 23 iulie 2002 (ziua termenului stabilit) în clădirea în care se afla Tribunalul Districtual din Semily. După ce a fost asigurat pe lângă un gardian al justiției și pe lângă un angajat căruia i-a predat documentul pe care îl prezentase la biroul de depozit al instanței de district, acesta și-a depus recursul în casație, precizându-se pe pagina sa de gardă, care era destinată Curții Supreme (Nejvyší soud) din Brno, prin intermediul Tribunalului Districtual din Semily. Un tampon a fost aplicat pe documentul, indicând faptul că a fost depus la Parchetul Districtual (Okresní státní zastupitelství) din Semily la data de 23 iulie 2002, dar reclamantul susține că a fost informat că recursul său urma să fie transmis Tribunalului Districtual. O săptămână mai târziu, el ar fi aflat prin telefon că recursul său în casation a părăsit Tribunalul Districtual la 25 iulie 2002. La 4 octombrie 2002, Curtea Supremă i-a comunicat reprezentantei reclamantului că a fost sesizată cu recursul în casare introdus de două coincriminate ale acestuia din urmă, dar că Parchetul Suprem i-a transmis comentarii și cu privire la recursul în cauză. Având în vedere că Tribunalul Districtual din Semily a informat că un astfel de recurs nu i-a fost notificat și nu se afla în dosar, Curtea Supremă a informat avocatul cu privire la momentul și la autoritatea căreia a fost depus recursul în Casația reclamantului. La 14 octombrie 2002, reclamantul a trimis o scrisoare Curții Supreme în care explica circumstanțele depunerii recursului său. La octombrie 2002, avocatul său a trimis Curții o copie a recursului. La 16 octombrie 2002, Parchetul de District din Semily l-a informat pe reclamant că recursul său la casare fusese trimis la 25 iulie 2002, probabil din greșeală la Parchetul Suprem, deoarece procurorul în cauză ar fi crezut că acesta era tribunalul de district care i-a trimis documentul spre informare. La 24 octombrie 2002, Curtea Supremă a respins recursul recurentului pentru întârziere. După ce a luat în considerare explicațiile menționate anterior, aceasta a menționat totuși că nu a introdus recursul în conformitate cu art. 26 din Codul de procedură penală. La 19 decembrie 2002, reclamantul a atacat decizia Curții Supreme printr-o acțiune constituțională, susținând dreptul său la protecție judiciară. În opinia sa, din corespondență reiese în mod clar că recursul la cassation a fost depus în termenul legal și că eroarea a fost datorată faptului că a primit informații incorecte, ceea ce nu i se putea imputa. La 24 februarie 2003, Curtea Constituțională (Ústavní soud) a declarat acțiunea inadmisibilă pentru lipsa evidentă a temeiului, susținând că recursul depus la 23 iulie 2002 la Parchetul de District nu a fost prezentat Curții Supreme că la 17 octombrie 2002 decizia Curții Supreme a fost, prin urmare, conformă cu articolul din Codul de procedură penală care stabilește locul depunerii recursului în Casație. La 29 aprilie 2003, reclamantul a prezentat o cerere prin care solicita ca ministrul justiției să introducă în favoarea sa un recurs în interesul legii. El se plângea că Curtea Supremă nu a examinat fondul recursului său și că Tribunalul Regional a încălcat legea în detrimentul său. La 13 mai 2003, avocata de la p o zi ț i e a fost informată de către Ministerul Justi ț i ei pe care nu era competentă să reexamineze hotărârile tribunalelor inferioare, deoarece termenul care îi fusese acordat în acest scop expirase. Respingerea recursului în cas i t ă ț i e pentru întârziere era, în opinia sa, pe deplin imputată . La 17 iunie 2003, reclamantul a atacat decizia Ministerului Justiției printr-o acțiune constituțională, în care își invoca dreptul la protecție judiciară și solicita Curții Constituționale să examineze fondul cererii sale. La 26 februarie 2004, Curtea Constituțională a respins acțiunea pe motiv că nu avea competența de a pronunța decizia solicitată. De asemenea, a reamintit că recursul în interesul legii nu putea aduce atingere drepturilor constituționale ale reclamantului, întrucât acțiunea în cauză depindea de puterea discreționară a ministrului. Dreptul intern relevant Codul de procedură penală în conformitate cu art. 265, recursul în cassation trebuie depus la instanța de primă instanță în termen de două luni de la notificarea deciziei contestate. De asemenea, se respectă acest termen în cazul în care recursul este depus la Curtea Supremă sau la instanța de apel sau, dacă este cazul, în cazul în care recursul, adresat Tribunalului de Primă Instanță sau Curții Supreme, este retrimis poștei în acest termen. Legea nr. 283/1993 privind Parchetul La art. 16a prevede că, în cazul în care procurorul căruia i-a fost depusă o cerere nu este competent să o prelucreze (o altă autoritate publică fiind competentă), acesta o returnează fără întârziere celui care l-a introdus și informat cu privire la autoritatea în care a fost depusă o cerere. Parchetul trebuie să îl informeze pe cel care l-a prezentat și să clasifice cererea fără întârziere. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de aplicarea strictă a legii de către Curtea Supremă care și-a încălcat dreptul la un proces echitabil prin respingerea recursului său întârziat în casare, privând astfel de posibilitatea de a revizui hotărârile instanțelor inferioare. Acesta susține că și-a introdus recursul în termenul stabilit și consideră că Curtea Supremă ar fi trebuit să corecteze încălcarea Parchetului de District prin recunoașterea recursului. L (2) În completarea cererii din 7 iunie 2004, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la un proces echitabil care rezultă din decizia Ministerului Justiției din 13 mai 2003 și din decizia adoptată de Curtea Constituțională la 26 februarie 2004. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 1. În primul rând, reclamantul se plânge că instanțele naționale, la Curtea Supremă și Curtea Constituțională nu au luat în considerare faptul că a introdus recursul în casare în termenul stabilit de lege și că a fost, în momentul depunerii sale, indus în eroare de către autorități. De asemenea, susține că Parchetul de District ar fi trebuit să procedeze în conformitate cu art. 16a din Legea nr. 283/1993 și, prin urmare, să îi furnizeze informații pertinente. S În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. (2) În al doilea rând, Tribunalul a contestat modul în care Ministerul Justiției și-a tratat cererea de introducere a unui recurs în interesul legii, considerând că ministerul ar fi putut examina fondul acestei cereri fără a o respinge pentru întârziere. De asemenea, acesta se plânge de o negare a justiției în această privință, la 26 februarie 2004, de Curtea Constituțională. Curtea amintește că partea penală a articolului 6 alineatul (1) din convenție nu se aplică decât procedurii privind dreptul la o acuzație în materie penală. Or, recursul în interesul legii este o acțiune a cărei exercitare depinde de puterea discreționară a ministrului justiției, care poate fi sesizată cu o cerere de introducere a acestui recurs de la o persoană a cărei condamnare a trecut în forță de lucru judecat. Având în vedere aceste caracteristici ale unui recurs în interesul legii, astfel cum se prevede în dreptul ceh, Curtea consideră că, în cadrul acestei proceduri, reclamantul nu era 19255/92 și 2165/93, Decizia Comisiei din 16 mai 1995, Decizii și rapoarte 81, p. 5). Prin urmare, rezultă că acest litigiu este incompatibil cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 alineatul (3) și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (4). În cazul în care cererea este depusă în scris în scris, vă rugăm să explicați motivele care au stat la baza recursului său în Casație.

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

14737/03

présentée par Jiří HASSA

contre la République tchèque

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 14 février 2006 en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

A.B.

Baka

,

R.

Türmen

,

K.

Jungwiert

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

me

D.

Jočienė,

M.

D.

Popović,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 30 avril 2003,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Jiří Hassa, est un ressortissant tchèque, né en 1953 et résidant à Semily. Il est représenté devant la Cour par M

e

H. Klímová, avocate au barreau tchèque.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 20 mars 1998, le requérant fut formellement accusé d’extorsion et d’activité commerciale illicite. Une partie de la sentence condamnatoire du 26 septembre 2000 fut annulée par le tribunal régional

(Krajský soud)

de Hradec Králové

; le recours constitutionnel formé par l’intéressé contre l’autre partie de la sentence fut déclaré irrecevable le 11 décembre 2001.

Le 26 octobre 2001, le tribunal de district

(Okresní soud)

de Semily décida de nouveau sur la partie de l’affaire qui lui avait été renvoyée. Le requérant fit appel.

Le 23 mai 2002, le tribunal régional réforma le jugement attaqué en acquittant le requérant d’un chef d’accusation, et modifia la durée de sa peine. Selon l’instruction contenue dans l’arrêt, «

le procureur suprême et l’inculpé

pouvaient former un pourvoi en cassation contre cette décision

», lequel était à déposer auprès du tribunal de première instance dans le délai de deux mois à compter de la notification de l’arrêt.

Selon les allégations du requérant, il se rendit lui-même le 23 juillet 2002 (dernier jour du délai imparti) dans le bâtiment où siégeait le tribunal de district de Semily. Après s’être assuré auprès d’un gardien de justice et auprès de l’employée à laquelle il avait remis le document qu’il se trouvait bien dans le bureau de dépôt du tribunal de district, il y déposa son pourvoi en cassation précisant sur sa page de garde qu’il était destiné à la Cour suprême

(Nejvyšší soud)

de Brno, par l’intermédiaire du tribunal de district de Semily. Un tampon fut apposé sur le document, indiquant qu’il avait été déposé au parquet de district

(Okresní státní zastupitelství)

de Semily le 23

juillet 2002, mais le requérant affirme avoir été informé que son pourvoi allait être transmis au tribunal de district. Une semaine plus tard, il aurait appris par téléphone que son pourvoi en cassation avait quitté le tribunal de district le 25 juillet 2002.

Le 4 octobre 2002, la Cour suprême fit savoir à la représentante du requérant qu’elle avait été saisie du pourvoi en cassation introduit par deux coïnculpés de ce dernier mais que le parquet suprême lui avait soumis des commentaires portant aussi sur le pourvoi de l’intéressé. Etant donné que le tribunal de district de Semily l’avait informée qu’un tel pourvoi ne lui avait pas été notifié et ne se trouvait pas dans le dossier, la Cour suprême invita l’avocate à lui faire savoir quand et auprès de quelle autorité le pourvoi en cassation du requérant avait été déposé.

Le 14 octobre 2002, le requérant envoya une lettre à la Cour suprême dans laquelle il expliqua les circonstances du dépôt de son pourvoi. Le

17

octobre 2002, son avocate fit parvenir à la cour une copie du pourvoi.

Le 16 octobre 2002, le parquet de district de Semily informa le requérant que son pourvoi en cassation avait été envoyé, le 25 juillet 2002, au parquet suprême, probablement par mégarde, car le procureur en question aurait cru que c’était le tribunal de district qui lui avait envoyé le document pour information.

Le 24 octobre 2002, la Cour suprême rejeta le pourvoi du requérant pour tardiveté. Après avoir pris en compte les explications susmentionnées, elle nota néanmoins que l’intéressé n’avait pas introduit son pourvoi conformément à l’article 265e du code de procédure pénale.

Le 19 décembre 2002, le requérant attaqua la décision de la Cour suprême par un recours constitutionnel, se plaignant de l’atteinte à son droit à la protection judiciaire. Selon lui, il ressortait clairement de la correspondance que son pourvoi en cassation avait été déposé dans le délai légal et que l’erreur était due au fait qu’il avait reçu une information incorrecte, ce qui ne saurait lui être imputé.

Le 24 février 2003, la Cour constitutionnelle

(Ústavní soud)

déclara ledit recours irrecevable pour défaut manifeste de fondement, relevant que le pourvoi déposé le 23 juillet 2002 auprès du parquet de district n’avait été soumis à la Cour suprême que le 17 octobre 2002. La décision de la Cour suprême était donc conforme à l’article 265e du code de procédure pénale qui déterminait le lieu du dépôt du pourvoi en cassation.

Le 29 avril 2003, le requérant introduisit une demande tendant à ce que le ministre de la Justice introduise en sa faveur un pourvoi dans l’intérêt de la loi. Il se plaignait que la Cour suprême n’avait pas examiné le fond de son pourvoi et que le tribunal régional avait violé la loi à son détriment.

Le 13 mai 2003, l’avocate de l’intéressé fut informée par le ministère de la Justice qu’il n’était pas compétent pour réexaminer les décisions des tribunaux inférieurs car le délai qui lui était imparti à cette fin avait expiré. Le rejet du pourvoi en cassation pour tardiveté était, selon lui, entièrement imputable à l’intéressé.

Le 17 juin 2003, le requérant attaqua la décision du ministère de la Justice par un recours constitutionnel, dans lequel il invoquait son droit à la protection judiciaire, et demandait à la Cour constitutionnelle d’enjoindre au ministère d’examiner le fond de sa demande.

Le 26 février 2004, la Cour constitutionnelle rejeta le recours au motif qu’elle n’était pas compétente pour rendre la décision sollicitée. Elle rappela également que le pourvoi dans l’intérêt de la loi n’était pas susceptible de porter atteinte aux droits constitutionnels du demandeur car il s’agissait d’un recours dont l’utilisation dépendait du pouvoir discrétionnaire du ministre.

B.

Le droit interne pertinent

Code de procédure pénale

Selon l’article 265e, le pourvoi en cassation est à déposer auprès du tribunal de première instance dans un délai de deux mois à compter de la notification de la décision contestée. Il y a également respect de ce délai si le pourvoi est déposé auprès de la Cour suprême ou auprès de la juridiction d’appel, ou, le cas échéant, si le pourvoi, adressé au tribunal de première instance ou à la Cour suprême, est remis à la poste dans ce délai.

Loi n

o

283/1993 sur le parquet

L’article 16a dispose que si le parquet auprès duquel une demande a été déposée n’est pas compétent pour la traiter (une autre autorité publique étant compétente), il la renvoie sans délai à celui qui l’a introduite et l’informe à quelle autorité s’adresser. S’il ne ressort pas de la demande quelle est l’autorité compétente ou si son contenu n’est manifestement pas lié à

l’activité du parquet, le parquet en informe celui qui l’a introduite et classe la demande sans suite.

GRIEFS

L’intéressé considère également que la décision de la Cour constitutionnelle datée du 24 février 2003 souffre d’un formalisme excessif et qu’elle n’est pas dûment motivée.

EN DROIT

Le requérant formule plusieurs griefs sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, dont le libellé est le suivant

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

savoir la Cour suprême et la Cour constitutionnelle, n’ont pas pris en compte qu’il avait introduit son pourvoi en cassation dans le délai imparti par la loi et qu’il avait été, lors de son dépôt, induit en erreur par les autorités. Il soutient en outre que le parquet de district aurait dû procéder conformément à l’article 16a de la loi n

o

283/1993 et lui fournir donc l’information pertinente. S’étant limitées à une interprétation très stricte de la règle de procédure, les juridictions susmentionnées l’ont, selon lui, empêché d’obtenir l’examen du bien-fondé de son pourvoi en cassation.

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur, conformément à

l’article 54 § 3 b) de son règlement.

La Cour rappelle que le volet pénal de l’article 6 § 1 de la Convention ne s’applique qu’à la procédure portant sur le bien-fondé d’une accusation en matière pénale.

Or, le pourvoi dans l’intérêt de la loi est un recours dont l’exercice dépend du pouvoir discrétionnaire du ministre de la Justice, qui peut être saisi d’une demande tendant à l’introduction de ce pourvoi émanant d’une personne dont la condamnation est passée en force de chose jugée.

Eu égard auxdites caractéristiques d’un pourvoi dans l’intérêt de la loi, tel que prévu par le droit tchèque, la Cour estime que dans le cadre de cette procédure, le requérant n’était pas «

accusé d’une infraction

». Partant, l’article 6 de la Convention ne s’applique pas à la procédure litigieuse (voir,

mutatis mutandis

,

Oberschlick c.

Autriche

, n

os

19255/92 et 21655/93, décision de la Commission du 16

mai

1995, Décisions et rapports 81, p. 5).

Il s’ensuit que ce grief est incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief du requérant tiré de l’impossibilité d’obtenir l’examen du bien-fondé de son pourvoi en cassation

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

S.

Dollé

J.-P. Costa

Greffière

Président