SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 46263/99 prezentate de Mustafa AYDIN și de alții împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 4 decembrie 2003 într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Cabral Barreto Caflisch Kūris Türmen Zupančič Tsatsa-Nikolovska, judecători și dnii V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 10 septembrie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia parțială din 28 august 2001, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamanții, ale căror nume figurează în anexă, sunt cetățeni turci. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către Mustafa oseri, avocat la Izmir. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 2 decembrie 1995, Cafer Cengiz, 3 decembrie 1995, Sultan Toptaș și Zübeyit Coșkun, 6 decembrie 1995, Mustafa Ayd La 13 decembrie 1995, reclamanții au fost reținuți provizoriu. Reclamanții nu au fost asistați de un avocat în timpul arestării lor. Printr-un act de acuzare prezentat la 8 februarie 1996, procurorul Republicii aproape de curtea de securitate de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 125 din Codul penal. El a inculpat Sultan Toptaș și Abdurahman Araz, în conformitate cu art. 168 alineatul (2) din acest cod, și Abdurrahim Özkahraman, Zübeyit Coșkun și Ekrem Günay, în conformitate cu art. 169. Printr-o hotărâre din 11 martie 1997, Curtea de Securitate a statului Izmir, compusă din doi judecători civili și un judecător militar cu gradul de colonel, a recunoscut reclamanții vinovați de faptele reproșate și, în conformitate cu art. 125 din Codul Penal, a condamnat Mustafa Ayd Ea a condamnat Abdurahman Araz la o pedeapsă cu închisoarea de 13 ani, 13 luni și 13 zile, în conformitate cu articolele 168 alineatul (2), 370 și 372 din Codul Penal și 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. Ea a condamnat Sultan Toptaș la o pedeapsă cu închisoarea de 15 ani, în temeiul articolului 168 alineatul (2) din Codul Penal și al articolului 5 din Legea nr. 5 din Legea nr. 3713. În cele din urmă, în temeiul articolului 169 din Codul penal și al articolului 5 din Legea nr 3713, aceasta a condamnat Abdurrahim Özkahraman, Zübeyit Coșkun și Ekrem Günay la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani și nouă luni și ținând seama de durata detenției lor provizorii, Curtea a decis eliberarea lor condiționată. Prin hotărârea din 24 noiembrie 1997, pronunțată la 3 decembrie 1997, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. Dreptul intern relevant Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4339/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia 53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003). Invocând art. 6 alineatele (1) și (3) litera (c) din Convenție, reclamanții susțin necunoașterea dreptului lor la un proces echitabil deoarece, pe de o parte, ei nu au beneficiat de asistență juridică în timpul detenției lor și, pe de altă parte, au fost condamnați pe baza declarațiilor colectate în timpul custodiei. În cele din urmă, ei susțin că avizul procurorului general din apropierea Curții de Casație nu le-a fost notificat. Reclamanții se plâng că cauza lor nu a fost ascultată în mod echitabil de o instanță independentă și imparțială, în măsura în care un judecător militar, a cărui independență față de superiorii săi militari nu este asigurată în mod corespunzător, se afla în curtea de securitate a statului. De asemenea, ei declară că nu au fost conștienți de dreptul lor la un proces echitabil deoarece, pe de o parte, nu au beneficiat de asistență juridică în timpul detenției lor și, pe de altă parte, au fost condamnați pe baza declarațiilor colectate în timpul detenției. În cele din urmă, ei susțin că avizul procurorului general în apropierea Curții de Casație nu le-a fost notificat. Acestea sunt prevăzute la art. 6 alin. (1) și (3) lit. (c) din Convenție. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă, publică și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege (...) Orice persoană acuzată are dreptul în special la (...) să se apere pe sine sau să aibă acces la un apărător ales de el și, în cazul în care nu are mijloacele de a plăti un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției la Guvernul invită Curtea să respingă cererea de nerespectare a termenului de șase luni prevăzut la art. 35 din Convenție și susține că decizia internă definitivă este pronunțată de Curtea de Casație la 24 noiembrie 1997 și susține că cererea a fost depusă la 10 septembrie 1998, prin urmare nouă luni și șaisprezece zile mai târziu. Instanța reamintește jurisprudența sa potrivit căreia, atunci când reclamantul are dreptul să primească o copie din oficiu a deciziei interne definitive, acesta este mai conform cu obiectul și cu scopul articolului 35 § 1 din Convenție să considere că termenul de șase luni începe să curgă de la data notificării copiei deciziei (a se vedea Worm c. Austria, Hotărârea din 29 august 1997, Rec., p. 1997-V, p. 1547, § 33. Or, atunci când comunicarea nu este prevăzută în dreptul intern, Curtea consideră că este necesar să se ia în considerare data punerii la dispoziție a deciziei, data de la care părțile pot lua efectiv cunoștință de conținutul său (a se vedea, mutatis mutandis Papachelas c. Grecia [GC], n 31423/96, § 30, CEDH 1999-II Haralambidis și alte c. Grecia , n 36706/97, 29 martie 2001 Seher Karataș c. Turcia (dec), n 33179/96, 9 iulie 2002 Z.Y. c. Turcia (dec), n 27532/95, 9 aprilie 2002 Karatepe c. Turcia (dec.), n 43924/98, 3 aprilie 2003). Curtea observă că, în dreptul Turciei, hotărârile de casare pronunțate în cauzele penale nu sunt comunicate părților. Acestea nu pot fi informate decât după depunerea hotărârii în cauză la grefa instanței de primă instanță și/sau notificarea unui act în vederea executării pedepsei aplicate. Curtea arată că, în speță, hotărârea din 24 noiembrie 1997 pronunțată de Curtea de Casație a fost pronunțată la 3 decembrie 1997 în prezența avocatului dlui Mustafa Ayd Prin urmare, acestea din urmă ar fi trebuit să-și depună cererea în termen de șase luni de la această dată. Or, la 10 septembrie 1998, fie la mai mult de nouă luni și la șapte zile de la data la care hotărârea Curții de Casație le-a fost notificată. La 29 decembrie 1997, textul hotărârii a fost depus la dosarul cauzei care se află la grefa Curții de Securitate a Uniunii Europene și astfel pus la dispoziția părților. Curtea consideră, în cazul de față, că termenul de șase luni începe să curgă de la această ultimă dată. În consecință, acești solicitanți ar fi trebuit să fie propuși în termen de șase luni de la 29 decembrie 1997. Or, la 10 septembrie 1998, respectiv la opt luni și la douăsprezece zile de la data la care hotărârea Curții de Casație a fost pusă la dispoziția acestora. Curtea consideră, în aceste împrejurări, că reclamanții sau reprezentantul lor nu au invocat nicio împrejurare specială care ar fi putut întrerupe sau suspenda cursul termenului de șase luni (a se vedea Haralambidis și alte , citată anterior). Declară restul cererii inadmisibile. Vincent Berger Georg Ress Moduler Președinte ANEXĂ Lista reclamanților Mustafa AYDIN, născută în 1969 și rezidentă în Izmir Cafer CENGIZ, născut în 1956 și rezidentă în Izmir Abdurahman ARAZ, născut în 1976 și rezident în Izmir, născut în 1974 și rezident în Izmir Velat ESEN, născut în 1973 și rezident în Izmir Abdurahman ARAZ, născut în 1976 și rezident în Izmir Abdurrahim ÖZKAHRAMAN, născut în 1965 și rezident în Izmir Zübeyit COȘKUN, născut în 1956 și rezident în Ekrem GÜNAY, născut în 1960 și rezident în Izmir
de la requête n
o
46263/99
présentée par Mustafa AYDIN et autres
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 4 décembre 2003 en une chambre composée de
:
MM.
G.
Ress
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
L.
Caflisch
,
P.
Kūris
,
R.
Türmen
,
B.
Zupančič
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska,
juges
,
et de M. V.
Berger,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 10 septembre 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu la décision partielle du 28 août 2001,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, dont les noms figurent en annexe, sont des ressortissants turcs. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
Mustafa İșeri, avocat à Izmir.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 2 décembre 1995, Cafer Cengiz, le 3 décembre 1995, Sultan Toptaș et Zübeyit Coșkun, le 6 décembre 1995, Mustafa Aydın, Abdussamat Çelik, Velat Esen et Ekrem Günay, le 7 décembre 1995, Abdurrahim Özkahraman et, le 8 décembre 1995, Abdurahman Araz, tous présumés membres du PKK, furent placés en garde à vue par les policiers de la direction de la sûreté d’Izmir, section de la lutte contre le terrorisme.
Le 13 décembre 1995, les requérants furent placés en détention provisoire.
Les requérants ne furent pas assistés par un avocat lors de leur garde à vue.
Par un acte d’accusation présenté le 8 février 1996, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir inculpa Mustafa Aydın, Cafer Cengiz, Abdussamat Çelik et Velat Esen, en application de l’article
125 du code pénal. Il inculpa Sultan Toptaș et Abdurahman Araz, en application de l’article 168 § 2 de ce code, et Abdurrahim Özkahraman, Zübeyit Coșkun et Ekrem Günay, en application de son article 169.
Par un arrêt du 11 mars 1997, la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir, composée de deux juges civils et d’un juge militaire ayant le grade de colonel, reconnut les requérants coupables des faits reprochés et, en application de l’article 125 du code pénal, condamna Mustafa Aydın, Cafer Cengiz, Abdussamat Çelik et Velat Esen à la peine de mort puis commua leurs peines en une peine d’emprisonnement à perpétuité. Elle condamna Abdurahman Araz à une peine d’emprisonnement de treize ans, treize mois et treize jours, en application des articles 168 § 2, 370 et 372 du code pénal et
5 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme. Elle condamna Sultan Toptaș à une peine d’emprisonnement de quinze ans, en application de l’article 168 § 2 du code pénal et de l’article 5 de la loi n
o
3713.Enfin, en application de l’article 169 du code pénal et de l’article 5 de la loi n
o
3713, elle condamna Abdurrahim Özkahraman, Zübeyit Coșkun et Ekrem Günay à une peine d’emprisonnement de trois ans et neuf mois puis tenant compte de la durée de leur détention provisoire, la cour décida leur libération conditionnelle.
Par un arrêt du 24 novembre 1997, prononcé le 3 décembre 1997, la Cour de cassation confirma l’arrêt attaqué.
B.
Le droit interne pertinent
Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts
Özel c.
Turquie
(n
o
42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et
Gençel c.
Turquie
(n
o
53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003).
Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention, les requérants allèguent la méconnaissance de leur droit à un procès équitable car, d’une part, ils n’ont pas bénéficié de l’assistance d’un avocat lors de leur garde à vue et, d’autre part, ils ont été condamnés sur le fondement des dépositions recueillies lors de la garde à vue. Enfin, ils prétendent que l’avis du procureur général près la Cour de cassation ne leur a pas été notifié.
Les requérants se plaignent que leur cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial dans la mesure où un juge militaire, dont l’indépendance à l’égard de ses supérieurs militaires n’est pas dûment assurée, siégeait au sein de la cour de sûreté de l’Etat. Ils allèguent également la méconnaissance de leur droit à un procès équitable car, d’une part, ils n’ont pas bénéficié de l’assistance d’un avocat lors de leur garde à vue et, d’autre part, ils ont été condamnés sur le fondement des dépositions recueillies lors de la garde à vue. Enfin, ils prétendent que l’avis du procureur général près la Cour de cassation ne leur a pas été notifié. Ils invoquent l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi (...)
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
(...)
c)
se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent
;
»
Le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête pour non-respect du délai de six mois prévu à l’article 35 de la Convention. Il soutient que la décision interne définitive est elle rendue par la Cour de cassation le 24
novembre 1997. Il fait valoir que la requête a été introduite le 10
septembre 1998, donc neuf mois et seize jours plus tard.
Les requérants s’opposent à la thèse du Gouvernement.
La Cour rappelle sa jurisprudence en la matière selon laquelle, lorsque le requérant est en droit de se voir signifier d’office une copie de la décision interne définitive, il est plus conforme à l’objet et au but de l’article
35 §
1 de la Convention de considérer que le délai de six mois commence à courir à compter de la date de la signification de la copie de la décision (voir
Worm c. Autriche
, arrêt du 29 août 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-V, p. 1547, § 33). Or, lorsque la signification n’est pas prévue en droit interne, la Cour estime qu’il convient de prendre en considération la date de la mise à disposition de la décision, date à partir de laquelle les parties peuvent réellement prendre connaissance de son contenu (voir,
mutatis mutandis
,
Papachelas c. Grèce
[GC], n
o
;
Haralambidis et autres c. Grèce
, n
o
36706/97, 29 mars 2001
;
Seher Karataș c. Turquie
(déc), n
o
33179/96, 9 juillet 2002
;
Z.Y. c.
Turquie
(déc), n
o
27532/95, 9 avril 2002
;
Karatepe c. Turquie
(déc.), n
o
43924/98, 3
avril 2003).
La Cour observe qu’en droit turc les arrêts de cassation rendus dans les affaires pénales ne sont pas signifiés aux parties. Celles-ci ne peuvent être informées qu’après le dépôt de l’arrêt en question au greffe de la juridiction de première instance et/ou la notification d’un acte en vue de l’exécution de la peine infligée.
La Cour relève qu’en l’espèce l’arrêt du 24 novembre 1997 rendu par la Cour de cassation a été prononcé le 3 décembre 1997 en présence de l’avocat de MM. Mustafa Aydın, Abdussamat Çelik et Abdurahman Araz. Cet arrêt constitue donc la décision interne définitive concernant ces requérants. Il s’ensuit que ces derniers auraient dû introduire leur requête dans le délai de six mois à partir de cette date. Or ils l’ont fait le 10
septembre 1998, soit plus de neuf mois et sept jours après la date à laquelle l’arrêt de la Cour de cassation leur a été notifié.
Quant aux autres requérants, cet arrêt ne leur a pas été signifié, ni à leur défenseur d’ailleurs. Le 29 décembre 1997, le texte de l’arrêt a été versé au dossier de l’affaire se trouvant au greffe de la cour de sûreté de l’Etat et ainsi mis à la disposition des parties. La Cour considère, dans le cas d’espèce, que le délai de six mois commence à courir à compter de cette dernière date. En conséquence, ces requérants auraient dû être introduite leur requête dans le délai de six mois à partir du 29 décembre 1997. Or ils l’ont fait le 10 septembre 1998, soit huit mois et douze jours après la date à laquelle l’arrêt de la Cour de cassation a été mis à leur disposition.
La Cour considère, dans ces circonstances, que les requérants ou leur représentant n’ont fait valoir aucune circonstance particulière qui ait pu interrompre ou suspendre le cours du délai de six mois (voir
Haralambidis et autres
, précité).
Il s’ensuit que la requête est tardive et doit être rejetée en application de l’article
35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
le restant de la requête irrecevable.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président
Liste des requérants
1.
Mustafa AYDIN, né en 1969 et résidant à Izmir
2.
Cafer CENGIZ, né en 1956 et résidant à İçel
3.
Sultan TOPTAȘ, née en 1976 et résidant à İçel
4.
Abdussamat ÇELIK, né en 1974 et résidant à Izmir
5.
Velat ESEN, né en 1973 et résidant à Izmir
6.
Abdurahman ARAZ, né en 1976 et résidant à Izmir
7.
Abdurrahim ÖZKAHRAMAN, né en 1965 et résidant à Izmir
8.
Zübeyit COȘKUN, né en 1956 et résidant à İçel
9.
Ekrem GÜNAY, né en 1960 et résidant à Izmir