Yesim Tas împotriva Turciei

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA YEȘEM TAȘ c. TURCIA (solicitarea nr. 48134/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 4 decembrie 2003 DEFINITIVF 04/03/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Yeșim Tașc.

Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii Ress Președintele Cabral Barreto Caflisch Kūris Türmen Zupančič Gyulumyan, judecători și V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 13 noiembrie 2003, Renunță hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere (n 48134/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și a cărei resortisantă a acestui stat, Yeșim Taș ( La 23 decembrie 1998, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a Libertăților Fundamentale ( La 28 noiembrie 2000, Curtea (prima secțiune) a decis să comunice cererea guvernului.

Prin scrisoarea din 29 iulie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (1) și al articolului 3 din convenție, atât cu privire la admisibilitate, cât și la fondul cererii. este un resortisant turc născut în 1973; la introducerea cererii, aceaceasta a fost deținută în închisoarea Diyarbakr. La 2 decembrie 1994, reclamanta a fost arestată și reținută în incintele Secției Antiteroriste din cadrul Direcției de Securitate a Diyarbakr, pe motiv că a furnizat asistență și sprijin unei organizații armate ilegale, PKK. La 15 decembrie 1994, reclamanta a fost interogată de polițiști și a depus o declarație. La 20 decembrie 1994, reclamanta a fost mai întâi ascultată de procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului de jidan.

A fost adus în fața judecătorului judecător, care a ordonat eliberarea sa provizorie. În fața judecătorului, ea a contestat conținutul declarației sale făcute poliției. Printr-un act de acuzare din 10 ianuarie 1995, procurorul a acuzat-o pe reclamantă în fața Curții de Securitate a Statului, compusă din trei magistrați de carieră, printre care unul care face parte din magistratura militară. Reprovocând-o în special pe reclamantă să fie membru al unei bande armate, și-a revendicat condamnarea în conformitate cu art. 168 alin. (2) din Codul penal și 5 din Legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului. 10. Când a înaintat pentru prima dată în fața Curții de Securitate a statului, reclamanta a pledat nevinovată, contestănd acuzațiile aduse împotriva ei și conținutul declarației sale adunate de poliție.

11. Prin hotărârea din 9 decembrie 1996, Curtea de Securitate a statului a declarat reclamanta vinovată de acordarea de asistență PKK și a condamnat-o la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani și nouă luni, în conformitate cu art. 169 din Codul penal care reprimă asistența acordată unei bande armate. În hotărârea sa, Comisia a precizat că declarațiile recurentei adresate poliției, precum și declarațiile celorlalți coinculpați constituiau dovezi solide împotriva recurentei 12. La 5 martie 1997, recurenta s-a ocupat de casare. 13. La 29 mai 1997, procurorul general din apropierea Curții de Casație a transmis dosarul în fața unei camere a acesteia, împreună cu observațiile sale scrise, în care solicita confirmarea condamnării recurentei.

14. La 17 februarie 1998, după ce a ținut o audiere, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. La 11 iulie 1998, recurenta a fost arestată pe baza unui mandat de arestare emis de Parchet și a fost informată cu privire la rezultatul procedurii de casare. 16. recurenta a solicitat procurorului general să introducă o acțiune prin rectificarea hotărârii din 17 februarie 1998. La 14 septembrie 1998, procurorul general a respins această cerere. II.

DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 17. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4339/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia 53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEZATĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIA 18. Recurenta susține că Curtea de Securitate a statului care a judecat-o și a condamnat-o nu constituie un tribunal independent și imparțial care i-a putut garanta un proces echitabil din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său. De asemenea, recurenta denunță încălcarea procedurii în fața acestei instanțe și se plânge, în acest sens, că nu a putut să interogheze martorii acuzați și că condamnarea sa s-a bazat pe depoziția sa și pe cele ale altor coinculți obținuți sub constrângere.

Aceasta constată o încălcare a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 3 litera (d) din convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel: Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice acuzat are dreptul în special la (...) (d) să interogheze sau să pună sub semnul întrebării martorii acuzați și să obțină convocarea și interogarea martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii în cauză (...) Cu privire la admisibilitate 19. Curtea apreciază, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa (a se vedea, în special, în mod specific, descriși de Turcia, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Rec.

1998 VII) și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, că cererea trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond; în plus, aceasta constată că aceasta nu se confruntă cu niciun motiv de inadmisibilitate; pe fondul independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului 20. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 1 din convenție (a se vedea Özel menționat anterior, § 33-34 și Özdemir c. Turcia, n 59659/00, § 36, 6 februarie 2003). Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față.

Comisia constată că este de înțeles că reclamanta, care răspundea în fața unei Curți de Securitate a statului de infracțiuni prevăzute și reprimate de Codul penal, s-a temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Prin urmare, aceasta putea să se teamă în mod legitim că Curtea de Securitate a statului se va lăsa ghidată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le are reclamanta cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Calc. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec.

1998 IV, § 72 În fine, Curtea concluzionează că, atunci când a judecat și a condamnat recurenta, Curtea de Securitate a statului Diyarbakr nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) privind echitatea procedurii penale 23. Guvernul contestă existența unei încălcări. 24. Curtea amintește că a judecat deja în cauze similare faptul că o instanță a cărei lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în niciun caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa 25. Având în vedere constatarea unei încălcări a dreptului recurentei de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze prezentul motiv (a se vedea, printre altele, §§ 44-45).

II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 26. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurenta susține că a suferit un prejudiciu material și moral pe care îl evaluează la 40 000 EUR. 28. Guvernul contestă aceste pretenții. 29. În ceea ce privește pretinsul prejudiciu material, Curtea nu poate specula cu privire la rezultatul la care procedura în fața Curții de Securitate a statului ar fi dus dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc.

Prin urmare, nu este necesar să se acorde recurentei o indemnizație în acest sens, Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, punctul 85). 30. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele cazului, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă (de exemplu, § 49). 31. În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că, în principiu, redresarea cea mai adecvată ar fi aceea de a rejudeca reclamantul în timp util de către o instanță independentă și imparțială (Gencel menționat anterior, punctul 27). De asemenea, reclamanta solicită 2 600 EUR pentru onorariile de avocat.

Pentru diferitele sale costuri de traducere, de papetărie și de telefon, aceasta solicită o sumă echivalentă cu cea acordată de Curte în cadrul asistenței judiciare. Ea nu furnizează documente justificative. 33. Guvernul contestă aceste pretenții. 34. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea, hotărând în echitate, acordă recurentei 2 000 EUR, cu excepția celor 630 EUR plătite de Consiliul Europei pentru asistență judiciară și care nu au fost deja luate în considerare în cerere. Interese moratoriu 35. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.

PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A se preciza că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza lipsei de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului Diyarbakýr A declarat că nu este necesar să se examineze celelalte obiecțiuni întemeiate pe art. 6 din Convenție A declarat că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral; A spus că Statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 2 000 EUR (două mii de euro), minus 630 EUR (șase sute treizeci de euro) percepute pentru asistență judiciară, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte costuri fiscale datorate la momentul plății, care urmează să fie convertită în lire turcești la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.

Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 4 decembrie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE YEȘİM TAȘ c. TURQUIE (Requête n o 48134/99) ARRÊT STRASBOURG 4 décembre 2003 DÉFINITIF 04/03/2004 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l'affaire Yeșim Taș c. Turquie, La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , I. Cabral Barreto , L. Caflisch , P. Kūris , R. Türmen , B. Zupančič , M me A. Gyulumyan, juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 13 novembre 2003, Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

5. La requérante, Yeșim Taș, est une ressortissante turque née en 1973. Lors de l'introduction de la requête, elle était détenue à la prison de Diyarbakır.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

17. Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts Özel c. Turquie (n o 42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et Gençel c. Turquie (n o 53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003). EN DROIT I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

18. La requérante allègue que la cour de sûreté de l'Etat qui l'a jugée et condamnée ne constitue pas un « tribunal indépendant et impartial » qui eût pu lui garantir un procès équitable en raison de la présence d'un juge militaire en son sein. La requérante dénonce également l'iniquité de la procédure devant cette juridiction. Elle se plaint, en ce sens, de n'avoir pas pu interroger les témoins à charge et du fait que sa condamnation a été basée sur sa déposition et celles des autres coaccusés obtenues sous la contrainte.

Elle y voit une violation de l'article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) 3. Tout accusé a droit notamment à : (...) d) interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l'interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge ; (...) » A. Sur la recevabilité

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

26. Aux termes de l ' article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage matériel et moral