AFFAIRE YESIM TAS c. TURQUIE

AFFAIRE YESIM TAS c. TURQUIE (CtEDO, 2003)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA YEȘEM TAȘ c. TURCIA (solicitarea nr. 48134/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 4 decembrie 2003 DEFINITIVF 04/03/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Yeșim Tașc. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii Ress Președintele Cabral Barreto Caflisch Kūris Türmen Zupančič Gyulumyan, judecători și V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 13 noiembrie 2003, Renunță hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere (n 48134/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și a cărei resortisantă a acestui stat, Yeșim Taș ( La 23 decembrie 1998, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a Libertăților Fundamentale ( La 28 noiembrie 2000, Curtea (prima secțiune) a decis să comunice cererea guvernului. Prin scrisoarea din 29 iulie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (1) și al articolului 3 din convenție, atât cu privire la admisibilitate, cât și la fondul cererii. este un resortisant turc născut în 1973; la introducerea cererii, aceaceasta a fost deținută în închisoarea Diyarbakr. La 2 decembrie 1994, reclamanta a fost arestată și reținută în incintele Secției Antiteroriste din cadrul Direcției de Securitate a Diyarbakr, pe motiv că a furnizat asistență și sprijin unei organizații armate ilegale, PKK. La 15 decembrie 1994, reclamanta a fost interogată de polițiști și a depus o declarație. La 20 decembrie 1994, reclamanta a fost mai întâi ascultată de procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului de jidan. A fost adus în fața judecătorului judecător, care a ordonat eliberarea sa provizorie. În fața judecătorului, ea a contestat conținutul declarației sale făcute poliției. Printr-un act de acuzare din 10 ianuarie 1995, procurorul a acuzat-o pe reclamantă în fața Curții de Securitate a Statului, compusă din trei magistrați de carieră, printre care unul care face parte din magistratura militară. Reprovocând-o în special pe reclamantă să fie membru al unei bande armate, și-a revendicat condamnarea în conformitate cu art. 168 alin. (2) din Codul penal și 5 din Legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului. 10. Când a înaintat pentru prima dată în fața Curții de Securitate a statului, reclamanta a pledat nevinovată, contestănd acuzațiile aduse împotriva ei și conținutul declarației sale adunate de poliție. 11. Prin hotărârea din 9 decembrie 1996, Curtea de Securitate a statului a declarat reclamanta vinovată de acordarea de asistență PKK și a condamnat-o la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani și nouă luni, în conformitate cu art. 169 din Codul penal care reprimă asistența acordată unei bande armate. În hotărârea sa, Comisia a precizat că declarațiile recurentei adresate poliției, precum și declarațiile celorlalți coinculpați constituiau dovezi solide împotriva recurentei 12. La 5 martie 1997, recurenta s-a ocupat de casare. 13. La 29 mai 1997, procurorul general din apropierea Curții de Casație a transmis dosarul în fața unei camere a acesteia, împreună cu observațiile sale scrise, în care solicita confirmarea condamnării recurentei. 14. La 17 februarie 1998, după ce a ținut o audiere, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. La 11 iulie 1998, recurenta a fost arestată pe baza unui mandat de arestare emis de Parchet și a fost informată cu privire la rezultatul procedurii de casare. 16. recurenta a solicitat procurorului general să introducă o acțiune prin rectificarea hotărârii din 17 februarie 1998. La 14 septembrie 1998, procurorul general a respins această cerere. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 17. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4339/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia 53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEZATĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIA 18. Recurenta susține că Curtea de Securitate a statului care a judecat-o și a condamnat-o nu constituie un tribunal independent și imparțial care i-a putut garanta un proces echitabil din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său. De asemenea, recurenta denunță încălcarea procedurii în fața acestei instanțe și se plânge, în acest sens, că nu a putut să interogheze martorii acuzați și că condamnarea sa s-a bazat pe depoziția sa și pe cele ale altor coinculți obținuți sub constrângere. Aceasta constată o încălcare a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 3 litera (d) din convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel: Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice acuzat are dreptul în special la (...) (d) să interogheze sau să pună sub semnul întrebării martorii acuzați și să obțină convocarea și interogarea martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii în cauză (...) Cu privire la admisibilitate 19. Curtea apreciază, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa (a se vedea, în special, în mod specific, descriși de Turcia, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Rec. 1998 VII) și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, că cererea trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond; în plus, aceasta constată că aceasta nu se confruntă cu niciun motiv de inadmisibilitate; pe fondul independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului 20. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 1 din convenție (a se vedea Özel menționat anterior, § 33-34 și Özdemir c. Turcia, n 59659/00, § 36, 6 februarie 2003). Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamanta, care răspundea în fața unei Curți de Securitate a statului de infracțiuni prevăzute și reprimate de Codul penal, s-a temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Prin urmare, aceasta putea să se teamă în mod legitim că Curtea de Securitate a statului se va lăsa ghidată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le are reclamanta cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Calc. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec. 1998 IV, § 72 În fine, Curtea concluzionează că, atunci când a judecat și a condamnat recurenta, Curtea de Securitate a statului Diyarbakr nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) privind echitatea procedurii penale 23. Guvernul contestă existența unei încălcări. 24. Curtea amintește că a judecat deja în cauze similare faptul că o instanță a cărei lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în niciun caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa 25. Având în vedere constatarea unei încălcări a dreptului recurentei de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze prezentul motiv (a se vedea, printre altele, §§ 44-45). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 26. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurenta susține că a suferit un prejudiciu material și moral pe care îl evaluează la 40 000 EUR. 28. Guvernul contestă aceste pretenții. 29. În ceea ce privește pretinsul prejudiciu material, Curtea nu poate specula cu privire la rezultatul la care procedura în fața Curții de Securitate a statului ar fi dus dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc. Prin urmare, nu este necesar să se acorde recurentei o indemnizație în acest sens, Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, punctul 85). 30. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele cazului, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă (de exemplu, § 49). 31. În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că, în principiu, redresarea cea mai adecvată ar fi aceea de a rejudeca reclamantul în timp util de către o instanță independentă și imparțială (Gencel menționat anterior, punctul 27). De asemenea, reclamanta solicită 2 600 EUR pentru onorariile de avocat. Pentru diferitele sale costuri de traducere, de papetărie și de telefon, aceasta solicită o sumă echivalentă cu cea acordată de Curte în cadrul asistenței judiciare. Ea nu furnizează documente justificative. 33. Guvernul contestă aceste pretenții. 34. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea, hotărând în echitate, acordă recurentei 2 000 EUR, cu excepția celor 630 EUR plătite de Consiliul Europei pentru asistență judiciară și care nu au fost deja luate în considerare în cerere. Interese moratoriu 35. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A se preciza că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza lipsei de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului Diyarbakýr A declarat că nu este necesar să se examineze celelalte obiecțiuni întemeiate pe art. 6 din Convenție A declarat că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral; A spus că Statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 2 000 EUR (două mii de euro), minus 630 EUR (șase sute treizeci de euro) percepute pentru asistență judiciară, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte costuri fiscale datorate la momentul plății, care urmează să fie convertită în lire turcești la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 4 decembrie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

YEȘİM TAȘ c. TURQUIE

(Requête n

o

48134/99)

ARRÊT

STRASBOURG

4 décembre 2003

DÉFINITIF

04/03/2004

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Yeșim Taș c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L.

Caflisch

,

P.

Kūris

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

M

me

A.

Gyulumyan,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 13 novembre 2003,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

48134/99) dirigée contre la République de Turquie et dont une ressortissante de cet Etat, Yeșim Taș («

la requérante

»), a saisi la Cour le 23 décembre 1998 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

La requérante, qui a été admise au bénéfice de l'assistance judiciaire, est représentée par M

e

M. S. Tanrıkulu, avocat à Diyarbakır. Le

gouvernement turc («

le Gouvernement

») est représenté par son agent.

3.

Le 28 novembre 2000, la Cour (première section) a décidé de communiquer la requête au Gouvernement.

4.

Par une lettre du 29 juillet 2002, la Cour a informé les parties qu'elle se prononcerait, en application de l'article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

5.

La requérante, Yeșim Taș,

est une ressortissante turque née en 1973. Lors de l'introduction de la requête, elle était détenue à la prison de Diyarbakır.

6.

Le 2 décembre 1994, la requérante fut arrêtée et placée en garde à vue dans les locaux de la section anti-terroriste au sein de la Direction de la sûreté de Diyarbakır, au motif qu'elle avait apporté aide et soutien à une organisation armée illégale, le PKK.

7.

Le 15 décembre 1994, la requérante fut interrogée par les policiers et fit une déposition.

8.

Le 20 décembre 1994, la requérante fut d'abord entendue par le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat d'Istanbul («

le procureur

»-«

la cour de sûreté de l'Etat

») puis traduite devant le juge assesseur de cette juridiction, lequel ordonna sa mise en liberté provisoire. Devant le juge, elle contesta le contenu de sa déposition faite à la police.

9.

Par un acte d'accusation du 10 janvier 1995, le procureur mit la requérante en accusation devant la cour de sûreté de l'Etat, composée de trois magistrats de carrière, dont l'un relevant de la magistrature militaire. Reprochant à la requérante notamment d'être membre d'une bande armée, il requit sa condamnation en application des articles 168 § 2 du code pénal et

5 de la loi n

o

3713 sur la lutte contre le terrorisme.

10.

Lorsqu'elle comparut pour la première fois devant la cour de sûreté de l'Etat, la requérante plaida non coupable, contestant les accusations portées contre elle ainsi que le contenu de sa déposition recueillie par la police.

11.

Par un arrêt du 9 décembre 1996, la cour de sûreté de l'Etat déclara la requérante coupable d'avoir porté assistance au PKK et la condamna à une peine d'emprisonnement de trois ans et neuf mois, en application de l'article 169 du code pénal réprimant l'assistance à une bande armée. Dans son arrêt, elle précisa que les déclarations de la requérante faites à la police ainsi que les dépositions des autres coaccusés constituaient des preuves solides à l'encontre de la requérante

12.

Le 5 mars 1997, la requérante se pourvut en cassation.

13.

Le 29 mai 1997, le procureur général près de la Cour de cassation transmit le dossier devant une chambre de celle-ci, en y joignant ses observations écrites, dans lesquelles il demandait la confirmation de la condamnation de la requérante.

14.

Le 17 février 1998, après avoir tenu une audience, la Cour de cassation confirma l'arrêt attaqué.

15.

Le 11 juillet 1998, la requérante fut arrêtée sur mandat d'arrêt délivré par le parquet et fut informée de l'issue de la procédure de cassation.

16.

La requérante demanda au procureur général près la Cour de cassation d'introduire une action en rectification de l'arrêt du 17 février 1998. Le 14 septembre 1998, le procureur général rejeta cette demande.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

17.

Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts

Özel c. Turquie

(n

o

42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et

Gençel c.

Turquie

(n

o

53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

18.

La requérante allègue que la cour de sûreté de l'Etat qui l'a jugée et condamnée ne constitue pas un «

tribunal indépendant et impartial

» qui eût pu lui garantir un procès équitable en raison de la présence d'un juge militaire en son sein.

La requérante dénonce également l'iniquité de la procédure devant cette juridiction. Elle se plaint, en ce sens, de n'avoir pas pu interroger les témoins à charge et du fait que sa condamnation a été basée sur sa déposition et celles des autres coaccusés obtenues sous la contrainte.

Elle y voit une violation de l'article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

(...)

d) interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l'interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge

;

(...)

»

A.

Sur la recevabilité

19.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment

Çıraklar c. Turquie

, arrêt du 28 octobre 1998,

Recueil

1998

‑

VII) et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l'objet d'un examen au fond. Elle constate en outre que celle-ci ne se heurte à aucun motif d'irrecevabilité.

B.

Sur le fond

1.

Sur l'indépendance et l'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat

20.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6

§

1 de la Convention (voir

Özel

précité, §§ 33-34, et

Özdemir c. Turquie

, n

o

59659/00, §§

35

‑

36, 6 février 2003).

21.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu'il est compréhensible que la requérante, qui répondait devant une cour de sûreté de l'Etat d'infractions prévues et réprimées par le code pénal, ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, elle pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l'Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu'étaient objectivement justifiés les doutes nourris par la requérante quant à l'indépendance et à l'impartialité de cette juridiction (

Incal c. Turquie

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil

1998

‑

IV, § 72

in fine

).

22.

La Cour conclut que, lorsqu'elle a jugé et condamné la requérante, la cour de sûreté de l'Etat de Diyarbakır n'était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1.

2.

Sur l'équité de la procédure pénale

23.

Le Gouvernement conteste l'existence d'une violation.

24.

La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu'un tribunal dont le manque d'indépendance et d'impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.

25.

Eu égard au constat de violation du droit de la requérante à voir sa cause entendue par un tribunal indépendant et impartial auquel elle parvient, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner le présent grief (voir, entre autres,

Çıraklar

précité, §§ 44-45).

II.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

26.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage matériel et moral

27.

La requérante allègue avoir subi un préjudice matériel et moral qu'elle évalue à 40

000 euros (EUR).

28.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

29.

En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l'Etat aurait abouti si l'infraction à la Convention n'avait pas eu lieu. Il n'y a donc pas lieu d'accorder à la requérante une indemnité à ce titre

(

Findlay c. Royaume-Uni

, arrêt du 25 février 1997,

Recueil

1997-I, § 85).

30.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l'espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (

Çıraklar

précité, § 49).

31.

Lorsque la Cour conclut que la condamnation d'un requérant a été prononcée par un tribunal qui n'était pas indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1, elle estime qu'en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial (

Gençel

précité, § 27).

B.

Frais et dépens

32.

La requérante demande également 2 600 EUR afférents aux honoraires d'avocat. Pour ses différents frais de traduction, papeterie et téléphone, elle sollicite une somme équivalant à celle octroyée par la Cour au titre de l'assistance judiciaire. Elle ne fournit pas de justificatifs.

33.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

34.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour, statuant en équité, accorde à la requérante 2 000 EUR, déduction faite des 630 EUR versés par le Conseil de l'Europe au titre de l'assistance judiciaire et qui n'ont pas déjà été pris en compte dans la demande.

C.

Intérêts moratoires

35.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR , À L'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat de Diyarbakır

;

3.

Dit

qu'il n'y a pas lieu d'examiner les autres griefs tirés de l'article 6 de la Convention

;

4.

Dit

que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral ;

5.

Dit

a)

que l

'

Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article

44 § 2 de la Convention, 2

000 EUR (deux mille euros), moins les 630 EUR (six cent trente euros) perçus au titre de l'assistance judiciaire, pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement

;

b)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

6.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 décembre 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président