AFFAIRE FEDERICI c. ITALIE

AFFAIRE FEDERICI c. ITALIE (CtEDO, 2003)

SECȚIUNEA 1 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL FEDERICI c. ITALIA (solicitarea nr. 62764/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 4 decembrie 2003 DEFINITIVF 04/03/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă În cauza Federici c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis Președintele Lorenzen Bonello Tulkens dnii Kovler Zagrebelsky, hagiyev, judecători și al dlui S. Nielsen, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 13 noiembrie 2003, Renunță la hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 67796/01) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, dl Mario Federici (inclusiv reclamantul mai mult), a sesizat Curtea la data de 6 octombrie 2000 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind drepturile omului). Reclamantul este reprezentat de domnul S. De Sanctis Mangelli, avocată la Roma. Guvernul italian ( La 6 decembrie 2001, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă. La 23 mai 2002, Curtea a declarat restul cererii admisibile. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR ESPECE Reclamantul s-a născut în 1926 și își are reședința la Roma. El și soția sa erau proprietari ai unui apartament din Roma, pe care îl închiriaseră la F.C.C. printr-un act comunicat la 14 februarie 1990, proprietarii au informat locatarul cu privire la intenția lor de a pune capăt închirierii la expirarea contractului de închiriere, adică la 31 decembrie 1991, și au numit persoana interesată să se prezinte în fața judecătorului de instanță din Roma. Printr-o ordonanță din 8 iunie 1990, acesta din urmă a confirmat oficial concediul de închiriere și a decis că locul trebuie eliberat cel târziu la 30 iunie 1992. Această hotărâre a devenit executorie la 8 iunie 1990. La 8 octombrie 1992 și 2 iulie 1993, proprietarii au însemnat chiriașului comanda de a elibera apartamentul. 10. La 22 septembrie 1993, ei i-au arătat că expulzarea va fi executată la 30 septembrie 1993 printr-un aprod al justiției. 11. Între 30 septembrie 1993 și 13 iulie 1999, aprodul judiciar a făcut unsprezece tentative de expulzare care s-au soldat cu un eșec, proprietarii neputând beneficia de asistența forței publice. 12. În 1999, soția reclamantului a murit și acesta a moștenit partea sa din apartament. 13. La 13 aprilie 2000, reclamantul a recuperat apartamentul. II. DREPTUL INTERN PERTINENT 14. Începând din 1947, legislația în materie de chirii de locuințe a fost marcată de diferite intervenții ale autorităților publice, referitoare la controlul chiriilor prin blocarea acestora, amestecată de creșterile legale impuse din când în când de guvern, precum și la prelungirea legală a tuturor contractelor de leasing în curs și, în cele din urmă, cu suspendarea sau stabilirea executării forțate a expulzărilor. În ceea ce privește prelungirea contractelor de muncă, suspendarea executării forțate și eșalonarea expulzărilor, dreptul intern relevant este prezentat în hotărârea Curții în cauza Imobiliar Saffi c. Italia [GC], nr. 27743/93, §§ 18-35, CEDO 1999-V. În cele din urmă, un decret-lege nr. 147 din 24 iunie 2003, transformat în lege nr. 200/03, a suspendat în unele cazuri executarea forțată a ordonanțelor de expulzare până la 30 iunie 2004. Sistemul de control al chiriilor 15. În ceea ce privește controlul chiriilor, evoluția legislației italiene se poate rezuma după cum urmează. 16. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care a pus în aplicare un sistem de chirii echitabile. ) bazat pe o serie de criterii, cum ar fi suprafața și cheltuielile de construcție a apartamentului. 17. O a doua măsură a fost adoptată de autoritățile italiene în august 1992, în scopul liberalizării progresive a pieței de închiriere. Atunci va intra în vigoare o legislație care să atenueze restricțiile privind valoarea chiriilor (patti in deroga) În cele din urmă, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat regimul închirierilor și a liberalizat chiriile. Obligațiile locatarului în caz de restituire tardivă 19. În acest sens, art. 1591 din Codul civil italian prevede că locatarul care nu a părăsit locul este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data plecării sale, precum și să o despăgubească pentru orice eventual prejudiciu 20. Cu toate acestea, legea nr. 61 din 1989 a plafonat, printre altele, compensația pe care proprietarul o putea solicita la o sumă egală cu chiria plătită de locatar în momentul expirării contractului de închiriere, indexată cu privire la creșterea costului vieții (art. 24 din Legea nr. 392 din 27 iulie 1978) și majorată cu 20%, pentru întreaga perioadă în care proprietarul nu a putut beneficia de apartamentul său. 21. 482 pronunțată în 2000 de Curtea Constituțională se referea la întrebarea dacă o astfel de plafonare era conformă cu Constituția. Instanța constituțională a răspuns afirmativ în ceea ce privește perioadele în care suspendarea expulzărilor fusese impusă prin lege și a explicat că această limitare viza reglementarea închirierilor, în timp ce legislația de excepție era în vigoare și că deficitul de locuințe impunea suspendarea măsurilor de executare forțată. În cazul în care expulzările ar fi fost suspendate în temeiul legii, legislația ar fi stabilit în prealabil cuantumul despăgubirii datorate de către locatar, ambele măsuri fiind provizorii și excepționale; de altfel, proprietarul ar fi găsit o compensație pentru faptul că era scutit de a demonstra existența unui prejudiciu. 22. Curtea Constituțională a declarat neconstituțională plafonarea despăgubirii care poate fi solicitată de proprietar în cazul în care se afla în incapacitatea de a prelua proprietatea apartamentului din cauza comportamentului locatarului și nu a intervenției legiuitorului. În consecință, instanța constituțională i-a permis proprietarului să inițieze o procedură civilă pentru a obține integral despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de locatar. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL N 1 ȘI A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIA 23. Reclamantul se plânge de imposibilitatea prelungită de a-și recupera apartamentul, din cauza lipsei de asistență din partea forțelor publice și a încălcării dreptului său de proprietate, astfel cum este recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, care prevede Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 24. De asemenea, reclamantul invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, de care dispune partea în cauză Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 25. Curtea a tratat deja în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolelor 1 din Protocolul nr. 1 și 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Hotărârea Imobiliare Saffi, citată anterior, §§ 46-75; Lunari c. Italia, nr. 21463/96, §§ 34-46, 11 ianuarie 2001 Palumbo c. Italia, n 15919/89, § 33-48, 30 noiembrie 2000). 26. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. Curtea constată că reclamantul a trebuit să aștepte aproximativ șase ani și șase luni de la prima încercare de expulzare a aprodului judiciar înainte de a-și putea recupera apartamentul. 27. Prin urmare, în acest caz, s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 alineatul (1) din Convenție. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 28. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 70.000 EUR (EUR) pentru prejudiciul material suferit, această sumă reprezentând lipsa de a câștiga în ceea ce privește chiriile. Reclamantul solicită, într-adevăr, diferența dintre chiria la prețul pieței - estimată pe baza unei evaluări propuse de o agenție imobiliară pentru anii 1992, 1996 și 2000 - și chiria impusă de lege. 30. Guvernul contestă aceste pretenții. 31. Curtea consideră că este necesar să se aloce despăgubiri ca daune materiale rezultate din pierderea chiriei pentru perioada care duce la încălcări. 32. Având în vedere metoda de calcul propusă de reclamant pentru evaluarea prejudiciului și pe baza elementelor aflate în posesia sa și a perioadei luate în considerare, Curtea decide să acorde în mod echitabil suma de 26 400 EUR. Pagubă morală 33. Reclamantul se bazează pe înțelepciunea Curții. 34. Guvernul contestă aceste pretenții. 35. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert. Statuând în echitate, aceasta îi acordă 3 000 EUR în acest scop. Costuri și cheltuieli de judecată 36. Reclamantul solicită, de asemenea, rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată pentru procedura de executare și pentru procedura în fața Curții. El a trimis mai multe documente referitoare la mai multe proceduri de expulzare a chiriașilor. 37. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedura de executare și de 2 000 EUR pentru procedura în fața Curții. 39. Curtea alocă suma globală de 3 500 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli. Interese moratorii 40. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție Dit că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume 400 EUR (26 de mii 400 EUR) pentru daune materiale ii. 3 000 EUR (trei mii EUR) pentru daune morale iii. 3 500 EUR (trei mii cinci sute EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată iv. plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 4 decembrie 2003 în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier Adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE

FEDERICI c. ITALIE

(Requête n

o

62764/00)

ARRÊT

STRASBOURG

4 décembre 2003

DÉFINITIF

04/03/2004

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme

En l'affaire Federici c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

P.

Lorenzen

,

G.

Bonello

,

M

me

F.

Tulkens

,

MM.

A.

Kovler

,

V.

Zagrebelsky,

K.

Hajiyev,

juges

,

et de M. S.

Nielsen,

greffier adjoint de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 13 novembre 2003,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

67796/01) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Mario

Federici («

le requérant

»), a saisi la Cour le 6 octobre 2000 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

S. De Sanctis Mangelli, avocate à Rome. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par ses coagents successifs, respectivement MM.

V.

Esposito et F. Crisafulli.

3.

Le 6 décembre 2001, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable.

4.

Le 23 mai 2002, la Cour a déclaré le restant de la requête recevable.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

5.

Le requérant est né en 1926 et réside à Rome.

6.

Sa femme et lui, étaient propriétaires d'un appartement à Rome, qu'ils avaient loué à F.C.C.

7.

Par un acte signifié le 14 février 1990, les propriétaires informèrent la locataire de leur intention de mettre fin à la location à l'expiration du bail, soit le 31 décembre 1991, et assignèrent l'intéressée à comparaître devant le juge d'instance de Rome.

8.

Par une ordonnance du 8 juin 1990, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 30

juin 1992. Cette décision devint exécutoire le 8 juin 1990.

9.

Les 8 octobre 1992 et 2 juillet 1993, les propriétaires signifièrent à la locataire le commandement de libérer l'appartement.

10.

Le 22 septembre 1993, ils lui signifièrent l'avis que l'expulsion serait exécutée le 30 septembre 1993 par voie d'huissier de justice.

11.

Entre le 30 septembre 1993 et le 13 juillet 1999, l'huissier de justice procéda à onze tentatives d'expulsion qui se soldèrent toutes par un échec, les propriétaires n'ayant pas pu bénéficier de l'assistance de la force publique.

12.

En 1999, la femme du requérant décéda et celui-ci hérita de sa quote-part de l'appartement.

13.

Le 13 avril 2000, le requérant récupéra l'appartement.

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

14.

Depuis 1947, la législation en matière de baux d'habitation a été marquée par différentes interventions des pouvoirs publics, portant sur le contrôle des loyers au moyen du blocage de ceux-ci, mitigé par les augmentations légales décrétées de temps à autre par le gouvernement, ainsi que sur la prorogation légale de tous les baux en cours et, enfin, sur la suspension ou l'échelonnement de l'exécution forcée des expulsions. En ce qui concerne la prorogation des baux, la suspension de l'exécution forcée et l'échelonnement des expulsions, le droit interne pertinent est présenté dans l'arrêt rendu par la Cour dans l'affaire Immobiliaire Saffi c. Italie [GC], no

22774/93, §§

18-35, CEDH 1999-V. En dernier lieu, un décret-loi n

o

147 du 24

juin 2003, converti en loi n

o

200/03, suspendit dans certains cas l'exécution forcée des ordonnances d'expulsion jusqu'au 30

juin 2004.

A.

Le système de contrôle des loyers

15.

En matière de contrôle des loyers, l'évolution de la législation italienne peut se résumer comme suit.

16.

La première mesure pertinente fut la loi n

o

392 du 27 juillet 1978, qui mit en place un système de «

loyers équitables

» (

equo canone

) reposant sur un certain nombre de critères tels que la superficie et les frais de construction de l'appartement.

17.

Une deuxième mesure fut

adoptée par les autorités italiennes en août 1992, aux fins d'une libéralisation progressive du marché de la location. Entra alors en vigueur une législation qui atténuait les restrictions frappant le montant des loyers (

patti in deroga

), en vertu de laquelle les propriétaires et les locataires pouvaient en principe s'écarter du loyer fixé par la loi en convenant d'un montant différent.

18.

Enfin, la loi n

o

431 du 9 décembre 1998 a réformé le régime des locations et libéralisé les loyers.

B.

Obligations du locataire en cas de restitution tardive

19.

Le locataire est soumis à l'obligation générale d'indemniser le propriétaire de tout dommage causé par la restitution tardive du logement. A cet égard, l'article 1591 du code civil italien dispose

:

«

Le locataire qui n'a pas quitté les lieux est tenu de verser au propriétaire le montant convenu jusqu'à la date de son départ, ainsi que de l'indemniser de tout préjudice éventuel

».

20.

Toutefois, la loi n

o

61 de 1989 a entre autres plafonné l'indemnisation que pouvait réclamer le propriétaire à une somme égale au loyer versé par le locataire au moment de l'expiration du bail, indexée sur la hausse du coût de la vie (article 24 de la loi n

o

392 du 27 juillet 1978) et majorée de 20

%, pour toute la période pendant laquelle le propriétaire n'avait pu jouir de son appartement.

21.

L'arrêt n

o

482 rendu en 2000 par la Cour constitutionnelle portait sur la question de savoir si un tel plafonnement était conforme à la Constitution. La juridiction constitutionnelle répondit par l'affirmative s'agissant des périodes pendant lesquelles la suspension des expulsions avait été prescrite par la loi, et expliqua que cette limitation visait à réguler les locations alors que la législation d'exception était en vigueur et que la pénurie de logements exigeait la suspension des mesures d'exécution forcée. Si les expulsions avaient été suspendues en vertu de la loi, la législation avait par avance déterminé le montant de l'indemnisation due par le locataire, ces deux mesures étant provisoires et exceptionnelles. Du reste, le propriétaire y trouvait une compensation dans le fait qu'il était dispensé de démontrer l'existence d'un préjudice.

22.

La Cour constitutionnelle déclara inconstitutionnel le plafonnement de l'indemnisation pouvant être sollicitée par le propriétaire dans le cas où il s'était trouvé dans l'incapacité de reprendre possession de l'appartement en raison du comportement du locataire et non de l'intervention du législateur. En conséquence, la juridiction constitutionnelle a ainsi permis au propriétaire d'engager une procédure civile pour obtenir pleine réparation des préjudices causés par le locataire.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1 ET DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

23.

Le requérant se plaint de l'impossibilité prolongée de récupérer son appartement, faute d'octroi de l'assistance de la force publique. Il allègue la violation de son droit de propriété, tel que reconnu à l'article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention, qui dispose

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.

»

24.

Le requérant allègue aussi un manquement à l'article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente dispose

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

25.

La Cour a déjà traité à maintes reprises des affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation des articles 1 du Protocole n

o

1 et 6 § 1 de la Convention (voir arrêt

Immobiliare Saffi

, précité, §§ 46-75;

Lunari c. Italie

, n

o

21463/96, §§

34-46, 11

janvier

2001

;

Palumbo c. Italie

, n

o

15919/89, §§ 33-48, 30

novembre

2000).

26.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate que le requérant a dû attendre environ six ans et six mois à compter de la première tentative d'expulsion de l'huissier de justice avant de pouvoir récupérer son appartement.

27.

Par conséquent, dans cette affaire, il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n

o

1 et de l'article 6 § 1 de la Convention.

II

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

28.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage matériel

29.

Le requérant demande 70,000 euros (EUR) pour le préjudice matériel subi, cette somme correspondant au manque à gagner en termes de loyers. Le requérant réclame, en effet, la différence entre le loyer au prix du marché - estimée sur la base d'une évaluation proposée par une agence immobilière pour les années 1992, 1996 et 2000 - et le loyer imposé par la loi.

30.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

31.

La Cour considère qu'il y a lieu d'allouer un dédommagement à titre de dommage matériel résultant de la perte de loyer pour la période donnant lieu aux violations.

32.

Considérant le mode de calcul proposé par le requérant pour l'évaluation du préjudice et se fondant sur les éléments en sa possession et la période considérée, la Cour décide d'accorder en équité la somme de 26

400 EUR.

B.

Dommage moral

33.

Le requérant s'en remet à la sagesse de la Cour.

34.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

35.

La Cour estime que le requérant a subi un tort moral certain. Statuant en équité, elle lui accorde 3 000 EUR à ce titre.

C.

Frais et dépens

36.

Le requérant demande également le remboursement des frais et dépens pour la procédure d'exécution

et pour la procédure devant la Cour. Il a envoyé divers justificatifs relatifs à plusieurs procédures d'expulsion de locataires.

37.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

38.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR pour la procédure d'exécution et de 2 000 EUR pour la procédure devant la Cour.

39.

La Cour alloue la somme globale de 3 500 EUR pour frais et dépenses.

D.

Intérêts moratoires

40.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

a)

que l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article

44

§

2 de la Convention, les sommes suivantes

:

i.

26

400 EUR (vingt-six mille quatre cents euros) pour dommage matériel

;

ii.

3 000 EUR (trois mille euros) pour dommage moral

;

iii.

3 500 EUR (trois mille cinq cents euros) pour frais et dépens

;

iv.

plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 décembre 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Greffier adjoint

Président