În cauza Vietri c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președinte Lorenzen Bonello Tulkens dnii Kovler Zagrebelsky, Hajiyev, judecători și al dlui S. Nielsen, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 13 noiembrie 2003, Renunță la hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 66373/01) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, dl Cesare Vietri ( reclamantul a sesizat Curtea la 12 ianuarie 2001 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind dreptul omului). Reclamantul este reprezentat de domnul S. Fidenzio și C. Cicconetti, avocați la Roma. Guvernul italian ( La 10 ianuarie 2002, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă. La 27 iunie 2002, Curtea a declarat restul cererii admisibile. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR SPĂLĂȚII Reclamantul s-a născut în 1947 și își are reședința la Roma. Reclamantul și soția sa, L.P., aveau un apartament în Roma, închiriat de la A.N. printr-o scrisoare recomandată din 29 septembrie 1986, proprietarii l-au informat pe locatar cu privire la intenția lor de a pune capăt închirierii la expirarea contractului de închiriere, adică la 31 decembrie 1987, și l-au rugat să elibereze locul înainte de această dată. Printr-un act notificat la 21 noiembrie 1986, proprietarii au reinițiat avizul de concediu și l-au numit pe cel interesat să se prezinte în fața judecătorului de instanță de la Roma, printr-o ordonanță din 9 aprilie 1987, acesta din urmă a confirmat oficial concediul de închiriere și a decis că locul trebuie eliberat cel târziu la 30 iunie 1988. Această hotărâre a devenit executorie în aceeași zi. 10. La 26 ianuarie 1990, proprietarii au însemnat chiriașului porunca de a elibera apartamentul. 11. La 12 februarie 1990, ei i-au însemnat opinia că expulzarea va fi executată la 10 aprilie 1990 prin intermediul unui aprod al justiției. 12. Între 10 aprilie 1990 și 25 octombrie 2000, aprodul de justiție a făcut cincizeci și opt de tentative de expulzare care s-au soldat cu un eșec, proprietarii neputând beneficia de asistența forței publice. 13. Între timp, la 12 mai 1994, ei au făcut o declarație solemnă că aveau nevoie urgentă de a recupera apartamentul pentru a-și face propria locuință. 14. La 17 ianuarie 1999, soția reclamantului a murit și acesta a moștenit partea sa din apartament. 15. La 27 octombrie 2000, reclamantul a recuperat apartamentul. II. DREPTUL INTERN PERTINENT 16. Începând din 1947, legislația în materie de chirii de locuințe a fost marcată de diferite intervenții ale autorităților publice, referitoare la controlul chiriilor prin blocarea acestora, amestecată de creșterile legale impuse din când în când de guvern, precum și la prelungirea legală a tuturor contractelor de leasing în curs și, în cele din urmă, cu suspendarea sau stabilirea executării forțate a expulzărilor. În ceea ce privește prelungirea contractelor de muncă, suspendarea executării forțate și eșalonarea expulzărilor, dreptul intern relevant este prezentat în hotărârea Curții în cauza Imobiliar Saffi c. Italia [GC], nr. 27743/93, §§ 18-35, CEDO 1999-V. În cele din urmă, un decret-lege nr. 147 din 24 iunie 2003, convertit în lege nr. 200/03, a suspendat în unele cazuri executarea forțată a ordonanțelor de expulzare până la 30 iunie 2004. Sistemul de control al chiriilor 17. În ceea ce privește controlul chiriilor, evoluția legislației italiene se poate rezuma după cum urmează. 18. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care a pus în aplicare un sistem de chirii echitabile. ) bazat pe o serie de criterii, cum ar fi suprafața și cheltuielile de construcție a apartamentului. 19. O a doua măsură a fost adoptată de autoritățile italiene în august 1992, în scopul liberalizării progresive a pieței de închiriere. Atunci va intra în vigoare o legislație care să atenueze restricțiile privind valoarea chiriilor (patti in deroga) În cele din urmă, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat regimul închirierilor și a liberalizat chiriile. Obligațiile locatarului în caz de restituire tardivă 21. În acest sens, art. 1591 din Codul civil italian prevede că locatarul care nu a părăsit locul este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data plecării sale, precum și să o despăgubească pentru orice eventual prejudiciu 22. Cu toate acestea, legea nr. 61 din 1989 a plafonat, printre altele, compensația pe care proprietarul o putea solicita la o sumă egală cu chiria plătită de locatar în momentul expirării contractului de închiriere, indexată cu privire la creșterea costului vieții (art. 24 din Legea nr. 392 din 27 iulie 1978) și majorată cu 20%, pentru întreaga perioadă în care proprietarul nu a putut beneficia de apartamentul său. 23. 482 pronunțată în 2000 de Curtea Constituțională se referea la întrebarea dacă o astfel de plafonare era conformă cu Constituția. Instanța constituțională a răspuns afirmativ în ceea ce privește perioadele în care suspendarea expulzărilor fusese impusă prin lege și a explicat că această limitare viza reglementarea închirierilor, în timp ce legislația de excepție era în vigoare și că deficitul de locuințe impunea suspendarea măsurilor de executare forțată. În cazul în care expulzările ar fi fost suspendate în temeiul legii, legislația ar fi stabilit în prealabil cuantumul despăgubirii datorate de către locatar, ambele măsuri fiind provizorii și excepționale; de altfel, proprietarul ar fi găsit o compensație pentru faptul că era scutit de a demonstra existența unui prejudiciu. 24. Curtea Constituțională a declarat neconstituțională plafonarea despăgubirii care poate fi solicitată de proprietar în cazul în care se afla în incapacitatea de a prelua proprietatea apartamentului din cauza comportamentului locatarului și nu a intervenției legiuitorului. În consecință, instanța constituțională i-a permis proprietarului să inițieze o procedură civilă pentru a obține integral despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de locatar. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL N 1 ȘI A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIA 25. Reclamantul se plânge de imposibilitatea prelungită de a-și recupera apartamentul, din cauza lipsei de asistență din partea forțelor publice și a încălcării dreptului său de proprietate, astfel cum este recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, care prevede Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 26. De asemenea, reclamantul invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, de care dispune partea în cauză Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 27. Curtea a tratat deja în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolelor 1 din Protocolul nr. 1 și 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Hotărârea Imobiliare Saffi, citată anterior, §§ 46-75; Lunari c. Italia, nr. 21463/96, §§ 34-46, 11 ianuarie 2001 Palumbo c. Italia, n 15919/89, § 33-48, 30 noiembrie 2000). 28. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. Curtea constată că reclamantul a trebuit să aștepte aproximativ 10 ani și șase luni de la prima încercare de expulzare a aprodului judiciar înainte de a-și putea recupera apartamentul. 29. Prin urmare, în acest caz, s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 alineatul (1) din Convenție. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 30. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 12 990 EUR (EUR) pentru prejudiciul material, această sumă reprezentând diferența dintre chiria pe care a trebuit să o plătească pentru o altă locuință și chiria pe care o primea de la locatar, pe o perioadă de 12 ani și șase luni. În sprijinul cererii sale, reclamantul prezintă extrasele de cont bancar din care rezultă, în special, plățile efectuate și primite pentru fiecare transfer. 32. Guvernul contestă aceste pretenții. 33. Curtea consideră că este necesar să se aloce despăgubiri ca daune materiale pentru perioada care duce la încălcări. Având în vedere modul de calcul propus de reclamant pentru evaluarea prejudiciului și pe baza elementelor aflate în posesia sa și a perioadei luate în considerare, Curtea decide să acorde în mod echitabil suma de 6 400 EUR în acest sens. Reclamantul solicită 18 076 EUR pentru daune morale. 35. Guvernul contestă aceste pretenții. 36. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert. Statuând în echitate, îi acordă 7 000 EUR în acest scop. Costuri și cheltuieli de judecată 37. Reclamantul solicită, de asemenea, rambursarea cheltuielilor și cheltuieli de judecată în următorul mod 826,33 EUR pentru o procedură de expulzare pe care a suferit-o la rândul său 1 807,60 EUR pentru procedura de executare 5 424 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii în fața Curții. 38. Guvernul contestă aceste pretenții. 39. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcările constatate și cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii de expulzare diligentă împotriva reclamantului și respinge această cerere. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 400 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii de executare și de 2 000 EUR pentru procedura în fața Curții. 40. Curtea alocă suma globală de 3 400 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Interese moratorii 41. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume 400 EUR (șase mii patru sute de euro) pentru daune materiale iii. 000 EUR (șapte mii de euro) pentru daune morale iii. 400 EUR (trei mii patru sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată iv. plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit decât de la expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 4 decembrie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier Adjunct Președinte
PREMIÈRE SECTION
VIETRI c. ITALIE
(Requête n
o
66373/01)
ARRÊT
4 décembre 2003
04/03/2004
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44
§
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Vietri c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
P.
Lorenzen
,
G.
Bonello
,
M
me
F.
Tulkens
,
MM.
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky,
K.
Hajiyev,
juges
,
et de M. S.
Nielsen,
greffier adjoint de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 13 novembre 2003,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
66373/01) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Cesare
Vietri («
le requérant
»), a saisi la Cour le 12 janvier 2001 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et ses coagents successifs, respectivement MM. V. Esposito et F. Crisafulli.
3.
Le 10 janvier 2002, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable.
4.
Le 27 juin 2002, la Cour a déclaré le restant de la requête recevable.
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
5.
Le requérant est né en 1947 et réside à Rome.
6.
Le requérant et sa femme, L.P., étaient propriétaires d'un appartement à Rome, qu'ils avaient loué à A.N.
7.
Par une lettre recommandée du 29 septembre 1986, les propriétaires informèrent le locataire de leur intention de mettre fin à la location à l'expiration du bail, soit le 31 décembre 1987, et le prièrent de libérer les lieux avant cette date.
8.
Par un acte signifié le 21 novembre 1986, les propriétaires réitérèrent l'avis de congé et assignèrent l'intéressé à comparaître devant le juge d'instance de Rome.
9.
Par une ordonnance du 9 avril 1987, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 30
juin 1988. Cette décision devint exécutoire le même jour.
10.
Le 26 janvier 1990, les propriétaires signifièrent au locataire le commandement de libérer l'appartement.
11.
Le 12 février 1990, ils lui signifièrent l'avis que l'expulsion serait exécutée le 10 avril 1990 par voie d'huissier de justice.
12.
Entre le 10 avril 1990 et le 25 octobre 2000, l'huissier de justice procéda à cinquante-huit tentatives d'expulsion qui se soldèrent toutes par un échec, les propriétaires n'ayant pu bénéficier de l'assistance de la force publique.
13.
Entre-temps, le 12 mai 1994, ils firent une déclaration solennelle qu'ils avaient un besoin urgent de récupérer l'appartement pour en faire leur habitation propre.
14.
Le 17 janvier 1999, la femme du requérant décéda et celui-ci hérita de sa quote-part de l'appartement.
15.
Le 27 octobre 2000, le requérant récupéra l'appartement.
II.
16.
Depuis 1947, la législation en matière de baux d'habitation a été marquée par différentes interventions des pouvoirs publics, portant sur le contrôle des loyers au moyen du blocage de ceux-ci, mitigé par les augmentations légales décrétées de temps à autre par le gouvernement, ainsi que sur la prorogation légale de tous les baux en cours et, enfin, sur la suspension ou l'échelonnement de l'exécution forcée des expulsions.
En ce qui concerne la prorogation des baux, la suspension de l'exécution forcée et l'échelonnement des expulsions, le droit interne pertinent est présenté dans l'arrêt rendu par la Cour dans l'affaire
Immobiliaire Saffi c. Italie
[GC], n
o
22774/93, §§
18-35, CEDH 1999-V. En dernier lieu, un décret-loi n
o
147 du 24
juin 2003, converti en loi n
o
200/03, suspendit dans certains cas l'exécution forcée des ordonnances d'expulsion jusqu'au 30
juin 2004.
A.
Le système de contrôle des loyers
17.
En matière de contrôle des loyers, l'évolution de la législation italienne peut se résumer comme suit.
18.
La première mesure pertinente fut la loi n
o
392 du 27 juillet 1978, qui mit en place un système de «
loyers équitables
» (
equo canone
) reposant sur un certain nombre de critères tels que la superficie et les frais de construction de l'appartement.
19.
Une deuxième mesure fut
adoptée par les autorités italiennes en août 1992, aux fins d'une libéralisation progressive du marché de la location. Entra alors en vigueur une législation qui atténuait les restrictions frappant le montant des loyers (
patti in deroga
), en vertu de laquelle les propriétaires et les locataires pouvaient en principe s'écarter du loyer fixé par la loi en convenant d'un montant différent.
20.
Enfin, la loi n
o
431 du 9 décembre 1998 a réformé le régime des locations et libéralisé les loyers.
B.
Obligations du locataire en cas de restitution tardive
21.
Le locataire est soumis à l'obligation générale d'indemniser le propriétaire de tout dommage causé par la restitution tardive du logement. A cet égard, l'article 1591 du code civil italien dispose
:
«
Le locataire qui n'a pas quitté les lieux est tenu de verser au propriétaire le montant convenu jusqu'à la date de son départ, ainsi que de l'indemniser de tout préjudice éventuel
».
22.
Toutefois, la loi n
o
61 de 1989 a entre autres plafonné l'indemnisation que pouvait réclamer le propriétaire à une somme égale au loyer versé par le locataire au moment de l'expiration du bail, indexée sur la hausse du coût de la vie (article 24 de la loi n
o
392 du 27 juillet 1978) et majorée de 20
%, pour toute la période pendant laquelle le propriétaire n'avait pu jouir de son appartement.
23.
L'arrêt n
o
482 rendu en 2000 par la Cour constitutionnelle portait sur la question de savoir si un tel plafonnement était conforme à la Constitution. La juridiction constitutionnelle répondit par l'affirmative s'agissant des périodes pendant lesquelles la suspension des expulsions avait été prescrite par la loi, et expliqua que cette limitation visait à réguler les locations alors que la législation d'exception était en vigueur et que la pénurie de logements exigeait la suspension des mesures d'exécution forcée. Si les expulsions avaient été suspendues en vertu de la loi, la législation avait par avance déterminé le montant de l'indemnisation due par le locataire, ces deux mesures étant provisoires et exceptionnelles. Du reste, le propriétaire y trouvait une compensation dans le fait qu'il était dispensé de démontrer l'existence d'un préjudice.
24.
La Cour constitutionnelle déclara inconstitutionnel le plafonnement de l'indemnisation pouvant être sollicitée par le propriétaire dans le cas où il s'était trouvé dans l'incapacité de reprendre possession de l'appartement en raison du comportement du locataire et non de l'intervention du législateur. En conséquence, la juridiction constitutionnelle a ainsi permis au propriétaire d'engager une procédure civile pour obtenir pleine réparation des préjudices causés par le locataire.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1 ET DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION
25.
Le requérant se plaint de l'impossibilité prolongée de récupérer son appartement, faute d'octroi de l'assistance de la force publique. Il allègue la violation de son droit de propriété, tel que reconnu à l'article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, qui dispose
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
26.
Le requérant allègue aussi un manquement à l'article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente dispose
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
27.
La Cour a déjà traité à maintes reprises des affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation des articles 1 du Protocole n
o
1 et 6 § 1 de la Convention (voir arrêt
Immobiliare Saffi
, précité, §§ 46-75;
Lunari c. Italie
, n
o
21463/96, §§
34-46, 11
janvier
2001
;
Palumbo c. Italie
, n
o
15919/89, §§ 33-48, 30
novembre
2000).
28.
La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate que le requérant a dû attendre environ dix ans et six mois à compter de la première tentative d'expulsion de l'huissier de justice avant de pouvoir récupérer son appartement.
29.
Par conséquent, dans cette affaire, il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n
o
1 et de l'article 6 § 1 de la Convention.
II
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
30.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage matériel
31.
Le requérant demande 12 990 euros (EUR) pour le préjudice matériel, cette somme correspondant à la différence entre le loyer qu'il a dû payer pour un autre logement et le loyer qu'il percevait de son locataire, sur une période de douze ans et six mois. A l'appui de sa demande, le requérant produit les extraits de compte bancaire desquels découlent notamment les paiements effectués et reçus pour chaque virement.
32.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
33.
La Cour considère qu'il y a lieu d'allouer un dédommagement à titre de dommage matériel pour la période donnant lieu aux violations. Considérant le mode de calcul proposé par le requérant pour l'évaluation du préjudice et se fondant sur les éléments en sa possession et la période considérée, la Cour décide d'accorder en équité la somme de 6
400 EUR à ce titre.
B.
Dommage moral
34.
Le requérant demande 18 076 EUR pour dommage moral.
35.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
36.
La Cour estime que le requérant a subi un tort moral certain. Statuant en équité, elle lui accorde 7 000 EUR à ce titre.
C.
Frais et dépens
37.
Le requérant demande également le remboursement des frais et dépens de façon suivante
:
-
826,33 EUR pour une procédure d'expulsion qu'il a subi à son tour
;
-
1 807,60 EUR pour la procédure d'exécution
;
-
5 424 EUR pour les frais et dépens de la procédure devant la Cour.
38.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
39.
La Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre les violations constatées et les frais et dépens de la procédure d'expulsion diligentée à l'encontre du requérant et rejette cette demande.
Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable la somme de 1 400 EUR au titre des frais et dépens de la procédure d'exécution et de EUR 2 000 pour la procédure devant la Cour.
40.
La Cour alloue la somme globale de 3 400 EUR pour frais et dépens.
D.
Intérêts moratoires
41.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l
'
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44
§
2 de la Convention, les sommes suivantes
:
i.
6
400 EUR (six mille quatre cents euros) pour dommage matériel
;
ii.
7
000 EUR (sept mille euros) pour dommage moral
;
iii.
3
400 EUR (trois mille quatre cents euros) pour frais et dépens
;
iv.
plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt
;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 décembre 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Greffier adjoint
Président