YETKINSEKERCI v. THE UNITED KINGDOM
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partly inadmissible
YETKINSEKERCI v. THE UNITED KINGDOM (CtEDO, 2003)
SECȚIUNEA TERZĂ DECIZIE PARȚIONALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 71841/01 de Cahit YETKİNȘEKERC ÎN REGUL UNITĂ Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința la 11 decembrie 2003 ca Cameră compusă din: Președintele Ress Sir Nicolas Bratza Zupančič Hedigan doamna Tsatsa-Nikolovska Traja doamna Gyulumyan, judecători și dl V. Berger având în vedere cererea depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 14 mai 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dl Cahit Yetkinșekerci, este un cetățean turc, născut în 1951. Reclamantul a îndeplinit o condamnare la închisoare în Anglia la momentul introducerii cererii sale. Faptele cazului, astfel cum a fost prezentat de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 3 septembrie 1997, ofițerii britanici vamal și exciză au găsit opt pachete, care se presupunea că conțin medicamente controlate (diamorfină), în camionul reclamantului după intrarea în Regatul Unit. Pachetele au fost confiscate. În aceeași zi, reclamantul a fost luat în custodie pe suspect că a fost implicat în importul de diamorfină în Regatul Unit. La 4 septembrie 1997, el a fost acuzat de importul de diamorfină în contradicție cu art. 170 alineatul (2) din Legea privind gestionarea vamală și acciză 1979 și cu art. 3 alineatul (1) din Legea privind miziunea drogurilor din 1971. La 24 martie 1998, reclamantul a fost condamnat la Curtea Crown Canterbury pentru faptul că a fost preocupat cu conștient de o tentativă de evaziune frauduloasă a interzicerii importului de droguri controlate (diamorfină) în contravenție cu art. 170 alin. (2) din Legea privind gestionarea vamală și acciză 1979. El a fost condamnat la 14 ani de închisoare. La o dată neespecificată, reclamantul a depus o cerere de concediu de recurs în fața Curții de Apel. La 18 februarie 2000, reprezentantul reclamantului a primit o scrisoare de la grefierul apelurilor penale care a declarat: "Sunt în prezent implicat în pregătirea rezumatului pentru utilizarea instanței și a consilierului. Anticipez că acest lucru va fi încheiat la începutul lunii martie după returnarea mea din concediu la 1 martie. La finalizarea rezumatului anticipez ca ofițerul de listare să fie cerut să stabilească o dată de audiere relativ curând după aceea. " La 18 ianuarie 2001, reprezentantul reclamantului a trimis Curtea de Apel o scrisoare care solicită ca instanța să facă toate eforturile necesare pentru accelerarea chestiunii. La 6 martie 2001, Curtea de Apel (Diviziunea Criminală) a respins recursul împotriva condamnării, a anulat sentința impusă de Curtea Crown Canterbury și a înlocuit o sentință de 12 ani de închisoare. La 24 iulie 2003 a fost pronunțată o decizie de deportare împotriva reclamantului în temeiul Legii privind imigrația din 1971. Se pare că în august 2003 s-a decis că reclamantul ar trebui eliberat cu eliberare condiționată la 5 septembrie 2003. Reclamantul a fost ordonat să fie reținut în temeiul Legilor privind imigrația din 1971 și 1988, până la luarea deciziei privind îndepărtarea sa din Regatul Unit. Într-o dată neespecificată, reclamantul a fost îndepărtat în Turcia. COMPLAINTĂ Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că condamnarea sa a fost nedreaptă, deoarece instanțele nu au evaluat corect faptele. Reclamantul susține în continuare, în același sens, că procedura penală în cauză nu a fost încheiată într-un timp rezonabil, deoarece a existat o întârziere de aproape trei ani între condamnarea și condamnarea inițială și decizia Curții de Apel privind recursul său. 1. Reclamantul susține, în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție, că instanța internă l-a condamnat în mod nedrept și, prin urmare, nu a avut un proces echitabil. Curtea reamintește de la început doctrina sa „a patra instanță” (pentru care, a se vedea García Ruiz v. Spania [GC], nr. 30544/96, §§ 28-29, CEDO 1999-I). Având în vedere materialele prezentate de reclamant, aceasta constată că reclamantul nu a stabilit baza unei afirmații argumentabile că oricare dintre garanțiile procedurale conținute la art. 6 a fost încălcat în cazul său. Prin urmare, această plângere este vădit nefondată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 4 din Convenție. 2. Reclamantul susține că întârzierea de aproape trei ani între hotărârea Curții de Coroană Canterbury și decizia Curții de Apel a constituit o încălcare a „cesității de timp rezonabil” prevăzute la art. 6 § 1 din Convenție. Curtea consideră că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, să anunțe această parte a cererii guvernului contestat. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să suspende examinarea plângerii reclamantului cu privire la [Notă1] lungimea procedurii penale; declara restul cererii inadmisibil. Președintele grefierului Vincent Berger Georg Ress [Notă1] Resumează plângerile fără a cita neapărat articolele invocate ale convenției.