DORONTIC v. CROATIA

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 4938/02, de către Borka DORONTIδ împotriva Croației Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 11 decembrie 2003 în calitate de Cameră compusă din: Președintele C.L. Rozakis Lorenzen Bonello dna Tulkens dna Vajić dna Steiner Hajiyev, judecători și dl S IELSEN grefierul secțiunii adjuncte Având în vedere cererea depusă la 15 octombrie 2001, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dna Borka Dorontić, este un cetățean croat născut în 1956 și trăiește în Zadar. Ea este reprezentată în fața Curții de către dna Branka Paprić, avocat practicant în Osijek. Guvernul contestat este reprezentat de agentul lor, dna Lidija Lukina-Karajković. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au prezentat părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Casa reclamantului din Starigrad, Croația, care a servit ca depozit de arme și muniții pentru poliția croată a fost arsă după o explozie cauzată de membrii poliției croate la 1 noiembrie 1991. La 11 aprilie 1994, reclamantul a depus o cerere civilă de compensare a daunelor în fața Tribunalului Municipal Zadar (Općinski sud u Zadru ) împotriva Republicii Croația și a Ministerului Internului ( Ministarstvo unutarnjih poslova Republike Hrvatske La 6 noiembrie 1999, Parlamentul a introdus un amendament la Legea privind obligațiile civile ( Zakon o obveznim odnosima ) care prevede că toate procedurile privind acțiunile de prejudiciu care rezultă din actele membrilor armatei croate și ale poliției atunci când acționează în calitate oficială în timpul războiului național din Croația ar trebui să rămână în așteptarea promulgării unei noi legislații în această privință. La 10 martie 2000, instanța municipală Zadar a continuat procedurile în temeiul legislației de mai sus. La 17 mai 2001, recursul ulterior al reclamantului a fost respins de Curtea județului Zadar ( Županijski sud u Zadru ) . Reclamantul a depus apoi o cerere de revizuire la Curtea Supremă ( Vrhovni sud Republike Hrvatske ), care a fost respinsă la 30 ianuarie 2002. La 14 iulie 2003, Parlamentul a adoptat Legea privind răspunderea Republicii Croației pentru daunele cauzate de membrii armatei și poliției croate atunci când își acționează în calitate oficială în timpul războiului național ( Zakon odgovornosti Republike Hrvatske za štetu uzrokovanu od pripadnika hrvatskih oružanih i redarstvenih snaga tijekom Domovinskog rata , Gazette Oficial nr. 117/2003 din 23 iulie 2003). Legea internă relevantă Secțiunea 184 litera (a) din Legea de modificare a Legii privind obligațiile civile (Zcazon o dopunama Zakonu o obveznim odnosima , Gazette Oficial nr. 112/1999) prevede că toate procedurile inițiate împotriva Republicii Croația pentru daunele cauzate de membrii armatei și poliției croate atunci când acționează în calitate oficială în timpul războiului național din Croația de la 7 august 1990 la 30 iunie 1996 trebuie să fie păstrate. De asemenea, legea impune guvernului obligația de a prezenta Parlamentului legislație specială, reglementând responsabilitatea pentru astfel de prejudicii, în termen de șase luni cel târziu de la intrarea în vigoare a Actului. Partea relevantă a Legii privind răspunderea Republicii Croației pentru daunele cauzate de membrii armatei croate și de poliție atunci când acționează în calitate oficială în timpul războiului național reglementează acum circumstanțele în care Republica Croația este responsabilă pentru daunele cauzate de membrii armatei și poliției în timpul războiului național. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că promulgarea legislației din 1999 a Parlamentului a interferat cu dreptul ei de acces la o instanță. HOTĂRÂREA Reclamantul a susținut că promulgarea legislației din 1999 interferează cu dreptul ei de acces la o instanță în sensul articolului 6 § 1 din Convenție, al căror parte relevantă rezultă după cum urmează: „1. În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere echitabilă și publică într-un timp rezonabil [a] ... tribunal instituit prin lege. Guvernul a susținut în primul rând că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne deoarece nu a depus o afirmație constituțională care a contestat legislația în cauză. Reclamantul a susținut că mai multe alte persoane din aceeași poziție au depus o plângere constituțională care a contestat legislația în cauză și că Curtea Constituțională nu a decis în legătură cu aceste plângeri. În opinia reclamantului, nu are niciun remediu intern de epuizare în ceea ce privește plângerea ei că a fost privată de dreptul de acces la o instanță. Curtea reamintește că, în circumstanțe similare, în cazul Aćimović, o plângere constituțională care a contestat legislația în cauză nu a reprezentat un remediu care să fie epuizată (a se vedea Aćimović c. Croația, (dec.), nr. 61237/00, 7 noiembrie 2002). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de această decizie în acest caz. Rezultă că plângerea reclamantului nu poate fi respinsă pentru nerecuperarea remediilor interne. În alternativă, Guvernul a invitat Curtea să concludă că cererea nu a dezvăluit nici o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. În această privință, ei au susținut că reclamantul a avut acces la o instanță deoarece a instituit o procedură civilă pentru daune în fața Curții Municipale de Zadar. Faptul că instanța a continuat procesul în temeiul legislației din 1999 nu a afectat dreptul de acces al reclamantului la o instanță deoarece procedura a rămas doar temporar. În iulie 2003, noua legislație a fost pronunțată, iar reclamantul a avut acces la o instanță. Reclamantul a susținut că perioada prelungită pentru care nu a putut să-și decidă reclamația civilă înaintea instanțelor interne a încălcat dreptul de acces la o instanță. Curtea consideră, având în vedere argumentele părților, că cererea susține chestiuni serioase de fapt și de drept în temeiul Convenției, ale căror hotărâre necesită o examinare a fondului. Prin urmare, Curtea concluzionează că cererea nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă, fără a se judeca în fondul cauzei. Søren N IELSEN Christos R OZAKIS Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 4938/02

by Borka DORONTIĆ

against Croatia

The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 11

December

2003 as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mr

G.

Bonello

,

Mrs

F.

Tulkens

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mrs

E.

Steiner

,

Mr

K.

Hajiyev,

judges

,

and Mr S

.

N

IELSEN

,

Deputy Section Registrar

,

Having regard to the above application lodged on 15 October 2001,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant, Ms Borka Dorontić, is a Croatian citizen who was born in 1956 and lives in Zadar. She is represented before the Court by Ms Branka Paprić, a lawyer practising in Osijek. The respondent Government are represented by their Agent, Ms Lidija Lukina-Karajković.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

The applicant’s house in Starigrad, Croatia, that served as a weapons and ammunition storage for the Croatian police was burned down following an explosion caused by members of the Croatian police on 1

November 1991.

On 11 April 1994 the applicant filed a civil claim for compensation of damages before the Zadar Municipal Court (

Općinski sud u Zadru

) against the Republic of Croatia and the Ministry of Interior (

Ministarstvo unutarnjih poslova Republike Hrvatske

).

On 6 November 1999 Parliament introduced an amendment to the Civil Obligations Act (

Zakon o obveznim odnosima

) which provided that all proceedings concerning actions for damages resulting from acts of members of the Croatian army and police when acting in their official capacity during the homeland war in Croatia were to be stayed pending the enactment of new legislation on the subject.

On 10 March 2000 the Zadar Municipal court stayed the proceedings pursuant to the above legislation.

The applicant’s subsequent appeal was dismissed by the Zadar County Court (

Županijski sud u Zadru

) on 17 May 2001.

The applicant then filed a request for revision with the Supreme Court (

Vrhovni sud Republike Hrvatske

) which was dismissed on 30

January

2002.

On 14 July 2003 Parliament passed the Act on liability of the Republic of Croatia for damage caused by members of the Croatian army and police when acting in their official capacity during the homeland war (

Zakon o odgovornosti Republike Hrvatske za štetu uzrokovanu od pripadnika hrvatskih oružanih i redarstvenih snaga tijekom Domovinskog rata

, Official Gazette no. 117/2003 of 23 July 2003).

B.

Relevant domestic law

Section 184 (a) of the 1999 Act on Amending the Civil Obligations Act (

Zakon o dopunama Zakonu o obveznim odnosima

, Official Gazette no.

112/1999) provides that all proceedings instituted against the Republic of Croatia for damage caused by members of the Croatian army and police when acting in their official capacity during the homeland war in Croatia from 7 August 1990 to 30 June 1996 are to be stayed.

The Act also imposed an obligation on the Government to submit to Parliament special legislation, regulating the responsibility for such damage, within six months at the latest from the Act’s entry into force.

The relevant parts of the Act on liability of the Republic of Croatia for damage caused by members of the Croatian army and police when acting in their official capacity during the homeland war now regulate circumstances in which the Republic of Croatia is liable for damage caused by members of the army and the police during the homeland war.

COMPLAINT

The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention that Parliament’s enactment of the 1999 legislation had interfered with her right of access to a court.

THE LAW

The applicant maintained that Parliament’s enactment of the 1999 legislation interfered with her right of access to a court within the meaning of Article 6 § 1 of the Convention the relevant part of which reads as follows:

“1.

In the determination of his civil rights and obligations ... everyone is entitled to a fair and public hearing within a reasonable time [a] ... tribunal established by law.

a.

The Government firstly maintained that the applicant had failed to exhaust domestic remedies because she had not submitted a constitutional claim challenging the legislation in question.

The applicant argued that several other persons in the same position did file a constitutional complaint challenging the legislation in question and that the Constitutional Court had not decided on these complaints.

In the applicant’s opinion she had no domestic remedy to exhaust in respect of her complaint that she was deprived of her right of access to a court.

The Court recalls that in similar circumstances it has held in the Aćimović case that a constitutional complaint challenging the legislation in question did not represent a remedy to be exhausted (see

Aćimović v. Croatia

, (dec.), no. 61237/00, 7 November 2002). The Court sees no reason to depart from this decision in the present case.

It follows that the applicant’s complaint cannot be rejected for failure to exhaust domestic remedies.

b.

In the alternative the Government invited the Court to conclude that the application did not disclose any appearance of a violation of Article 6 § 1 of the Convention. In this connection they submitted that the applicant did enjoy access to a court because she had instituted civil proceedings for damages before the Zadar Municipal Court. The fact that the court had stayed the proceedings pursuant to the 1999 legislation did not affect the applicant’s right of access to a court because the proceedings were stayed only temporarily. When in July 2003 new legislation was enacted the applicant again enjoyed access to a court.

The applicant contended that the prolonged period for which she had been unable to have her civil claim decided before the domestic courts violated her right of access to a court.

The Court considers, in the light of the parties’ submissions, that the application raises serious issues of fact and law under the Convention, the determination of which requires an examination of the merits. The Court concludes therefore that the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring it inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Søren N

IELSEN

Christos R

OZAKIS

Deputy Registrar

President