Martic împotriva Croației

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 12815/02, de către Anto MARTIC în fața Croației Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 16 decembrie 2003 în calitate de Cameră compusă din: Președintele C.L. Rozakis Lorenzen Bonello Doamna Tulkens Vajić dna Botoucharova Kovler, judecători și dl S. N IELSEN Având în vedere cererea depusă la 4 martie 2002, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de către solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Anto Martić, este un cetățean croat născut în 1953 și locuiește în Sesvete, Croația. El este reprezentat în fața Curții de către dl. B. Spiz, avocat practicant la Zagreb.

Guvernul contestat este reprezentat de agentul lor, dna Lidija Lukina-Krajaković. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 7 aprilie 1994, casa reclamantului din Sesvete a fost distrusă din cauza exploziei unui depozit de muniții în apropiere. La 20 septembrie 1994, reclamantul a instituit o procedură civilă în fața Curții Municipale de Zagreb ( Općinski sud u Zagrebu ) care solicită daune din partea Republicii Croația. La 6 noiembrie 1999, Parlamentul a introdus o modificare a Legii privind obligațiile civile ( Zakon o obveznim odnosima ) care prevede ca toate procedurile privind acțiunile de prejudiciu care rezultă din actele membrilor armatei croate și ale poliției atunci când acționează în calitate oficială în timpul războiului național din Croația să rămână.

La 2 martie 2000, Curtea Municipală de Zagreb a continuat procedurile. La 14 iulie 2003, Parlamentul a adoptat Legea privind răspunderea Republicii Croației pentru daunele cauzate de membrii armatei și poliției croate atunci când își acționează în calitate oficială în timpul războiului național ( Zakon odgovornosti Republike Hrvatske za štetu uzrokovanu od pripadnika hrvatskih oružanih i redarstvenih snaga tijekom Domovinskog rata , Gazette Oficial nr. 117/2003 din 23 iulie 2003). Legea internă relevantă Secțiunea 184 litera (a) din Legea de modificare a Legii privind obligațiile civile (Zcazon o dopunama Zakonu o obveznim odnosima , Gazette Oficial nr. 112/1999) prevede că toate procedurile inițiate împotriva Republicii Croația pentru daunele cauzate de membrii armatei și poliției croate atunci când acționează în calitate oficială în timpul războiului național din Croația de la 7 august 1990 la 30 iunie 1996 trebuie să fie păstrate.

De asemenea, legea impune guvernului obligația de a prezenta Parlamentului legislație specială, reglementând responsabilitatea pentru astfel de prejudicii, în termen de șase luni cel târziu de la intrarea în vigoare a Actului. Partea relevantă a Legii privind răspunderea Republicii Croației pentru daunele cauzate de membrii armatei croate și de poliție atunci când acționează în calitate oficială în timpul războiului național reglementează acum circumstanțele în care Republica Croația este responsabilă pentru daunele cauzate de membrii armatei și poliției în timpul războiului național. Reclamantul a susținut că pronunțarea legislației din 1999 a Parlamentului interferat cu dreptul său de acces la o instanță și cu dreptul său la o soluție eficace în sensul articolului 6 § 1 și al articolului 13 din Convenție.

Reclamantul a susținut că el a fost privat de dreptul său de acces la o instanță și de dreptul său la un remediu eficace, deoarece modificările Legii privind obligațiile civile din 1999 l-au împiedicat să primească cererea de compensare decisă de instanța internă. El s-a bazat pe art. 6 § 1 și art. 13 din Convenție, ale căror părți relevante se referă după cum urmează: art. 6 § 1 „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal ...” art. 13 „Toată persoana a căror drepturi și libertăți sunt încălcate în [convenția] are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială.” Guvernul a susținut în primul rând că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne deoarece nu a prezentat o afirmație constituțională care a contestat legislația în cauză.

Reclamantul a susținut că mai multe alte persoane din aceeași poziție au depus o plângere constituțională care a contestat legislația în cauză și că Curtea Constituțională nu a decis cu privire la aceste plângeri. Curtea reamintește că, în circumstanțe similare, în cazul Aćimović, o plângere constituțională care a contestat legislația în cauză nu a reprezentat un remediu care să fie epuizată (a se vedea Aćimović c. Croația, (dec.), nr. 61237/00, 7 noiembrie 2002). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de această decizie în acest caz. Rezultă că plângerea reclamantului nu poate fi respinsă pentru nerecuperarea remediilor interne. În alternativă, Guvernul a invitat Curtea să concludă că cererea nu a dezvăluit nici o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

În această privință, ei au susținut că reclamantul a avut acces la o instanță deoarece a instituit o procedură civilă pentru daune în fața Curții Municipale de Zagreb. Faptul că instanța a continuat procesul în temeiul legislației din 1999 nu a afectat dreptul de acces al reclamantului la o instanță deoarece procedura a rămas doar temporar. În iulie 2003, noua legislație a fost pronunțată reclamantului și a avut acces la o instanță. Reclamantul a susținut că perioada prelungită pentru care nu a fost în măsură să-și decidă reclamația civilă înaintea instanțelor interne a încălcat dreptul de acces la o instanță. În ceea ce privește plângerea din art. 13, Guvernul a susținut că art. 13 nu se aplică unei situații în care o cerere este adresată unei legi.

În plus, au afirmat că aplicarea articolului 6 § 1 din Convenție privind dreptul de acces al reclamantului la o instanță exclude aplicarea dreptului reclamantului la o soluție eficace în temeiul articolului 13 deoarece nu există o problemă separată în acest sens. Reclamantul a susținut că nu are nici un remediu eficace în cadrul sistemului juridic intern pentru a-și asigura dreptul de acces la o instanță. Curtea consideră, în lumina argumentelor părților, că cererea ridică probleme serioase de fapt și de drept în temeiul Convenției, ale căror determinare necesită o examinare a meritelor. Prin urmare, Curtea concluzionează că cererea nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție.

Nu s-a stabilit niciun alt motiv de declarare inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă, fără a se judeca în fondul cauzei. Søren N IELSEN Christos R OZAKIS Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 12815/02 by Anto MARTIĆ against Croatia The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 16 December 2003 as a Chamber composed of: Mr C.L. Rozakis , President , Mr P. Lorenzen , Mr G. Bonello , Mrs F. Tulkens , Mrs N. Vajić , Mrs S. Botoucharova , Mr A. Kovler, judges , and Mr S. N IELSEN , Deputy Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 4 March 2002, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant, Mr Anto Martić, is a Croatian citizen who was born in 1953 and lives in Sesvete, Croatia. He is represented before the Court by Mr B. Spiz, a lawyer practising in Zagreb.

The respondent Government are represented by their Agent, Ms Lidija Lukina-Krajaković. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. On 7 April 1994 the applicant’s house in Sesvete was destroyed due to an explosion of a nearby ammunition warehouse. On 20 September 1994 the applicant instituted civil proceedings before the Zagreb Municipal Court ( Općinski sud u Zagrebu ) seeking damages from the Republic of Croatia. On 6 November 1999 Parliament introduced an amendment to the Civil Obligations Act ( Zakon o obveznim odnosima ) which provided that all proceedings concerning actions for damages resulting from acts of members of the Croatian army and police when acting in their official capacity during the homeland war in Croatia were to be stayed.

On 2 March 2000 the Zagreb Municipal Court stayed the proceedings. On 14 July 2003 Parliament passed the Act on liability of the Republic of Croatia for damage caused by members of the Croatian army and police when acting in their official capacity during the homeland war ( Zakon o odgovornosti Republike Hrvatske za štetu uzrokovanu od pripadnika hrvatskih oružanih i redarstvenih snaga tijekom Domovinskog rata , Official Gazette no. 117/2003, of 23 July 2003). B. Relevant domestic law Section 184 (a) of the 1999 Act on Amending the Civil Obligations Act ( Zakon o dopunama Zakonu o obveznim odnosima , Official Gazette no. 112/1999) provides that all proceedings instituted against the Republic of Croatia for damage caused by members of the Croatian army and police when acting in their official capacity during the homeland war in Croatia from 7 August 1990 to 30 June 1996 are to be stayed.

The Act also imposed an obligation on the Government to submit to Parliament special legislation, regulating the responsibility for such damage, within six months at the latest from the Act’s entry into force. The relevant parts of the Act on liability of the Republic of Croatia for damage caused by members of the Croatian army and police when acting in their official capacity during the homeland war now regulate circumstances in which the Republic of Croatia is liable for damage caused by members of the army and the police during the homeland war. COMPLAINT The applicant maintained that Parliament’s enactment of the 1999 legislation interfered with his right of access to a court and his right to an effective remedy within the meaning of Article 6 § 1 and Article 13 of the Convention.

THE LAW The applicant maintained that he was deprived of his right of access to a court and his right to an effective remedy because the changes of the Civil Obligations Act from 1999 had prevented him from having his claim for compensation decided by the domestic courts. He relied on Article 6 § 1 and Article 13 of the Convention, the relevant parts of which read as follows: Article 6 § 1 “In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal...” Article 13 “Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.” a. The Government firstly maintained that the applicant had failed to exhaust domestic remedies because he had not submitted a constitutional claim challenging the legislation in question.

The applicant argued that several other persons in the same position did file a constitutional complaint challenging the legislation in question and that the Constitutional Court had not decided on these complaints. The Court recalls that in similar circumstances it has held in the Aćimović case that a constitutional complaint challenging the legislation in question did not represent a remedy to be exhausted (see Aćimović v. Croatia , (dec.), no. 61237/00, 7 November 2002). The Court sees no reason to depart from this decision in the present case. It follows that the applicant’s complaint cannot be rejected for failure to exhaust domestic remedies. b. In the alternative the Government invited the Court to conclude that the application did not disclose any appearance of a violation of Article 6 § 1 of the Convention.

In this connection they submitted that the applicant did enjoy access to a court because he had instituted civil proceedings for damages before the Zagreb Municipal Court. The fact that the court had stayed the proceedings pursuant to the 1999 legislation did not affect the applicant’s right of access to a court because the proceedings were stayed only temporarily. When in July 2003 the new legislation was enacted the applicant again enjoyed access to a court. The applicant contended that the prolonged period for which he had been unable to have his civil claim decided before the domestic courts violated his right of access to a court. As to the Article 13 complaint, the Government argued that Article 13 did not apply to a situation where an application is directed against a law.

Furthermore they asserted that the application of Article 6 § 1 of the Convention concerning the applicant’s right of access to a court excluded the application of the applicant’s right to an effective remedy under Article 13 because there was no separate issue in that respect. The applicant maintained that he had no effective remedy in the domestic legal system to enforce his right of access to a court. The Court considers, in the light of the parties’ submissions, that the application raises serious issues of fact and law under the Convention, the determination of which requires an examination of the merits. The Court concludes therefore that the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention.

No other ground for declaring it inadmissible has been established. For these reasons, the Court unanimously Declares the application admissible, without prejudging the merits of the case. Søren N IELSEN Christos R OZAKIS Deputy Registrar President