- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 11 decembrie 2003
- Stat pârât
- ITA
- Concluzia
- Scoasă de pe rol
Forte și di Giuliano împotriva Italiei
Traducere în română Auto
PRIMEI SECȚIUNI CAUZĂ DE FORTE ȘI DI GIULIANO c. ITALIA (Derogare nr. 61998/00) JUDGMENTUL (Resoluție în adevăr) STRASBOURG 11 decembrie 2003 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Forte și di Giuliano c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: C.L.
Rozakis Președintele Lorenzen Bonello Kovler Zagrebelsky Dna Steiner K. H ajiyev judecători și grefierul adjunct al secțiunii Nielsen, deliberat în privat la 20 noiembrie 2003, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată: PROCEDURA Cazul a fost originat într-o cerere (nr. 61998/00) împotriva Republicii Italiene depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („procedură” Convenția”) de doi resortisanți italieni, dl Enzo Forte și dna Anna Maria Giuliano („reclamanții”), la 30 septembrie 2000. Reclamanții au fost reprezentați de dl Vani, avocat practicant la Roma. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de succesivii lor agenți, respectiv de dl U. Leanza și dl I.M.
Braguglia, precum și de co-agenții lor succesivi, respectiv de dl V. Esposito și dl Cristafulli. Reclamanții au plâns în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 că nu au putut recupera posesia apartamentului lor într-un timp rezonabil. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, au plâns în continuare cu privire la durata procedurii de expulzare. La 27 iunie 2002, după obținerea observațiilor părților, Curtea a declarat cererea admisibilă. La 16 octombrie 2003 și la 29 octombrie 2003, reclamanții și, respectiv, Guvernul au prezentat declarații formale care acceptă o soluționare prietenoasă a cazului. FACTE Reclamanții s-au născut în 1945 și trăiesc în Roma. V.C. a fost proprietarul unui apartament din Roma, pe care a lăsat-o C.V.
Într-o scrisoare servită la chiriaș la 9 iunie 1987, proprietarul a informat chiriașul de intenția ei de a încheia închiriere la expirarea termenului la 4 februarie 1988 și l-a chemat să apară în fața Magistratului de la Roma. Prin decizia din 13 ianuarie 1988, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 30 septembrie 1989. 10. La 13 octombrie 1989, proprietarul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. 11. La 4 februarie 1989, ea informează chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 11 ianuarie 1990. 12. Între 11 ianuarie 1990 și 13 noiembrie 1991, judecătorul a făcut douăsprezece încercări de recuperare a posesiunii.
Fiecare încercare s-a dovedit că nu a reușit, deoarece proprietarul nu avea dreptul la asistență de poliție pentru executarea ordinului de posesie. 13. La 12 noiembrie 1991, reclamanții au devenit proprietarii apartamentului și au urmărit procedura de executare. 14. La 2 martie 1994, reclamanții au notificat chiriașul care l-a obligat să părăsească sediul. 15. La 31 martie 1994, ei au informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 29 aprilie 1994. 16. Între 29 aprilie 1994 și 3 martie 2000, judecătorul a făcut douăzeci și șase încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamanții nu au fost niciodată acordate asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie.
17. Între timp, la 24 ianuarie 1995, reclamanții au făcut o declarație legală care a solicitat urgent locația ca adăpostire pentru ei înșișiși. 18. La 7 aprilie 2000, reclamanții au recuperat posesia apartamentului. DREPTUL 19. La 29 octombrie 2003, Curtea a primit următoarea declarație de la Guvern: „Declar că Guvernul Italiei oferă să plătească 5.000 de euro (cincă mii de euro) dlui Enzo. Forte și dna Annamaria Di Giuliano, 2.500 de euro (2 mii cinci sute de euro) pentru fiecare solicitant, în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cererii înregistrate la nr. 61998/00. Această sumă acoperă orice prejudiciu material și moral, precum și costuri, și va fi plătită în termen de trei luni de la notificarea hotărârii pronunțate de Curte în conformitate cu art. 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Această plată va constitui rezoluția finală a cazului. Această declarație nu implică niciun atestare de către Guvern a unei încălcări a Convenției Europene a Drepturilor Omului în acest caz. Guvernul se angajează în continuare să nu solicite trimiterea cauzei către Marea Camera în temeiul articolului 43 § 1 din Convenție.” 20. La 16 octombrie 2003, Curtea a primit următoarea declarație semnată de solicitanți: „Not că guvernul Italiei este pregătit să plătească o sumă totală de 5.000 de euro (cincă mii de euro) dlui Enzo Forte și dna Annamaria Di Giuliano, 2.500 de euro (doi mii cinci sute de euro) pentru fiecare reclamant, acoperind atât prejudiciu material, cât și costuri morale, în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cererii nr. 61998/00 în așteptarea Curții.
Accept propunerea și renunță la orice nouă afirmații referitoare la Italia în ceea ce privește faptele acestei cereri. Declar că cazul este stabilit cu siguranță. Această declarație este făcută în contextul unei soluții prietenoase pe care guvernul și reclamanții le-au atins. În plus, mă asum să nu solicit sesizarea cauzei către Marea Camera în temeiul articolului 43 § 1 din Convenție după eliberarea hotărârii Curții.” 21. Curtea ia act de acordul achiziționat între părți (art. 39 din Convenție). În această privință, Curtea consideră că a precizat deja natura și amploarea obligațiilor care iese în favoarea guvernului contestat în cazurile de expulzare a chiriașilor (a se vedea Immobiliare Saffi c. Italia) [GC], nr. 22774/93, ECHR 1999-V] și problema îndeplinirii acestor obligații sunt în prezent în așteptare în fața Comitetului de Miniștri.
Prin urmare, nu este necesară continuarea examinării prezentei cereri. În aceste circumstanțe, Curtea acceptă că soluționarea se bazează pe respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția sau în Protocolurile sale (art. 37 § 1 În consecință, cazul ar trebui să fie eliminat din listă. Pentru aceste motive, CURTA UNANIMOUST decide să scoată cazul din listă; ia act de angajamentul părților de a nu solicita o recerere a cazului în fața Marei Camere. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 11 decembrie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului
FIRST SECTION
CASE OF FORTE AND DI GIULIANO v. ITALY (Application no. 61998/00) JUDGMENT (Friendly settlement) STRASBOURG 11 December 2003 This judgment is final but it may be subject to editorial revision. In the case of Forte and di Giuliano v. Italy, The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of: Mr C.L. Rozakis , President , Mr P. Lorenzen , Mr G. Bonello , Mr A. Kovler , Mr V. Zagrebelsky , Mrs E. Steiner , Mr K. H ajiyev , judges , and Mr S. Nielsen , Deputy Section Registrar , Having deliberated in private on 20 November 2003, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 61998/00) against the Italian Republic lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by two Italian nationals, Mr Enzo Forte and Mrs Anna Maria Di Giuliano (“the applicants”), on 30 September 2000.
The applicants were represented by Mr D. Vani, a lawyer practising in Rome. The Italian Government (“the Government”) were represented by their successive Agents, respectively Mr U. Leanza and Mr I.M. Braguglia, and by their successive co-Agents, respectively Mr V. Esposito and Mr F. Crisafulli.
The applicants complained under Article 1 of Protocol No. 1 that they had been unable to recover possession of their flat within a reasonable time. Invoking Article 6 § 1 of the Convention, they further complained about the length of the eviction proceedings.
On 27 June 2002, after obtaining the parties' observations, the Court declared the application admissible
On 16 October 2003 and on 29 October 2003, the applicants and the Government respectively submitted formal declarations accepting a friendly settlement of the case. THE FACTS
The applicants were born in 1945 and live in Rome.
V.C. was the owner of a flat in Rome, which she had let to C.V.
In a writ served on the tenant on 9 June 1987, the owner informed the tenant of her intention to terminate the lease on expiry of the term on 4 February 1988 and summoned him to appear before the Rome Magistrate.
By a decision of 13 January 1988, which was made enforceable on the same day, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 30 September 1989.
On 13 October 1989, the owner served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.
On 4 February 1989, she informed the tenant that the order for possession would be enforced by a bailiff on 11 January 1990.
Between 11 January 1990 and 13 November 1991, the bailiff made twelve attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the owner was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.
On 12 November 1991, the applicants became the owners of the flat and pursued the enforcement proceedings.
On 2 March 1994, the applicants served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.
On 31 March 1994, they informed the tenant that the order for possession would be enforced by a bailiff on 29 April 1994.
Between 29 April 1994 and 3 March 2000, the bailiff made twenty-six attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicants were never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.
In the meanwhile, on 24 January 1995, the applicants made a statutory declaration that they urgently required the premises as accommodation for themselves.
On 7 April 2000, the applicants recovered possession of the flat. THE LAW
On 29 October 2003 the Court received the following declaration from the Government: “I declare that the Government of Italy offer to pay 5,000 euros (five thousand euros) to Mr Enzo Forte and Mrs Annamaria Di Giuliano, 2,500 euros (two thousand five hundred euros) for each applicant, with a view to securing a friendly settlement of the application registered under no. 61998/00. This sum shall cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs, and it will be payable within three months starting from the notification of the judgment delivered by the Court pursuant to Article 39 of the European Convention on Human Rights. This payment will constitute the final resolution of the case. This declaration does not entail any acknowledgement by the Government of a violation of the European Convention on Human Rights in the present case. The Government further undertake not to request the referral of the case to the Grand Chamber under Article 43 § 1 of the Convention.”
On 16 October 2003 the Court received the following declaration signed by the applicants: “I note that the Government of Italy are prepared to pay a sum totalling 5,000 euros (five thousand euros) to Mr Enzo Forte and Mrs Annamaria Di Giuliano, 2,500 euros (two thousand five hundred euros) for each applicant, covering both pecuniary and non-pecuniary damage and costs with a view to securing a friendly settlement of application no. 61998/00 pending before the Court. I accept the proposal and waive any further claims in respect of Italy relating to the facts of this application. I declare that the case is definitely settled. This declaration is made in the context of a friendly settlement which the Government and applicants have reached. I further undertake not to request the referral of the case to the Grand Chamber under Article 43 § 1 of the Convention after the delivery of the Court's judgment.”
The Court takes note of the agreement reached between the parties (Article 39 of the Convention). In this connection the Court considers that it has already specified the nature and extent of the obligations which arise for the respondent Government in cases concerning eviction of tenants (see Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, ECHR 1999-V), and the question of the performance of those obligations is currently pending before the Committee of Ministers. Therefore, a continuation of the examination of the present application is not required. In these circumstances the Court accepts that the settlement is based on respect for human rights as defined in the Convention or its Protocols (Article 37 § 1 in fine of the Convention and Rule 62 § 3 of the Rules of Court).
Accordingly, the case should be struck out of the list.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Decides to strike the case out of the list; Takes note of the parties' undertaking not to request a rehearing of the case before the Grand Chamber. Done in English, and notified in writing on 11 December 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Søren Nielsen Christos Rozakis Deputy Registrar President