CtEDO 09.01.2003 Auto

CASE OF DI TULLIO v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
09.01.2003
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Struck out of the list (friendly settlement)
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2003
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
CASE OF DI TULLIO v. ITALY (CtEDO, 2003)
HUDOC · oficial

PRIMEI SECȚIUNI CAUZĂ DE DI TULLIO v. ITALY (Doc. nr. 34435/97) JUGUGUL (Resoluție în limba franceză) STRASBOURG 9 ianuarie 2003 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Di Tullio v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: C.L. Rozakis Președintă Doamna Tulkens Lorenzen Doamna Vajić Levits Kovler judecătorul doamnei M. Del Tufo , judecător ad hoc și dl Nielsen, grefierul adjunct al secțiunii care a deliberat în privat la 12 decembrie 2002, pronunță următoarea hotărâre, adoptată la acea dată: PROCEDURA Cazul a avut origine într-o cerere (n. 34435/97) împotriva Republicii Italiene depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului anterior 25 din Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”) de către un național italian, dl Biagio Di Tullio („reclamantul”), la 18 iulie 1996. Reclamantul a fost reprezentat în fața Curții de către dna Mazza Ricci și dl Ricci, avocați care practică la Roma. Guvernul italian („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza, și de co-agentul lor, dl V. Esposito. Reclamantul s-a plâns de incapacitatea prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului său și de durata procedurii de expulzare. Cazul a fost transferat Curții la 1 noiembrie 1998 în temeiul articolului 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție. La 4 octombrie 2001, după obținerea observațiilor părților, Curtea a declarat cererea admisibilă. La 29 octombrie 2002 și la 13 noiembrie 2002, reclamantul și, respectiv, Agentul Guvernului au prezentat declarații formale care propun o soluționare prietenoasă a cazului. FACTE Reclamantul este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat P.D. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 25 mai 1991, reclamantul și-a comunicat intenția de a anula închirierea la expirarea termenului la 31 decembrie 1991 și a convocat chiriașul să apară în fața judecătorului de Roma. 10. Prin decizia din 21 octombrie 1991, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Roma a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 15 noiembrie 1992. 11. La 2 decembrie 1992, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. 12. La 11 ianuarie 1993, el a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 16 februarie 1993. 13. La 11 februarie 1993, reclamantul a făcut o declarație legală că a cerut urgent ca locație pentru el însuși. 14. Între 16 februarie 1993 și 12 mai 1998, judecătorul a făcut treisprezece încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. 15. La sfârșitul lunii iunie 1998, chiriașul a evacuat sediul. „Declar că Guvernul Italiei oferă să plătească 4.500 (patru mii cinci sute) de euro dlui Biagio Di Tullio în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cererii înregistrate în temeiul nr. 34435/97. Această sumă acoperă orice prejudiciu material și moral, precum și costuri, și va fi plătită în termen de trei luni de la notificarea hotărârii pronunțate de Curte în conformitate cu art. 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Această plată va constitui rezoluția finală a cazului. Această declarație nu implică niciun atestare de către Guvern a unei încălcări a Convenției Europene a Drepturilor Omului în acest caz. Guvernul se angajează în continuare să nu solicite trimiterea cazului către Marea Camera în temeiul articolului 43 § 1 din Convenție.” 17. La 29 octombrie 2002, Curtea a primit de la reprezentantul reclamantului următoarea declarație semnată de reprezentantul reclamantului: „Not că Guvernul Italiei sunt dispuși să plătească o sumă totală de 4.500 (patru mii cinci sute) euro care acoperă atât prejudiciu material, cât și costuri morale pentru dl. Biagio Di Tullio, cu scopul de a asigura o soluționare prietenoasă a cererii nr. 34435/97 în funcție de Curte. Accept propunerea și renunță la orice alte afirmații referitoare la Italia în ceea ce privește faptele acestei cereri. Declar că cazul este stabilit cu siguranță. Această declarație este făcută în contextul unei soluții prietenoase pe care guvernul și reclamantul au atins-o. În plus, mă angaj să nu solicit semnalarea cazului către Marea Camera în temeiul articolului 43 § 1 din Convenție după eliberarea hotărârii Curții.” 18. Curtea ia act de acordul achiziționat între părți (art. 39 din Convenție). Este convins că soluționarea se bazează pe respectarea drepturilor omului astfel cum este definită în Convenția sau în Protocolurile sale (articolul amenzii 19. În consecință, cazul ar trebui să fie eliminat din listă. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUS decide să scoată cazul din listă; ia notă de angajamentul părților de a nu solicita o recerere a cazului în fața Marei Camere. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 9 ianuarie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă