SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 49564/99 prezentate de Emire Eren KESK Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 30 iunie 1999, având în vedere decizia parțială din 21 februarie 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamantă, După ce a intenționat, face următoarea decizie făcând-o pe reclamantă, Emire Eren Keskin, este cetățean turc, născut în 1959. Ea este avocată și locuiește în Istanbul. Ea este reprezentată în fața Curții de către avocatul F. Karakaș din Istanbul. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Un interviu cu reclamanta a fost publicat în numărul 63 din 15 aprilie 1995, revista bimestrielle Medya Güneși (Soarele Medyei, deși literalmente numele Medya se traduce prin: La 3 mai 1995, procurorul a intentat o acțiune publică împotriva reclamantei, precum și a redactorului șef al revistei. 8 alin. (1) și 6 alin. (2) și (4) din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului, precum și art. 2 din Legea privind presa. La 30 octombrie 1995 a intrat în vigoare Legea nr. 4126 din 27 octombrie 1995, care, printre altele, a redus pedeapsa cu închisoarea, dar a înăspri pedeapsa cu moartea prevăzută în art. 8 din Legea nr. 3713. În cursul procedurii în fața Curții de Securitate a Uniunii Europene, recurenta a pledat nevinovat și s-a prevalidat de protecția libertății de exprimare, în conformitate cu art. 10 din convenție. Prin hotărârea din 6 februarie 1997, Curtea de Securitate a statului, compusă din trei judecători, dintre care unul este format din magistratură militară, a judecat reclamanta vinovată în temeiul articolului 8 alineatul (1) și în fine din Legea nr. 3713 și a condamnat-o la o pedeapsă cu închisoarea de un an și patru luni, precum și la o amendă de 133 333 333 de lire turce (TRL). Având în vedere comportamentul recurentei în timpul procedurii și în aplicarea articolului 59 alineatul (2) din Codul penal, Curtea a redus pedeapsa și a condamnat-o pe reclamantă la o pedeapsă cu închisoarea de un an, o lună și zece zile, precum și la o amendă de 111 111 111 110 TRL. Comisia a decis să nu acorde recurentei dreptul la o suspendare a executării pedepsei cu închisoarea, având în vedere comportamentul anterior și tendința sa de a comite infracțiuni. Curtea a considerat că articolul incriminat viza să aducă atingere prin publicarea unei anumite persoane care trăiește într-o anumită regiune, printre altele, următoarele pasaje din întreținere: (...) Există o procedură diligentă [împotriva mea] din cauza următoarei fraze pe care o aveam pronunțată: : Există un război în Kurdistan, bineînțeles, ei vorbesc de teroare, nu există siguranță pentru că ea [războiul] continuă, dar altfel kurzii nu au probleme în Turcia. Iar eu, eu, voiam să explic, spre deosebire de asta, că kurzii se confruntă cu multe probleme în Turcia ; persoane aflate în arest doar pentru că Diyarbakr este menționat ca loc de naștere pe cărțile lor de identitate, operațiuni de plasare colectivă în custodie, torturi, probleme de locuință și șomaj ale kurzilor care trăiesc în metropole și alte probleme similare acestora. (...) Atâta timp cât structura lamului va rămâne aceeași în Turcia, atâta timp cât constituția nu este modificată și identitatea națională a kurzilor nerecunoscută în mod explicit de Constituție, nu cred că sufletul va dispărea (...) Lasă-mă să spun asta. : Dacă oamenii ar putea fi un pic mai sensibili la ceea ce se întâmplă în Turcia și Kurdistan, situația din Kurdistan nu ar fi aceasta (...) Pentru că este imposibil să evaluez exact anumite fenomene legate în special de poporul kurd și de problema kurdă (...) Cred că va exista, până la moartea mea, în toate situațiile în care mă aflu, o posibilitate de a interveni în evenimente (...) Eu sunt copilul unei familii din Kurdistan. Dar părinții mei nu au fost crescuți cu cultura kurdă și nu am cunoscut Kurdistanul. Încetul cu încetul am început să mă intereseze. Bineînțeles, întâlnirea mea cu Ahmet [sotul ei] și evoluția luptei din Kurdistan au fost profund influențate. Am locuit foarte strâns cu kurzii timp de 11 ani. Și chiar și așa, mă pot considera o kurdă naționalistă (...) Dar nu mi-aș fi dorit să fiu turcă (...) Pe de altă parte, nu cred în sloganuri cum ar fi Din când în când, ea a avut rupturi, câteodată s-a intensificat, cred că este necesar, pentru a duce la bun sfârșit această luptă națională, ca kurzii și toate mișcările politice kurde să creeze între ei o uniune națională (...) Cred că fiecare kurdă trebuie să facă eforturi pentru această uniune (...) dar mai presus de toate, cred că femeile kurde trebuie să participe la procesul de eliberare națională și socială, să aibă un cuvânt de spus, în timp ce sunt de partea bărbaților (...) dar nu se interesează de femeile kurde torturate în Kurdistan. Sau ecologiștii protestează atunci când pădurile din Belgrad [Istanbul] sunt incendiate, dar în fiecare zi pădurile sunt incendiate în Kurdistan, ei nu fac nimic. Doresc ca, după această luptă, să existe un proces de pace și ca kurzii să obțină toate drepturile pe care le merită (...) reclamanta a prezentat un recurs în Casație cerând, printre altele, să fie ținută în culpă. La 1 mai 1998, procurorul general din apropierea Curții de Casație a solicitat confirmarea hotărârii atacate și respingerea cererii în culpă. Prin hotărârea din 8 martie 1999, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată și a respins cererea de încuviințare a cauzei, având în vedere că pedeapsa pronunțată împotriva sa nu atingea gravitatea prevăzută de lege pentru a ține o instanță judecătorească în fața Înaltei Instanțe. La 2 iunie 1999, recurenta a formulat o cerere de suspendare a executării pedepsei. La 3 iunie 1999, procurorul Republicii însărcinat cu executarea pedepsei a salutat această cerere și a suspendat executarea pedepsei timp de patru luni. printr-o decizie din 11 noiembrie 1999, procurorul republicii a suspendat executarea pedepsei recurentei în temeiul articolului 1 din Legea nr. 4454 care prevedea suspendarea sentinței pentru infracțiunile comise prin presă. La 27 martie 2001, Comitetul disciplinar al Baroului de la Istanbul, ca urmare a cererii prezentate de Curtea de Securitate a Uniunii Europene, a considerat că nu a avut loc o sancțiune disciplinară împotriva reclamantei. Printr-o decizie din 12 iulie 2002, Comitetul disciplinar al Uniunii Naționale a Barourilor a Censura decizia Comitetului disciplinar al Baroului din Jurisdicție și a impus recurentei o interdicție temporară de a exercita profesia de avocat. La 24 septembrie 2002, Hotărârea Generală Afaceri Juridice a Ministerului Justiției a confirmat această decizie. Printr-o scrisoare din 6 noiembrie 2002, Comitetul disciplinar al baroului din Jurisdicție a informat reclamanta că avea un an de interdicie de a-și exercita profesia. La 29 noiembrie 2002, recurenta sesizează tribunalul administrativ regional din Ankara cu privire la o cerere de anulare a deciziilor din 12 iulie și 24 septembrie 2002. 3713 privind combaterea terorismului, după modificarea prin Legea nr. 4126 din 27 octombrie 1995, a fost astfel formulată propaganda scrisă și orală, întrunirile, adunările și manifestările menite să aducă atingere integrității teritoriale a statului membru al Republicii Turcia sau unității indivizibile a națiunii sunt interzise. Oricine continuă o astfel de activitate este condamnat la o pedeapsă de la unu la trei ani de închisoare și la o amendă de o sută la trei sute de milioane de lire turcești. În caz de recidivă, pedepsele nu sunt transformate în amendă. (...) În cazul în care actele menționate la primul paragraf sunt comise prin mijloace de comunicare în masă menționate la al doilea și al treilea paragraf, pedeapsa se majorează de la o treime la o jumătate. Această dispoziție a fost abrogată prin Legea nr. 4928 din 19 iunie 2003. Recurenta se plânge în primul rând de o încălcare a dreptului său la libertatea de gândire și de exprimare, încălcând articolele 9 și 10 din convenție, în măsura în care a fost condamnată la penalitate din cauza unui interviu publicat într-o revistă care conținea numai comentarii privind problemele kurde. Pe baza acelorași fapte, aceasta menționează și art. 13 din Convenție. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanta se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața Curții de Securitate a statului, în măsura în care aceasta nu putea fi considerată o instanță independentă și imparțială. Aceasta prezintă în special că, la momentul respectiv, aceste instanțe erau compuse din trei membri titulari, dintre care un ofițer care se află direct în ierarhia militară. Pe de altă parte, recurenta susține că procedura în fața Curții de Casație a încălcat principiul contradictoriei și al egalității armelor de fapt, pe de o parte, că, în niciun moment nu a putut răspunde la avizul procurorului general care nu i-a fost transmis și, pe de altă parte, că cererea sa de înjumătățire în fața Curții de Casație a fost respinsă. Lipsa de calitate a victimei Guvernul contestă reclamantei calitatea de victimă în măsura în care aceasta a fost acceptată în temeiul Legii nr. 4454 care permitea, printre altele, suspendarea executării pedepsei. El susține că reclamanta, a cărei executare a pedepsei a fost suspendată, și-a pierdut calitatea de victimă. Recurenta contestă argumentele guvernului și susține că suspendarea executării pedepsei sale nu a șters caracterul reproșabil al interviului său. Aceasta va fi obligată să execute pedeapsa suspendată dacă comite în termen de trei ani de la suspendarea executării unei infracțiuni de aceeași natură. Curtea amintește că o decizie sau măsură favorabilă unui solicitant nu este suficientă, în principiu, să-i retragă calitatea de victimă a unei persoane decât în cazul în care autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, apoi au reparat încălcarea Convenției (a se vedea Öztürk c. Turcia [GC], nr 22479/93, § 73, CEDH 1999-VI). În speță, Curtea arată că a fost suspendată executarea pedepsei, având în vedere circumstanțele speciale în care a fost săvârșită încălcarea, dar consideră că acest fapt nu poate fi considerat drept o despăgubire a încălcării în cauză. În plus, Comisia constată că suspendarea de care a fost însoțită pedeapsa aplicată recurentei nu ar fi jucat decât dacă, în termen de trei ani de la acordarea suspendării, aceasta nu comitea nicio altă infracțiune intenționată; prin urmare, această excepție ar trebui respinsă. Guvernul invită Curtea să respingă, pentru nerespectarea termenului de șase luni prevăzut la art. 35 din Convenție, cauza referitoare la compunerea instanței de securitate a statului. Acesta susține că decizia internă definitivă, referitoare la privarea de independență și de imparțialitate a instanței de securitate a statului, este cea pronunțată de aceeași instanță. În această privință, Tribunalul susține că nici Curtea de Securitate a Uniunii Europene, nici Curtea de Casație nÕ aveau competența de a se pronunța cu privire la acest aspect, în măsura în care compunerea cursurilor de securitate ale statului în cauză a fost, la momentul faptelor, decăzută din legislația internă. În concluzie, acesta concluzionează că reclamanta ar fi trebuit să-și depună cererea în termen de șase luni de la data la care aceasta a fost informată cu privire la eficacitatea căilor de atac interne, și anume începând cu hotărârea Curții de Securitate a statului, și anume la 6 februarie 1997. Or, el subliniază că cererea a fost introdusă la 30 iunie 1999. În sprijinul argumentației sale, guvernul face referire la jurisprudența Curții. Curtea reamintește că a respins o excepție similară în cauza Özdemir c. Turcia 59659/00, § 26, 6 februarie 2003. Curtea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge excepția guvernului. Curtea apreciază, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special Çiraklar c. Turcia , Hotărârea din 28 octombrie 1998, Rec., 1998, Rec., pct. 1998 VII) și având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că cererea trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. În plus, Curtea constată că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de imputare. art. 6 Lipsa independenței și a imparțialității Curții de Securitate a Uniunii Europene și necomunicarea avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație Guvernul susține că prezența unui magistrat militar în cadrul unui tribunal cu judecători civili nu constituie, în sine, o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție. În plus, el menționează că, de la amendamentul constituțional la 18 iunie 1999, judecătorul militar din cadrul Curții de Securitate a statului a fost înlocuit de un judecător civil. În plus, potrivit guvernului, hotărârile pronunțate de Curțile de Siguranță de lape pot face obiectul unor recursuri la Casație în fața Curții de Casație care, în cauzele pe care le sesizează, cunoaște nu numai chestiuni de drept, ci și chestiuni de fond. Prin urmare, argumentul invocat de recurentă este nu numai în mod vădit greșit întemeiat, ci și fără obiect, întrucât condamnarea sa a fost confirmată prin hotărârea din 8 martie 1999 a Curții de Casație. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că aceste obiecțiuni ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ;în consecință, aceste obiecții nu pot fi declarate în mod vădit nefondate, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Curtea amintește că dreptul fiecăruia la audierea echitabilă a cauzei sale poate implica dreptul la o ședință publică. Cu toate acestea, aceasta nu poate concluziona că art. 6 implică întotdeauna dreptul la o astfel de audiere, indiferent de natura întrebărilor care trebuie soluționate. Prin urmare, în cazul în care au avut loc dezbateri publice în cursul procesului în primă instanță, absența lor de gradul doi sau trei poate fi justificată de caracteristicile procedurii în cauză. Astfel, cele consacrate exclusiv unor puncte de drept și nu de fapt pot îndeplini condițiile prevăzute la art. 6 chiar dacă Curtea de Casație nu a acordat reclamantului dreptul de a se exprima în persoană în fața ei (a se vedea, printre altele, Ekbatani c. Suedia, Hotărârea din 26 mai 1988, seria A n 134, p. 14, § 31, și Jan-Ake Andersson c. Suedia, Hotărârea din 29 octombrie 1991, seria A n 212-B, p. 45-46, § 27-28. În cazul de față, Curtea constată că Curtea de Casație nu a pronunțat cu privire la fondul litigiului, hotărârea sa fiind consacrată exclusiv interpretării normelor de drept și că a avut loc o ședință publică în fața instanței de primă instanță, Curtea de Securitate a statului (a se vedea, a contraro Göçc. Turcia [GC], n 36590/97, CEDH 2002-V). Prin urmare, lipsa unor dezbateri publice în a doua instanță nu este de natură să afecteze echitatea procedurii, astfel cum se prevede la art. 6 din Convenție. În consecință, acest aspect este în mod evident nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alineatul (4) din Convenție. Subliniind gravitatea cuvintelor recurentei într-un moment în care exista un climat de nesiguranță în sud-estul Turciei, guvernul susține că condamnarea acesteia este justificată în conformitate cu alineatul (2) din art. 10. Referindu-se la jurisprudența Curții, el susține că un stat care se confruntă cu o situație de terorism care îi amenință integritatea teritorială și securitatea internă trebuie să dispună de o marjă de apreciere mai largă. Guvernul susține, cu titlu subsidiar, că, odată cu suspendarea executării pedepsei recurentei, în temeiul Legii nr. 4454, obligația de proporționalitate cu scopurile legitime ar fi respectată. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ;în consecință, se poate afirma că acest aspect nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară admisibile, toate mijloacele de fond rezervate, obiecțiile recurentei trase [Note1] lipsa independenței și a imparțialității Curții de Securitate a statului membru în care se află, necomunicarea avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație și a unei încălcări a libertății sale de exprimare, reclamează restul juriului inadmisibil [Notă2] Vincent Berger Georg Ress modulier Președinte [Note1] A se indica obiecțiunile fără a se menționa neapărat articolele din convenție invocate.
de la requête n
o
49564/99
présentée par Emire Eren KESKİN
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 16 décembre 2003 en une chambre composée de
:
MM.
G.
Ress
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
L.
Caflisch
,
P.
Kūris
,
R.
Türmen
,
M
me
H.S.
Greve
,
M.
K.
Traja,
juges
,
et de M. V.
Berger,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 30 juin 1999,
Vu la décision partielle du 21 février 2002,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Emire Eren Keskin, est une ressortissante turque, née en 1959. Elle est avocate et réside à Istanbul. Elle est représentée devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Un entretien avec la requérante fut publié dans le numéro 63 du 15
‑
30
avril 1995 de la revue bimestrielle
Medya Güneși
(Le soleil de Medya
-
bien que littéralement le nom Medya se traduise par «
média
», l’emploi de ce terme fait allusion au pays des Meds, le pays mythique des Kurdes).
Le 20 avril 1995, le procureur général de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul («
la cour de sûreté de l’Etat
») demanda la saisie de tous les exemplaires de la revue. Elle fut ordonnée le même jour par le juge assesseur près cette cour.
Le 3 mai 1995, le procureur intenta une action publique à l’encontre de la requérante ainsi que de la rédactrice en chef de la revue. Il leur était reproché d’avoir diffusé de la propagande séparatiste par voie de presse au sens des articles
8 § 1 et 6 §§ 2 et 4 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme ainsi que de l’article 2 de la loi sur la presse.
Le 30 octobre 1995 entra en vigueur la loi n
o
4126 du 27 octobre 1995, qui notamment allégea les peines d’emprisonnement mais aggrava les peines d’amende prévues par l’article 8 de la loi n
o
3713.
Au cours de la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat, la requérante plaida non coupable et se prévalut de la protection de la liberté d’expression énoncée à l’article 10 de la Convention.
Par un arrêt du 6 février 1997, la cour de sûreté de l’Etat, composée de trois juges dont l’un issu de la magistrature militaire, jugea la requérante coupable en vertu de l’article 8 § 1 et
in fine
de la loi n
o
3713 et la condamna à une peine d’emprisonnement d’un an et quatre mois ainsi qu’à une amende de 133
333
333 livres turques (TRL). Eu égard au comportement de la requérante pendant l’audience et en application de l’article
59 § 2 du code pénal, la cour réduisit la peine et condamna la requérante à une peine d’emprisonnement d’un an, un mois et dix jours ainsi qu’à une amende de 111
111
110
TRL. Elle décida de ne pas accorder à la requérante le bénéfice d’un sursis à l’exécution de sa peine d’emprisonnement, eu égard à son comportement antérieur et à sa tendance à commettre des infractions.
La cour considéra que l’article incriminé visait à porter atteinte par voie de publication à l’intégrité territoriale de l’Etat et à l’unité de la nation, en qualifiant de Kurdistan une certaine partie du territoire turc, et de Kurdes une certaine population vivant dans une région déterminée. Elle cita, entre autres, les passages suivants de l’entretien
:
«
(...) Il y a une procédure diligentée [à mon encontre] en raison de la phrase suivante que j’avais prononcée
: «
L’Etat exerce la barbarie au Kurdistan
» (...) C’est-à-dire, la Turquie dit ceci
: il y a une guerre au Kurdistan – bien entendu, eux parlent de terreur –, il n’y a pas de sécurité parce qu’elle [la guerre] continue mais sinon les Kurdes n’ont aucun problème en Turquie. Et moi, j’allais expliquer, contrairement à ceci, que les Kurdes rencontrent beaucoup de problèmes en Turquie
; des personnes placées en garde à vue juste parce que Diyarbakır est mentionné comme lieu de naissance sur leur carte d’identité, les opérations de placement collectif en garde à vue, les tortures, les problèmes de logement et de chômage des Kurdes vivant dans les métropoles et les autres problèmes semblables à ceux-ci. (...) Tant que la structure de l’Etat restera la même en Turquie, tant que la Constitution n’est pas amendée et l’identité nationale des Kurdes non reconnue explicitement par la Constitution, je ne crois pas que le délit d’opinion disparaîtra (...) Laissez-moi dire cela
: si les gens pouvaient être un peu plus sensibles à ce qui se passe en Turquie et au Kurdistan, la situation du Kurdistan ne serait pas celle-ci (...) Parce qu’il est impossible d’évaluer exactement certains phénomènes relatifs spécialement au peuple kurde et au problème kurde (...) Je crois qu’il y aura, jusqu’à ma mort, dans toutes les situations dans lesquelles je me trouve, une possibilité d’intervenir dans les événements (...) Je suis l’enfant d’une famille du Kurdistan. Mais mes parents n’ont pas été élevés avec la culture kurde et je ne connaissais pas le Kurdistan. Petit à petit j’ai commencé à m’y intéresser. Bien entendu ma rencontre avec Ahmet [son époux] ainsi que l’évolution de la lutte au Kurdistan m’ont profondément influencée. Je vis très étroitement avec les Kurdes depuis onze ans. C’est-à-dire que je me sens vraiment kurde. Et même, je peux me considérer comme une Kurde nationaliste (...) Mais je n’aurais pas voulu être turque (...) Par ailleurs, je ne crois pas aux slogans tels que «
Les peuples kurdes et turcs sont frères
» (...) D’une part, depuis 70 ans, la République de Turquie mène une guerre contre le peuple kurde. D’autre part, la lutte nationale des Kurdes n’a jamais cessé pendant ce laps de temps. De temps en temps, elle a eu des ruptures, parfois elle s’est intensifiée, je crois nécessaire, pour mener à bien cette lutte nationale, que les Kurdes et tous les mouvements politiques kurdes créent entre eux une union nationale (...) Je crois que chaque Kurde doit faire des efforts pour cette union (...) Mais je crois surtout que les femmes kurdes doivent participer au processus de libération nationale et sociale, avoir leur mot à dire, tout en étant aux cotés des hommes (...) Mais ils ne s’intéressent pas aux femmes kurdes torturées au Kurdistan. Ou alors les écologistes manifestent lorsque les forêts de Belgrade [Istanbul] sont incendiées mais tous les jours des forêts sont incendiées au Kurdistan, ils ne font rien. Je souhaite qu’après cette lutte, il y ait un processus de paix et que les Kurdes obtiennent tous les droits qu’ils méritent (...)
»
La requérante présenta un pourvoi en cassation demandant notamment la tenue d’une audience.
Le 1
er
mai 1998, le procureur général près la Cour de cassation demanda la confirmation de l’arrêt attaqué et le rejet de la demande d’audience.
Par un arrêt du 8 mars 1999, la Cour de cassation confirma l’arrêt attaqué. Elle rejeta la demande de comparution de l’intéressée, compte tenu de ce que la peine prononcée à son encontre n’atteignait pas la gravité prévue par la loi pour la tenue d’une audience devant la haute juridiction.
Le 2 juin 1999, la requérante formula une demande de suspension de l’exécution de sa peine.
Le 3 juin 1999, le procureur de la République chargé de l’exécution de la peine accueillit favorablement cette demande et sursit à l’exécution de la peine pendant quatre mois.
Par une décision du 11 novembre 1999, le procureur de la République sursit à l’exécution de la peine de la requérante en application de l’article
1 de la loi n
o
4454 qui prévoyait le sursis à l’exécution des peines pour les infraction commises par voie de presse.
Le 27 mars 2001, le comité disciplinaire du barreau d’Istanbul, faisant suite à la demande présentée par la cour de sûreté de l’Etat, estima qu’il n’y avait pas lieu d’ordonner une sanction disciplinaire à l’encontre de la requérante.
Par une décision du 12 juillet 2002, le comité disciplinaire de l’Union nationale des barreaux censura la décision du comité disciplinaire du barreau d’Istanbul et infligea à la requérante une interdiction temporaire d’exercer la profession d’avocat.
Le 24 septembre 2002, la direction générale des affaires juridiques du ministère de la Justice confirma cette décision.
Par une lettre du 6 novembre 2002, le comité disciplinaire du barreau d’Istanbul informa la requérante qu’elle était frappée d’un an d’interdiction d’exercer sa profession.
Le 29 novembre 2002, la requérante saisit le tribunal administratif régional d’Ankara d’une demande d’annulation des décisions des 12
juillet et 24 septembre 2002.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 8 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme, après modification par la loi n
o
4126 du 27 octobre 1995, était ainsi libellé
:
«
La propagande écrite et orale, les réunions, assemblées et manifestations visant à porter atteinte à l’intégrité territoriale de l’Etat de la République de Turquie ou à l’unité indivisible de la nation sont prohibées. Quiconque poursuit une telle activité est condamné à une peine d’un à trois ans d’emprisonnement et à une amende de cent à trois cents millions de livres turques. En cas de récidive, les peines infligées ne sont pas converties en amende. (...)
Lorsque les actes visés au premier paragraphe sont commis par des moyens de communication de masse mentionnés aux deuxième et troisième paragraphes, la peine est augmentée d’un tiers à un demi.
»
Cette disposition a été abrogée par la loi n
o
4928 du 19 juin 2003.
La requérante se plaint en premier lieu d’une atteinte à son droit à la liberté de pensée et d’expression, en violation des articles 9 et 10 de la Convention, dans la mesure où elle a été condamnée au pénal en raison d’un entretien publié dans une revue qui ne contenait que des commentaires sur les problèmes kurdes. Se basant sur les mêmes faits, elle invoque en outre l’article
13 de la Convention.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de n’avoir pas bénéficié d’un procès équitable devant la cour de sûreté de l’Etat, dans la mesure où celle-ci ne pouvait passer pour un tribunal indépendant et impartial. Elle expose notamment qu’à l’époque, ces juridictions étaient composées de trois membres titulaires, dont un officier relevant directement de la hiérarchie militaire.
La requérante soutient par ailleurs que la procédure devant la Cour de cassation a méconnu le principe du contradictoire et l’égalité des armes du fait, d’une part, qu’à aucun moment elle n’a pu répondre à l’avis du procureur général qui ne lui avait pas été transmis, et, d’autre part, que sa demande de comparution devant la Cour de cassation a été rejetée.
A.
Exceptions d’irrecevabilité
1.
Défaut de qualité de victime
Le Gouvernement conteste à la requérante la qualité de victime dans la mesure où celle-ci a été admise au bénéfice de la loi n
o
4454 qui permettait entre autres de surseoir à l’exécution de la peine. Il soutient que la requérante, dont l’exécution de la peine a été suspendue, a perdu la qualité de victime.
La requérante conteste les arguments du Gouvernement et fait valoir que le sursis à l’exécution de sa peine n’a pas effacé le caractère répréhensible de son entretien. Elle sera tenue d’exécuter la peine suspendue si elle commet dans les trois ans suivant le sursis à l’exécution une infraction de même nature.
La Cour rappelle qu’une décision ou mesure favorable à un requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de «
victime
» que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (voir
Öztürk c. Turquie
[GC], n
o
22479/93, §
En l’espèce, la Cour relève qu’il a été sursis à l’exécution de la peine encourue, eu égard aux circonstances particulières dans lesquelles l’infraction avait été commise, mais estime que ce fait ne saurait être considéré comme une réparation de la violation alléguée. De surcroît, elle note que le sursis dont était assortie la peine infligée à la requérante n’aurait joué que si, dans les trois ans à compter de l’octroi du sursis, celle-ci ne commettait aucun autre délit intentionnel. Il convient dès lors de rejeter cette exception.
2.
Non-respect du délai de six mois
Le Gouvernement invite la Cour à rejeter, pour non-respect du délai de six mois prévu à l’article 35 de la Convention, le grief concernant la composition de la cour de sûreté de l’Etat. Il soutient que la décision interne définitive, concernant le grief relatif au manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat, est celle rendue par cette même juridiction. A cet égard, il fait valoir que ni la cour de sûreté de l’Etat ni la Cour de cassation n’étaient habilitées à se prononcer sur ce grief dans la mesure où la composition des cours de sûreté de l’Etat découlait, à l’époque des faits, de la législation interne. Il en conclut, que la requérante aurait dû introduire sa requête dans les six mois suivant le moment où elle s’était rendu compte de l’inefficacité des recours internes, c’est-à-dire à partir de l’arrêt de la cour de sûreté de l’Etat, à savoir le 6 février 1997. Or, il souligne que la requête a été introduite le 30 juin 1999. A l’appui de son argumentation, le Gouvernement fait référence à la jurisprudence de la Cour.
La Cour rappelle qu’elle a rejeté une exception semblable dans l’affaire
Özdemir c. Turquie
(n
o
59659/00, § 26, 6 février 2003). Elle n’aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette donc l’exception du Gouvernement.
La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment
Çiraklar c. Turquie
, arrêt du 28
octobre 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
VII) et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l’objet d’un examen au fond. Elle constate en outre que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
B.
Bien-fondé
1.
Article 6
a)
Manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat et non-communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation
Le Gouvernement fait valoir que la présence d’un magistrat militaire au sein d’un tribunal aux côtés de juges civils ne constitue pas, en soi, une violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Il fait observer en outre que depuis l’amendement constitutionnel intervenu le 18 juin 1999 le juge militaire siégeant au sein de la cour de sûreté de l’Etat a été remplacé par un juge civil.
De surcroît, d’après le Gouvernement, les arrêts rendus par les cours de sûreté de l’Etat peuvent faire l’objet de pourvois en cassation devant la Cour de cassation qui, dans les affaires dont elle est saisie, connaît non seulement des questions de droit mais également des questions de fond. Dès lors, l’argument soulevé par la requérante est non seulement manifestement mal fondé mais en outre dépourvu d’objet, puisque sa condamnation a été confirmée par l’arrêt du 8 mars 1999 de la Cour de cassation.
La requérante s’oppose à la thèse du Gouvernement.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ces griefs posent de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ces griefs ne sauraient être déclarés manifestement mal fondés, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
b)
Absence d’audience devant la Cour de cassation
Le Gouvernement n’a pas présenté d’observations concernant ce grief.
La Cour rappelle que le droit de chacun à ce que sa cause soit entendue équitablement peut impliquer le droit à une audience publique. Elle ne saurait pourtant conclure que l’article 6 implique toujours le droit à une telle audience, indépendamment de la nature des questions à trancher. Dès lors, pourvu que des débats publics aient eu lieu pendant le procès en première instance, leur absence aux deuxième ou troisième degré peut se justifier par les caractéristiques de la procédure dont il s’agit. Ainsi, celles consacrées exclusivement à des points de droit et non de fait, peuvent remplir les conditions de l’article 6 même si la Cour de cassation n’a pas donné au requérant la faculté de s’exprimer en personne devant elle (voir, entre autres,
Ekbatani c. Suède
, arrêt du 26 mai 1988, série A n
o
134, p. 14, §
31, et
Jan-Ake Andersson c. Suède
, arrêt du 29 octobre 1991, série A n
o
212-B, pp.
45-46, §§ 27-28).
Dans le cas d’espèce, la Cour note que la Cour de cassation n’a pas statué sur le fond du litige, son arrêt étant uniquement consacré à l’interprétation des règles de droit, et qu’il y a eu une audience publique devant la juridiction de première instance, la cour de sûreté de l’Etat (voir,
a contrario
,
Göç c.
Turquie
[GC], n
o
Partant, l’absence de débats publics en deuxième instance n’est pas de nature à entacher l’équité de la procédure, telle que prévue à l’article 6 de la Convention.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article
35 § 3 de la Convention et doit être rejeté en application de son article
35 § 4.
2.
Article 10
Mettant l’accent sur la gravité des propos de la requérante à un moment où régnait un climat d’insécurité dans le Sud-Est de la Turquie, le Gouvernement soutient que la condamnation de celle-ci est justifiée au regard du paragraphe 2 de l’article 10. Se référant à la jurisprudence de la Cour, il fait valoir qu’un Etat confronté à une situation de terrorisme menaçant son intégrité territoriale et sa sécurité intérieure, doit disposer d’une marge d’appréciation plus large. Il ajoute que les propos tenus par des personnes médiatisées, telle la requérante, ont une portée plus large dans l’opinion publique.
Le Gouvernement fait valoir, à titre subsidiaire, qu’avec le sursis à l’exécution de la peine de la requérante, en application de la loi n
o
4454, l’exigence de proportionnalité aux buts légitimes serait respectée.
La requérante conteste les arguments du Gouvernement.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
recevables,
tous moyens de fond réservés, les griefs de la requérante tirés
[Note1]
du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul, de la non-communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation et d’une atteinte à sa liberté d’expression
;
Déclare
le restant de la requête irrecevable
[Note2]
.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président
[Note1]
Indiquer les griefs sans citer nécessairement les articles de la Convention invoquées.
[Note2]
S’il n’y a pas eu une décision partielle.