DIMOS contre la GRECE

DIMOS contre la GRECE (CtEDO, 2004)

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 76710/01 prezentată de Georgios DIMOS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la 8 ianuarie 2004 într-o cameră compusă din domnii Lorenzen președinte C.L. Rozakis Bonello mes Tulkens Vajić Steiner Insuranceyev, judecători și grefier adjunct al Secțiunii Nielsen, Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 22 octombrie 2001, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTă de recurentul Georgios Dimos, este un resortisant grec, născut în 1935 și rezident la Atena. I. Stamoulis, avocat în barou da . Guvernul pârât este reprezentat de domnul Apessos, consilier pe lângă Consiliul Juridic de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Începând din 1958, reclamantul deținea împreună cu fratele său un autobuz integrat în rețeaua de transport urban și deservea o linie la Atena. În conformitate cu art. 18 din lege, autobuzul reclamantului a fost integrat în cadrul Ministerului Transporturilor pentru perioada cuprinsă între 8 noiembrie 1977 și 1 decembrie 1984, data la care a fost retras din circulație. Ulterior, reclamantul a fost angajat ca șofer de către LVAS printr-un contract pe durată nedeterminată. L.A.S. a funcționat timp de 15 ani, până la 12 august 1992, data publicării Legii nr. 2078/1992, intitulată "Transporturi și autobuze termice în regiunea de nord-vest și în apropiere." În conformitate cu această lege, li s-a dizolvat L.A.S.A.S. și personalul său concediat. Șoferii de la L.A.S. au fost autorizați să pună în circulație un autobuz termic cu standarde antipoluare și au dreptul la 50% din beneficiile exploatării până la 31 decembrie 2006, cu condiția de a depune în prealabil suma de 1 000 O parte din această sumă, cu o sumă de 500 000 de drahme, ar servi la constituirea unei rezerve în favoarea noii companii de transport și restul ar fi vărsat în beneficiul statului. Șoferii celor 1 700 de noi autobuze trebuiau să aleagă una dintre cele opt companii de transport ( Raportul introductiv al legii a indicat motivele de interes public care au dictat adoptarea acesteia Este de notorietate publică și toată lumea este convinsă că, pentru a îmbunătăți transportul public, ar trebui să se adopte o serie de acțiuni și măsuri. După cum s-a menționat deja, ar trebui să se reînnoiască echipamentul de la EAS și să se achiziționeze noi autobuze adaptate necesităților timpului nostru; călătoriile ar trebui organizate într-un mod mai rațional și mai sigur. Acest sector public, care în prezent are atât de multe probleme financiare, funcționale și organizaționale, este în măsură să continue să ofere servicii de transport în conformitate cu standardele pe care le impune concepțiile internaționale în materie de transport public. Cadrul legislativ în care AES a funcționat de la crearea sa prin Legea 588/1977 nu a dat rezultatele așteptate. Acumularea de deficite și mentalitatea angajaților care acționează ca funcționari în sensul greșit al cuvântului nu pot garanta că banii contribuabilului elen constituie o investiție adecvată în sistemul actual. Schimbarea cadrului legislativ și preluarea funcționării transportului public cu autobuze termice de către lucrători înșiși și, în general, de către șoferi profesioniști aflați sub jurisdicția statului reprezintă o soluție radicală, care va aduce o îmbunătățire clară utilizatorilor transportului public și celor care lucrează în regiunea din mai La data publicării acestei legi, reclamantul, în vârstă de cincizeci și șapte de ani, nu mai credea că este posibil să găsească un alt loc de muncă; el a decis să cumpere jumătate de autobuz, în conformitate cu dispozițiile noii legi. La 22 decembrie 1993, ca urmare a alegerilor legislative din 10 octombrie 1993 și schimbarea statului care a urmat, o nouă lege n 2175/1993 a fost adoptată în ceea ce privește o întreprindere unică pentru transportul urban din regiunea Atena-Pireu și în vecinătatea sa. Această lege a instituit o persoană juridică de drept privat sub forma unei societăți anonime și aflate în custodia statului, care și-a numit "organismul de transport urban de mare viteză." Întreprinderile de transport înființate sub incidența Legii 2078/1992 au fost dizolvate și lichidate, dreptul de a pune în circulație autobuzele a fost revocat și până la transferul autobuzelor SEP către SEPASA, acționarii SEP sunt obligați să le păstreze și să le pună în circulație. Într-adevăr, toate SEP au fost plasate sub controlul statului, fără ca acesta să plătească nicio despăgubire foștilor acționari ai acestora. În termenul prevăzut de Legea nr. 2175/1993, reclamantul a solicitat reclamantului să îl angajeze cu un contract pe durată nedeterminată, dar acesta din urmă a refuzat. La data de 23 ianuarie 1996, reclamantul a sesizat, împreună cu alți colegi, Tribunalul de Mare Instanță din Etta. În pofida faptului că art. 4 alineatul (3) din Legea nr. 2175/1993 a refuzat să îl angajeze în termen de 20 de zile de la intrarea în vigoare a legii. La 14 decembrie 1998, instanța a primit acțiunea reclamantului și i-a ordonat OASA să-i plătească 2 101 700 drahme (hotărârea nr. 3563/1998). La 28 mai 1999, instanța de apel din Atena a primit parțial recursul prin următoarele motive (...) p ă r ț i le nu au încheiat un contract de muncă și Legea nr 2175/1993 nu prevedea încheierea din oficiu a unui astfel de contract după ce a fost lichidat o perioadă de douăzeci de zile de la intrarea în vigoare a legii Cu toate acestea, a acordat reclamantului o indemnizație pentru perioada ianuarie-iunie 1994, perioadă în cursul căreia o ASAA îi era dator reclamantului pentru faptul că nu l-a angajat la timp (hotărârea nr. 478/99). La 31 ianuarie 2000, reclamantul s-a ocupat de casare. La 20 februarie 2001, Curtea de Casație a hotărât astfel. Această cerere [de a fi angajat ca șofer] constituie o propunere de a încheia un contract de muncă, care, deși obligatoriu, se realizează printr-o decizie a consiliului de administrație al OASA (...) care controlează dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru o astfel de angajare, cum ar fi capacitatea fizică și mentală (...). Tribunalul de apel (...) a considerat că părțile nu au încheiat un contract de muncă deoarece reclamanții nu au fost angajați; cu atât mai mult un astfel de contract nu a fost încheiat din oficiu prin simpla depunere a cererii. 303/2001) la 28 mai 2001 Alte proceduri judiciare La 26 septembrie 1997, într-o cauză în care reclamantul nu era parte, Consiliul de Stat a considerat că transportatorii privați, cum ar fi reclamantul, precum și SEP în care aceștia erau integrați, nu aveau dreptul de a fi despăgubiți. Consiliul de Stat a exprimat astfel [...] întreprinderile stabilite direct de lege sau pe baza unui act administrativ (...) și cărora li s-a cedat un privilegiu de interes public, cum ar fi un serviciu de transport public, nu intră în domeniul de aplicare al articolului 106 alineatul (3) din Constituție, deoarece elementul lor patrimonial principal constă în exploatarea unui monopol care le-a fost cedat, care este supus revocării și nu despăgubirii În urma concesiunii monopolului de transport public (...), legiuitorul nu se confrunta cu niciun obstacol constituțional pentru a aprecia și a soluționa în mod diferit, în scopul de a servi interesului general, tot ceea ce era legat de punerea în aplicare a reformei transportului public, cum ar fi înființarea unei întreprinderi mai adecvate. Prin urmare, viziunea legiuitorului, care este exprimată în legea 2175/1993, cu privire la cea mai bună modalitate de reformare a transportului public (...) constituie o apreciere a legiuitorului care nu este controlat de instanța de putere (hotărârea nr. 3818/1997). La 20 decembrie 2000, instanța de apel din partea statului a confirmat raționamentul Consiliului de Stat și a respins acțiunile în despăgubire ale 241 foști acționari ai SEP care se plângeau că și-au pierdut întreprinderile (hotărârea nr. 9673/2001). Reclamantul nu a participat la această procedură. Dreptul și practica internă relevante art. 17 din Constituția Elenă (1) Proprietatea se află sub protecția statului. Cu toate acestea, drepturile care decurg din aceasta nu pot fi exercitate în detrimentul interesului general. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa, în cazul în care acest lucru este numai din motive de utilitate publică, dovedită în mod corespunzător, în cazuri și în conformitate cu procedura stabilită de lege și întotdeauna prin intermediul unei indemnizații prealabile complete. Aceasta trebuie să corespundă valorii pe care o deține proprietatea expropriată în ziua în care are loc în instanță cu privire la stabilirea provizorie a dreptului de proprietate asupra cauzei de către instanță. În cazul unei cereri de fixare imediată a dreptului de proprietate finală, se ia în considerare valoarea pe care o deține proprietatea expropriată în ziua în care instanța de judecată o deține la această cerere (...) art. 106 alineatul (3) din Constituție Sub rezerva protecției acordate în materie de export de capital străin, prevăzută la art. 107, o lege poate reglementa cumpărarea de întreprinderi sau participarea obligatorie a întreprinderilor respective sau a altor organisme publice, în măsura în care acestea au un caracter de monopol sau o importanță vitală, pentru valorificarea surselor de bogăție națională sau, în cele din urmă, în măsura în care scopul lor principal constă în prestarea de servicii de interes social. GRIEF Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său de a respecta bunurile sale ca urmare a introducerii noului cadru legislativ privind organizarea transportului urban din capitală. Reclamantul se plânge că, din cauza reformelor legislative succesive în domeniul transportului public, a atitudinii diverselor organisme de transport față de acesta și a respingerii parțiale a acțiunii sale de către instanțele civile, acesta a fost privat de întreprinderea sa (la jumătatea unui autobuz) și nu a putut să-și recapete locul de muncă. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea arată, în primul rând, că partea reclamantului cuprinde două părți distincte. Pe de o parte, reclamantul se plânge că a fost privat de întreprinderea sa, adică de exploatarea a jumătate de autobuz, ca urmare a adoptării Legii nr. 2175/1993. Pe de altă parte, se plânge că OASA a refuzat să îl angajeze după intrarea în vigoare a acestei legi. Or, Curtea arată că reclamantul nu s-a plâns în fața instanțelor naționale decât de refuzul de a angaja și de a plăti despăgubiri adecvate. Într-adevăr, recurentul nu a invocat în niciun fel în fața organelor interne competente faptul că:îl formulează în prezent în fața Curții cu privire la pierderea întreprinderii sale care are legătură cu exploatarea unei jumătăți de autobuz ; nu a participat nici la procedura în fața Consiliului de Stat care punea în discuție constituționalitatea legii nr. 2175/1993 sau la procedura în despăgubire în fața instanțelor civile, ambele introduse de către foștii acționari ai SEP. Reclamantul contestă eficacitatea acțiunii și susține că dreptul intern nu îi oferea nicio cale de atac adecvată și eficientă în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție pentru a remedia presupusele încălcări. Cu toate acestea, Curtea nu consideră că trebuie să examineze excepția de neobosire ridicată în această privință de către guvern, deoarece consideră că această parte a fondului trebuie respinsă pentru întârziere. În special, Curtea amintește că, în conformitate cu jurisprudența organelor convenției, în lipsa unor căi de atac interne, termenul de șase luni se scurge din actul incriminat. Prin urmare, având în vedere că reclamantul a declarat că nu are dreptul la nicio cale de atac împotriva dizolvarii întreprinderii sale în temeiul legii nr. 2175/1993, Curtea consideră că termenul de șase luni trebuie să se calculeze în speță începând cu 22 decembrie 1993, data intrării în vigoare a legii menționate; Or, cererea a fost introdusă la mai mult de șase luni după această dată, și anume la 22 octombrie 2001. Curtea nu conține nici un element în dosarul care ar fi putut fi întrerupt sau suspendat cursul termenului menționat. De altfel, Curtea ar ajunge la aceeași concluzie privind nerespectarea termenului de șase luni, chiar dacă aceasta ar reține ca punct de plecare al acestui termen la 20 decembrie 2000, dată la care instanța de judecată a formulat o cerere de despăgubire a fost respinsă acțiunea în despăgubire a vechilor acționari ai SEP, procedură la care reclamantul nu a participat. Într-adevăr, chiar dacă se admite că reclamantul nu trebuia să epuizeze o acțiune care s-a dovedit a posteriori condamnată la eșec, cererea a fost introdusă la mai mult de șase luni de la data la care reclamantul și-a dat seama de eficiența acțiunii menționate. În al doilea rând, pe baza art. 35 alin. (2) lit. (b) din Convenție, guvernul susține că Curtea trebuie să respingă prezenta moțiune a faptului că este în esență aceeași cu cererile n. 24962/94, 25370/94 și 26305/95 examinate anterior și respinse de Comisia Europeană pentru Drepturile Omului. Aceste cereri, introduse de către foștii acționari ai SEP ale căror întreprinderi au fost despărțite în temeiul Legii nr. 2175/1993, ridicau aceleași întrebări ca prezenta hotărâre cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție. În mod alternativ, guvernul susține că afirmațiile reclamantului sunt lipsite de temei. Curtea amintește că, în conformitate cu art. 35 alineatul (2) litera (b) din convenție, aceasta nu reține nicio cerere formulată în temeiul articolului 34 din același solicitant, în cazul în care este în esență aceeași ca și în cazul în care este vorba despre o cauză care a fost examinată anterior de Curte sau care este deja supusă unei alte instanțe internaționale de investigare sau de regulament, În cazul de față, Curtea subliniază că reclamantul nu se număra printre reclamanții care au sesizat Comisia în cadrul cererilor n 24962/94, 25370/94 și 2630/95. Prin urmare, are un interes legitim să se plângă de o încălcare a propriilor drepturi, distincte de cele invocate în cererile menționate de guvern (a se vedea mutatis mutandis, Güneri, Karakoc și Demokrasi Baris Partizani și Eski c. Turcia, n 42853/98, 43698/98 și 42998/98, 8 iulie 2003). Prin urmare, această excepție ar trebui respinsă de către guvern. Pe fond, Curtea ia notă de faptul că, în cazul de față, Legea nr. 2175/1993 a instituit Legea nr. 2175/1993 sub formă de societate anonimă supusă controlului de stat. Plecând astfel, la o ASAA a avut, din nou, forma de serviciu public. Cu toate acestea, Curtea amintește că nici Convenția, nici art. 1 din Protocolul nr 1 și nici celelalte protocoale nu garantează dreptul de acces la funcția publică (Glasenapp c. Germania , Hotărârea din 29 august 1986, seria A n 104, p. 26, § 49). Prin urmare, pretenția reclamantului de a fi angajat ca șofer de către L 1, în temeiul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Søren Nielsen Peer Lorenzen modulier adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

76710/01

présentée par Georgios DIMOS

contre la Grèce

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 8 janvier 2004 en une chambre composée de

:

MM.

P.

Lorenzen

,

président

,

C.L.

Rozakis

,

G.

Bonello

,

M

mes

F.

Tulkens

,

N.

Vajić

,

E.

Steiner

,

M.

K.

Hajiyev,

juges

,

et de M.

S.

Nielsen,

greffier adjoint de Section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 22 octobre 2001,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Georgios Dimos, est un ressortissant grec, né en 1935 et résidant à Athènes. Il est représenté devant la Cour par M

e

I. Stamoulis, avocat au barreau d’Athènes. Le gouvernement défendeur est représenté par M.

M.

Apessos, conseiller auprès du Conseil Juridique de l’Etat et M

me

V.

Pelekou, auditrice auprès du Conseil Juridique de l’Etat.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

1.

La procédure litigieuse

Depuis 1958, le requérant possédait avec son frère un bus intégré au réseau des transports urbains («

EKTEL

») et desservait une ligne à Athènes.

L’article 12 de la loi du 1

er

juin 1977 «

relative à l’organisation des transports urbains de la capitale

», institua l’«

Entreprise des Transports Urbains

» («

EAS

»), entreprise publique sous la tutelle du ministère des Transports. En vertu de l’article 18 de la loi, le bus du requérant fut intégré à l’EAS pour la période du 8 novembre 1977 au 1

er

décembre 1984, date à laquelle il fut retiré de la circulation. Par la suite, le requérant fut embauché comme chauffeur par l’EAS par un contrat à durée indéterminée.

L’EAS fonctionna pendant quinze ans, jusqu’au 12 août 1992, date à laquelle fut publiée la loi n

o

2078/1992, intitulée «

Transports et bus thermiques dans la région d’Athènes–Pirée et environs

», qui privatisait par ce biais les transports publics. En vertu de cette loi, l’EAS fut dissoute et son personnel licencié. Les chauffeurs de l’EAS furent autorisés à mettre en circulation un bus thermique aux normes anti-pollution et eurent droit à 50

% des bénéfices de l’exploitation jusqu’au 31 décembre 2006, à condition de déposer au préalable la somme de 1

000

000 drachmes. Une partie de cette somme, d’un montant de 500

000 drachmes, servirait à la constitution d’une réserve au profit de la nouvelle compagnie des transports et le restant serait versé au profit de l’Etat. Les chauffeurs des 1

700

nouveaux bus devaient choisir une des huit entreprises des transports («

SEP

») qui s’étaient repartis les lignes de bus de la région Athènes-Pirée et environs.

Le rapport introductif de la loi indiquait les motifs d’intérêt public qui avaient dicté l’adoption de celle-ci

:

«

Il est de notoriété publique et tout le monde en est convaincu que pour améliorer les transports publics, il faudrait adopter une série d’actions et de mesures.

Comme il a déjà été indiqué, il faudrait renouveler le matériel de l’EAS et acquérir de nouveaux bus adaptés aux besoins de notre temps. Il faudrait organiser les trajets de manière plus rationnelle et s’y tenir. Ce secteur public, qui a aujourd’hui tant de problèmes financiers, fonctionnels et organisationnels, est dans l’impossibilité de continuer à offrir des prestations de transport selon les normes qu’imposent les conceptions internationales en matière des transports publics.

Le cadre législatif dans lequel l’EAS a fonctionné depuis sa création par la loi 588/1977 n’a pas donné les résultats escomptés. L’accumulation de déficits et la mentalité des employés qui agissent comme des fonctionnaires dans le mauvais sens du terme, ne peuvent garantir que l’argent du contribuable grec constitue un investissement approprié dans le système actuel. Le changement du cadre législatif et la prise en charge du fonctionnement des transports publics avec des bus thermiques par les travailleurs eux-mêmes et en général par des chauffeurs professionnels sous la tutelle de l’Etat constitue une solution radicale qui apportera une nette amélioration aux usagers des transports publics et à ceux qui travaillent dans la région d’Athènes

».

A la date de la publication de cette loi, le requérant, âgé de cinquante-sept ans ne croyait plus possible de trouver un autre travail

; il décida d’acheter la moitié d’un bus, conformément aux dispositions de la nouvelle loi.

Le 22 décembre 1993, suite aux élections législatives du 10 octobre 1993 et le changement de Gouvernement qui s’ensuivit, une nouvelle loi n

o

2175/1993 fut adoptée relative à «

l’organisation d’une entreprise unique pour les transports urbains de la région Athènes-Pirée et environs

». Cette loi institua une personne morale de droit privé sous la forme d’une société anonyme et sous tutelle étatique qui s’appelait «

Organisme des transports urbains d’Athènes

» («

OASA

»). Les entreprises des transports créées sous l’empire de la loi 2078/1992 furent dissoutes et mises en liquidation, le droit de mettre en circulation des bus fut révoqué et jusqu’au transfert des bus des SEP à l’OASA, les actionnaires des SEP eurent l’obligation de les conserver et de les faire circuler. Toutes les SEP furent en effet placées sous le contrôle de l’Etat sans que celui-ci ne verse aucune indemnité aux anciens actionnaires de celles-ci.

Dans le délai prévu par la loi n

o

2175/1993, le requérant demanda à l’OASA de l’embaucher avec un contrat à durée indéterminée, mais ce dernier refusa.

Le requérant saisit alors le 23 janvier 1996, avec d’autres collègues, le tribunal de grande instance d’Athènes. Il alléguait qu’en dépit du fait que l’article 4 § 3 de la loi n

o

2175/1993 imposait à l’OASA de l’embaucher dans un délai de vingt jours à compter de l’entrée en vigueur de la loi, celui-ci avait refusé de le faire. Il sollicitait alors que l’OASA lui verse des salaires de retard pour la période du 13 janvier 1994 au 12 novembre 1994 et qu’il soit obligé de l’embaucher. Le 14 décembre 1998, le tribunal accueillit l’action du requérant et ordonna à l’OASA de lui verser 2

101

700

drachmes (arrêt n

o

3563/1998).

L’OASA interjeta appel contre ce jugement. Le 28 mai 1999, la cour d’appel d’Athènes accueillit partiellement l’appel par les motifs suivants

:

«

(...) les parties n’avaient pas conclu un contrat de travail et la loi n

o

2175/1993 ne prévoyait pas la conclusion d’office d’un tel contrat après l’écoulement d’une période de vingt jours à compter de l’entrée en vigueur de la loi

».

Il alloua, pourtant, au requérant une indemnité pour la période entre janvier et juin 1994, période durant laquelle l’OASA était redevable envers le requérant du fait qu’il ne l’avait pas embauché à temps (arrêt n

o

4782/1999).

Le 31 janvier 2000, le requérant se pourvut en cassation. Le 20 février 2001, la Cour de cassation jugea ainsi

:

«

Cette requête [d’être embauché en tant que chauffeur] constitue une proposition de conclure un contrat de travail, qui, quoique obligatoire, se réalise par une décision du conseil d’administration de l’OASA (...) qui contrôle si les conditions légales pour une telle embauche sont réunies, comme la capacité physique et mentale (...). La cour d’appel (...) a considéré que les parties n’avaient pas conclu un contrat de travail car les demandeurs n’avaient pas été embauchés

; de plus un tel contrat n’avait pas été conclu d’office par le seul dépôt de la requête. Il s’ensuit que la cour d’appel n’a pas méconnu les dispositions de l’article 4 de la loi 2175/1993 (...)

».

Le requérant obtint copie de cet arrêt (n

o

303/2001) le 28 mai 2001.

2.

Autres procédures judiciaires

Le 26 septembre 1997, dans une affaire dans laquelle le requérant n’était pas partie, le Conseil d’Etat jugea que les transporteurs privés, comme le requérant, ainsi que les SEP dans lesquelles ceux-ci étaient intégrés, n’avaient pas droit à être indemnisés. Le Conseil d’Etat s’exprima ainsi

:

«

(...) les entreprises établies directement par la loi ou sur le fondement d’un acte administratif (...) et qui se sont vu céder un privilège d’utilité publique tel un service de transport public, ne tombent pas dans le champ d’application de l’article 106 § 3 de la Constitution, car leur élément patrimonial principal consiste en l’exploitation d’un monopole qui leur a été cédé, lequel est sujet à révocation et non à indemnisation

».

Le Conseil d’Etat ajouta ce qui suit

:

«

A la suite de la concession du monopole de transports publics (...), le législateur ne se heurtait à aucun obstacle constitutionnel pour apprécier et régler de manière différente, aux fins de servir l’intérêt général, tout ce qui était relatif à la mise en oeuvre de la réforme de transports publics, comme la création d’une entreprise plus appropriée. Par conséquent, la vision du législateur, qui s’exprime dans la loi 2175/1993, quant à la meilleure manière de réformer les transports publics (...) constitue une appréciation du législateur qui échappe au contrôle du juge de l’excès de pouvoir

»

(arrêt n

o

3818/1997).

Le 20 décembre 2000, la cour d’appel d’Athènes confirma le raisonnement du Conseil d’Etat et rejeta les actions en dommages-intérêts de 241 anciens actionnaires des SEP qui se plaignaient d’avoir perdu leurs entreprises (arrêt n

o

9673/2000). Le requérant n’avait pas participé à cette procédure.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

Article 17 de la Constitution hellénique

«

»

Article 106 § 3 de la Constitution

«

Sous réserve de la protection accordée en matière d’exportation des capitaux étrangers, prévue à l’article 107, une loi peut régler le rachat d’entreprises ou la participation obligatoire de l’Etat ou d’autres organismes publics à ces entreprises dans la mesure où elles ont un caractère de monopole ou une importance vitale, pour la valorisation des sources de richesse nationale ou, enfin, dans la mesure où leur but principal consiste dans la prestation de services d’intérêt social.

»

GRIEF

Invoquant l’article 1 du Protocole n

o

1, le requérant se plaint d’une atteinte à son droit au respect de ses biens

en raison de l’introduction du nouveau cadre législatif sur l’organisation des transports urbains de la capitale.

EN DROIT

Le requérant se plaint qu’en raison des réformes législatives successives en matière de transports publics, de l’attitude des divers organismes de transports à son égard et du rejet partiel de son recours par les juridictions civiles, il a été privé de son entreprise (l’exploitation de la moitié d’un bus) et n’a pu retrouvé son emploi. Il invoque l’article 1 du Protocole n

o

1, ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

A.

Sur le premier volet du grief

La Cour relève, tout d’abord, que le grief du requérant comprend deux volets bien distincts. D’une part, le requérant se plaint d’avoir été privé de son entreprise, c’est-à-dire de l’exploitation de la moitié d’un bus, suite à l’adoption de la loi n

o

2175/1993. D’autre part, il se plaint que l’OASA refusa de l’embaucher après l’entrée en vigueur de cette loi.

Or, la Cour relève que le requérant ne se plaignit devant les juridictions nationales que du refus de l’OASA de l’embaucher et de lui verser une indemnisation adéquate. En effet, le requérant ne fit aucunement valoir devant les instances internes compétentes le grief qu’il formule actuellement devant la Cour relatif à la perte de son entreprise qui consistait à l’exploitation de la moitié d’un bus

; il ne participa ni à la procédure devant le Conseil d’Etat mettant en cause la constitutionnalité de la loi n

o

2175/1993 ni à la procédure en dommages-intérêts devant les juridictions civiles, toutes deux introduites par d’anciens actionnaires des SEP. Le requérant conteste l’efficacité desdits recours et affirme que le droit interne ne lui offrait aucun recours adéquat et efficace au sens de l’article 35 § 1 de la Convention pour redresser les violations alléguées.

Toutefois, la Cour ne s’estime pas appelée à examiner l’exception de non-épuisement soulevée à cet égard par le Gouvernement, car elle estime que cette partie du grief doit être rejetée pour tardiveté.

En particulier, la Cour rappelle que selon la jurisprudence des organes de la Convention, en l’absence de voies de recours internes, le délai de six mois court à partir de l’acte incriminé. Par conséquent, compte tenu de l’allégation du requérant qu’il n’existait aucun recours à exercer contre la dissolution de son entreprise en vertu de la loi n

o

2175/1993, la Cour estime que le délai de six mois doit se calculer en l’espèce à partir du 22 décembre 1993, date d’entrée en vigueur de ladite loi

; or, la requête a été introduite plus de six mois après cette date, à savoir le 22 octobre 2001. La Cour ne décèle aucun élément dans le dossier qui aurait pu avoir interrompu ou suspendu le cours dudit délai.

D’ailleurs, la Cour arriverait à la même conclusion du non-respect du délai de six mois, même si elle retenait comme point de départ de ce délai le 20 décembre 2000, date à laquelle la cour d’appel d’Athènes rejeta l’action en dommages-intérêts de 241 anciens actionnaires des SEP, procédure à laquelle le requérant ne participa pas. En effet, même si on admet que le requérant n’était pas censé épuiser un recours qui s’est révélé

a posteriori

voué à l’échec, la requête a été introduite plus de six mois après la date à laquelle le requérant a pu se rendre compte de l’inefficacité dudit recours.

Il s’ensuit que le premier volet du grief du requérant est tardif et doit être rejeté conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

B.

Sur le second volet du grief

Se fondant sur l’article 35 § 2 b) de la Convention, le Gouvernement soutient que la Cour doit rejeter la présente requête du fait qu’elle est essentiellement la même que les requêtes n

os

24962/94, 25370/94 et 26303/95 précédemment examinées et rejetées par la Commission Européenne des Droits de l’Homme. Ces requêtes, introduites par d’anciens actionnaires des SEP dont les entreprises furent «

déprivatisées

» en vertu de la loi n

o

2175/1993, soulevaient les mêmes questions que la présente requête à l’égard de l’article 1 du Protocole n

o

1 de la Convention. Alternativement, le Gouvernement affirme que les allégations du requérant sont dénuées de fondement.

Le requérant réfute les thèses du Gouvernement.

La Cour rappelle que, d’après l’article 35 § 2 b) de la Convention, elle ne retient aucune requête introduite en application de l’article 34, provenant du même requérant, lorsqu’elle est essentiellement la même qu’une requête précédemment examinée par la Cour ou déjà soumise à une autre instance internationale d’enquête ou de règlement,

et si elle ne contient pas de faits nouveaux. Dans le cas d’espèce, la Cour souligne que le requérant ne figurait pas parmi les requérants qui avaient saisi la Commission dans le cadre des requêtes n

os

24962/94, 25370/94 et 26303/95. Partant, il a un intérêt légitime de se plaindre d’une atteinte à ses propres droits, distincts de ceux invoqués dans les requêtes mentionnées par le Gouvernement (voir,

mutatis mutandis, Güneri, Karakoc et Demokrasi Baris Partisi et Eski c.

Turquie

, n

os

42853/98, 43698/98 et 44291/98, 8 juillet 2003).

Dès lors, il y a lieu de rejeter cette exception du Gouvernement.

Sur le fond, la Cour note que, dans le cas d’espèce, la loi n

o

2175/1993 a institué l’OASA sous forme de société anonyme soumise au contrôle étatique. Partant, l’OASA avait, donc, à nouveau revêtu la forme de service public. Néanmoins, la Cour rappelle que ni la Convention ni l’article 1 du Protocole n

o

1 ni les autres Protocoles ne garantissent le droit d’accès à la fonction publique (

Glasenapp c.

Allemagne

, arrêt du 29 août 1986, série A n

o

104, p. 26, § 49). Il s’ensuit que la prétention du requérant à être embauché comme chauffeur par l’OASA ne peut passer comme un «

bien

» au sens de l’article 1 du Protocole n

o

1, du fait qu’elle sort du champ d’application de cette disposition.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme incompatible

ratione materiae

avec l’article 1 du Protocole n

o

1, en application de l’article 35 §§

3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Søren

Nielsen

Peer

Lorenzen

Greffier adjoint

Président