ÎNAPOI LA REZULTATE CtEDO
Sursă originală
CtEDO 11.04.2006 AI

BRECHOS c. GRECE

RESPONDENT
GRC
HOTĂRÂRE
11.04.2006
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză 
BRECHOS c. GRECE (CtEDO, 2006)
HUDOC · oficial

Cererei nr. 7632/04

prezentată de Polydefkis BRECHOS

împotriva Greciei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Prima secție), ședință pe 11 aprilie 2006 în o cameră compusă din:

D-nii L. Loucaides, președinte, C.L. Rozakis, D-na N. Vajić, D-nul A. Kovler, D-na E. Steiner, D-nii K. Hajiyev, S.E. Jebens, judecători, și D-nul S. Nielsen, grefier de secție,

Având în vedere petiția sus-menționată introdusă pe 28 februarie 2004,

Având în vedere decizia Curții de a se prevala de art. 29 § 3 al Convenției și de a examina în mod conjunct admisibilitatea și fondul cauzei,

Având în vedere observațiile prezentate de către guvernul pârât și răspunsurile prezentate de către reclamant,

După deliberare, pronunță următoarea decizie:

Reclamantul, D-nul Polydefkis Brechos, este cetățean grec, născut în 1938 și rezident în Atena. El este pensionar de la Organismul Telecomunicațiilor Greciei (în continuare "OTE"). El este reprezentat în fața Curții de D-na I. Ktistakis, avocat la baroul din Thiva. Guvernul grec ("Guvernul") este reprezentat de delegații agentului său, D-nii S. Spyropoulos, assessor la Consiliul Juridic al Statului și D. Kalogiros, auditor la Consiliul Juridic al Statului.

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Pe 30 noiembrie 1994, reclamantul a sesizat tribunalul de primă instanță din Atena cu o cerere de măsuri asiguratorii (αίτηση ασφαλιστικών μέτρων) contestând data pensionării sale, prevăzută pentru 31 decembrie 1994. El susținea în special că lunile în care urmase cursuri la Școala de formare a personalului OTE nu trebuiau luate în considerare pentru calculul timpului de muncă; prin urmare, ar fi trebuit pensionat câteva luni mai târziu. Pe 30 decembrie 1994, tribunalul a admis cererea.

Pe 7 februarie 1995, reclamantul a sesizat tribunalul de primă instanță din Atena cu o acțiune principală (κύρια αγωγή) tendând la anularea rezilierii contractului de muncă. El susținea că pensionarea sa era prematură și contrară regulamentului personalului OTE. Ședința a avut loc pe 21 septembrie 1995. Pe 29 noiembrie 1995, tribunalul de primă instanță a admis parțial cererea și a recunoscut că data pensionării sale trebuie fixată la 31 decembrie 1995 (decizia nr. 4030/1995).

Pe 10 iunie 1996, OTE a atacat această decizie. Pe 4 octombrie 1996, a solicitat fixarea unei date de ședință. Aceasta a fost fixată la 4 februarie 1997, apoi amânată la cererea reclamantului. Pe 11 noiembrie 1997, ședința a fost din nou amânată, din motive care nu reiese din dosar. Pe 7 iulie 1998, OTE a solicitat fixarea unei noi date de ședință. Aceasta a avut loc pe 10 noiembrie 1998.

Pe 16 februarie 1999, curtea de apel din Atena a anulat decizia atacată, în conformitate cu dispozițiile unei convenții colective de muncă din 1994 (hotărârea nr. 1158/1999).

Pe 14 februarie 2002, reclamantul a depus un recurs în casație. A contestat interpretarea dreptului intern de către curtea de apel și a susținut printre altele că hotărârea atacată a adus atingere drepturilor sale garantate de Constituție și diverse dispoziții ale dreptului intern, precum și articolele 6, 12 și 14 ale Convenției și art. 1 al Protocolului nr. 1.

Pe 8 iulie 2003, Curtea de casație a respins recursul. Invocând art. 562 § 2 al codului de procedură civilă (a se vedea mai jos "Dreptul și practica internă relevante"), curtea supremă a declarat inadmisibile mijloacele invocând o pretinsa violație a Constituției, diverse dispoziții ale dreptului intern și ale Convenției, pe motiv că "acțiunea reclamantului se funda pe convenia de muncă și regulamentul personalului OTE și nu pe dispozițiile sus-menționate" (hotărârea nr. 1221/2003). Această hotărâre a fost certificată conform pe 2 septembrie 2003 și arhivată pe 24 septembrie 2003.

1.

art. 28 § 1 al Constituției se citește după cum urmează:

"Regulile dreptului internațional general acceptate, precum și tratatele internaționale după ratificarea lor prin lege și intrarea în vigoare conform dispozițiilor fiecăruia dintre ele, fac parte integrantă din dreptul helenan intern și au o valoare superioară oricărei dispoziții contrare a legii (...)"

2.

Dispozițiile relevante ale codului de procedură civilă se citesc după cum urmează:

art. 106

"Tribunalul acționează doar la cererea unei părți și decide pe baza pretențiilor ridicate de părți (...)"

art. 108

"Actele de procedură au loc la inițiativa și diligența părților (...)"

Articolele sus-menționate consacrează respectiv principiile dispoziției instanței (αρχή διαθέσεως) și inițiativei părților (αρχή πρωτοβουλίας των διαδίκων). Conform principiului dispoziției instanței, protecția judiciară în cadrul litigiilor civile este acordată doar dacă este cerută de părți, în măsura în care o cere și dacă continuă să o ceară. De altfel, conform principiului inițiativei părților, progresul procedurilor civile depinde în întregime de diligența părților (P. Yessiou-Faltsi, Civil Procedure in Hellas, ed. Sakkoulas-Kluwer, p. 45 și următoarele).

art. 559

"Recursul în casație este autorizat doar dacă o regulă de fond a fost încălcată (...) indiferent de dacă este vorba despre o lege sau o obicei, greacă sau străină, drept intern sau internațional (...)"

art. 562 § 2

"Un mijloc de casație care se bazează pe un argument care nu a fost legal ridicat în fața instanței de fond este inadmisibil, cu excepția cazului în care este vorba despre a) o încălcare care nu putea fi ridicată în fața instanței de fond, b) o eroare care rezultă din decizia [atacată] însăși, c) un argument relativ la ordinea publică."

Conform jurisprudenței constante a Curții de casație, pentru ca un mijloc de casație, care se bazează pe presupusa violație a Constituției sau a altor principii generale derivate din alte dispoziții, să fie admisibil, trebuie să apară în acțiunea principală (αγωγή) sau, cel puțin, să fi fost legal ridicat în fața instanțelor de primă instanță și de apel (Curt de casație, nr. 1507/1997, 290/2003, 237/2004).

1.

Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamantul se plânge de o violație a dreptului de acces la un tribunal.

2.

Invocând aceeași dispoziție, reclamantul se plânge, în plus, de durata procedurilor.

3.

Invocând art. 13 al Convenției, reclamantul se plânge de faptul că în Grecia nu există nicio instanță către care s-ar putea adresa pentru a se plânge de durata excesivă a procedurilor.

4.

Invocând art. 1 al Protocolului nr. 1, combinat cu art. 14 al Convenției, reclamantul se plânge de a fi suferit o atentare discriminatorie la dreptul de a respecta bunurile sale.

1.

Reclamantul se plânge că prin declararea inadmisibile a mijloacelor pe care le ridicase în virtutea Convenției, Curtea de casație a adus atingere dreptului de acces la un tribunal. El invocă art. 6 § 1 al Convenției, ale cărui părți relevante sunt formulate după cum urmează:

"Oricine are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) și într-un interval de timp rezonabil, de un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor cu privire la drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)"

Guvernul afirmă în primul rând că petiția este întârziată. El constată că decizia internă definitivă a fost certificată conform pe 2 septembrie 2003 și arhivată pe 24 septembrie 2003, deci mai mult de șase luni înainte de introducerea cererei prezente, pe care Guvernul o situează pe 4 iunie 2004, data la care Curtea a primit formularul cererei. Cât privește bunul-fondat al grievului, Guvernul subliniază că condiția de admisibilitate a unui mijloc de casație prevăzută de art. 562 al codului de procedură civilă este compatibilă cu cerințele articolului 6 al Convenției. Conform acestuia, nimic nu împiedica reclamantul să ridice pretențiile în cauză fie în acțiunea sa, fie în observațiile sale în fața tribunalului de primă instanță și curții de apel.

Reclamantul replica că petiția sa a fost introdusă pe 28 februarie 2004 și deci nu este întârziată. Conform acestuia, decizia curții supreme de a declara inadmisibile mijloacele în cauză era greșită, Convenția având o valoare supralegislativă.

Curtea constată că petiția a fost introdusă pe 28 februarie 2004, data la care reclamantul a trimis Curții prima scrisoare în care expunea suficient obiectul cererei (a se vedea, Kavakçi c. Turcia (dec.), nr. 71907/01, 30 iunie 2005). Rezultă că petiția nu este întârziată. Prin urmare, trebuie respinge excepția Guvernului.

Curtea reamintește jurisprudența ei constantă conform căreia sarcina sa nu este de a înlocui instanțele interne. În primul rând, autorităților naționale, în special curților și tribunalelor, le revine sarcina de a interpreta legislația internă (a se vedea, printre alte multe, García Manibardo c. Spania, nr. 38695/97, § 36, CEDO 2000-II). De altfel, "dreptul la un tribunal", al cărui drept de acces constituie un aspect particular, nu este absolut și se pretează la limitări admise implicit, în special cât privește condițiile de admisibilitate a unui recurs, deoarece apelează prin natura ei la o reglementare de către Stat, care se bucură în această privință de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, aceste limitări nu pot restrânge accesul deschis unui justiciabil pe o cale sau în măsură atât de mare încât dreptul acestuia la un tribunal se află în substanța lucrurilor; în fine, se conciliază cu art. 6 § 1 doar dacă tind la un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit (a se vedea, printre alte multe, Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, hotărâre din 19 februarie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-I, p. 290, § 34).

Curtea reamintește în plus că art. 6 al Convenției nu obligă Statele contractante să creeze curți de apel sau de casație (a se vedea, în special, Delcourt c. Belgia, hotărâre din 17 ianuarie 1970, seria A nr. 11, pp. 13-15, §§ 25-26). Cu toate acestea, dacă asemenea instanțe există, garanțiile articolului 6 trebuie respectate, în special în măsura în care asigură justiciabililor un drept efectiv de acces la tribunale pentru decizii privind "drepturile și obligațiile lor de caracter civil" (a se vedea, printre altele, Brualla Gómez de la Torre c. Spania, hotărâre din 19 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, p. 2956, § 37). În plus, compatibilitatea limitărilor prevăzute de dreptul intern cu dreptul de acces la un tribunal recunoscut de art. 6 § 1 al Convenției depinde de particularitățile procedurii în cauză și trebuie să se țină cont de ansamblul procesului desfășurat în ordinea juridică internă și rolul pe care l-a jucat Curtea supremă, condițiile de admisibilitate a unui recurs în casație putând fi mai riguroase decât pentru un apel (Khalfaoui c. Franța, nr. 34791/97, CEDO 1999-IX).

Curtea reamintește în fine că reglementarea privind formalitățile pentru a forma un recurs urmărește asigurarea bunei administrații a justiției și respectarea, în particular, a principiului securității juridice. Cu toate acestea, cei interesați trebuie să se poată aștepta ca regulile să fie aplicate (Miragall Escolano și altii c. Spania, nr. 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 și 41509/98, § 33, CEDO 2000-I).

În cauza de față, Curtea de casație a declarat inadmisibile mijloacele invocând o pretinsa violație a Convenției, pe motiv că reclamantul omisese să ridice aceste argumente în acțiunea sa principală sau în observațiile sale în fața instanțelor de fond, așa cum impune art. 562 § 2 al codului de procedură civilă.

Regula stabilită de acest articol este clară, accesibilă și previzibilă, în sensul jurisprudenței Curții. Se conciliază cu specificitatea rolului jucat de Curtea de casație, al cărei control este limitat la respectarea dreptului. Reclamantul, care era reprezentat de un avocat pe toată durata procedurilor, trebuia deci să se aștepte ca această regulă să fie aplicată. Argumentul acestuia, conform căruia Curtea de casație ar fi trebuit totuși să examineze mijloacele ridicate în lumina Convenției, ținând seama de valoarea supralegislativă a acesteia, nu poate fi reținut. Într-adevăr, nu este vorba în cazul de față de un caz de refuz arbitrar de aplicare a Convenției, după cum încearcă să prezinte reclamantul, ci de aplicarea regulată a unei norme procedurale vizând garantarea bunei desfășurări a procedurilor de casație. Aceasta este cu atât mai adevărat că Curtea de casație a acordat același tratament argumentelor pe care reclamantul le ridicase pentru prima dată în fața ei în virtutea Constituției și a altor dispoziții ale dreptului intern.

În concluzie, Curtea apreciază că reclamantul nu a suferit un obstacol la accesul la Curtea de casație.

Rezultă că acest grief este evident neîntemeiat și trebuie respins prin aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

2.

Reclamantul se plânge, sub unghiul articolului 6 § 1 al Convenției, de durata procedurilor. Se plânge de asemenea că ordinea juridică internă nu-i oferea un recurs efectiv, în sensul articolului 13 al Convenției, care îi permite să se plângă de această durată. art. 13 al Convenției dispune:

"Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale."

Guvernul afirmă că procedurile litigioase au debutul pe 7 februarie 1995, cu sesizarea tribunalului de primă instanță din Atena de acțiunea principală a reclamantului. Subliniază că reclamantul a așteptat trei ani pentru a depune recursul în casație și că instanțele sesizate au dovedit diligență în desfășurarea procedurilor. Guvernul susține de asemenea că art. 13 al Convenției nu a fost încălcat. Subliniază în special că cei interesați pot căuta să accelereze procedurile.

Reclamantul afirmă că procedurile litigioase au debutul pe 30 noiembrie 1994, cu sesizarea tribunalului de primă instanță cu cererea de măsuri asiguratorii, și că a cunoscut o durată excesivă pentru care doar instanțele sesizate sunt responsabile. Reclamantul susține în plus că recururile propuse de Guvern nu îndeplinesc condițiile articolului 13 al Convenției și că Guvernul nu produce niciun exemplu jurisprudențial de aplicare efectivă a acestora.

Curtea constată în primul rând că înainte de a sesiza instanțele interne cu acțiunea principală, reclamantul a inițiat o procedură de măsuri asiguratorii. Or, Curtea apreciază că aceasta nu intră în sfera de aplicare a articolului 6 al Convenției (a se vedea, de exemplu, Apis s.a. c. Slovacia (dec.), nr. 39754/98, 13 ianuarie 2000) și deci nu trebuie luate în considerare decât procedurile asupra acțiunii principale a reclamantului. Această procedură a debutul pe 7 februarie 1995, cu sesizarea tribunalului de primă instanță din Atena și s-a încheiat pe 8 iulie 2003, cu hotărârea nr. 1221/2003 a Curții de casație. A durat deci opt ani, cinci luni și o zi pentru trei instanțe.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază ținând cont de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente, precum și enjeu al litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre alte multe, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

Curtea reamintește apoi că doar lentori imputabile Statului pot duce la constatarea depășirii "intervalului rezonabil" (a se vedea, în special, Papachelas c. Grecia [GC], nr. 31423/96, § 40, CEDO 1999-II).

Dacă durata pe care a cunoscut-o procedura în cauză pare la prima vedere excesivă, Curtea constată că reclamantul a așteptat aproape trei ani pentru a depune recursul în casație și adversarul acestuia a așteptat mai mult de șase luni pentru a apela. Curtea constată în plus întârzierea cu care adversarul reclamantului solicita de fiecare dată fixarea unei noi date de ședință în fața curții de apel; cât privește reclamantul, nu a solicitat niciodată fixarea unei date de ședință. Curtea reamintește în această privință că, conform principiilor dispoziției instanței și inițiativei părților consacrate de articolele 106 și 108 ale codului de procedură civilă (a se vedea mai sus "Dreptul și practica internă relevante"), progresul procedurilor depinde în întregime de diligența părților; dacă acestea abandonează provizoriu sau definitiv instanța, tribunalele nu pot de proprie inițiativă le impune reluarea.

Cât privește comportamentul autorităților judiciare, Curtea apreciază că nu le poate reproșa perioade de inactivitate sau lentoare nejustificate. Într-adevăr, Curtea constată că instanțele sesizate au statutat în termene mai mult sau mai puțin rezonabile: nouă luni și douăzeci și doi de zile pentru decizia tribunalului de primă instanță; doi ani, opt luni și șase zile pentru hotărârea curții de apel; un an, patru luni și douăzeci și doi de zile pentru hotărârea Curții de casație.

În lumina celor de mai sus, Curtea apreciază, cât privește prezenta cauză, că justiția nu a fost "administrată cu întârzieri de natură să compromită eficacitatea și credibilitatea" (Katte Klitsche de la Grange c. Italia, hotărâre din 27 octombrie 1994, seria A nr. 293-B, p. 39, § 61).

Cu privire la art. 13 al Convenției, Curtea reamintește că această dispoziție cere un recurs intern doar pentru plângerile care pot fi apreciate "defensabile" în lumina Convenției (a se vedea, printre altele, Powell și Rayner c. Regatul Unit, hotărâre din 21 februarie 1990, seria A nr. 172, p. 14, § 31). Ținând seama de considerațiile de mai sus cu privire la grievul tirat din durata procedurilor, Curtea apreciază că reclamantul nu are în cazul de față un grief "defensabil", în sensul articolului 13.

Rezultă că această parte a cererei este evident neîntemeiat și trebuie respins prin aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

3.

Reclamantul se plânge că pensionarea sa era prematură, ceea ce a avut drept rezultat pierderea salariilor unui an și perceperea unei pensii inferioare celei pe care ar fi putut-o obține dacă ar fi lucrat un an mai mult. El invocă art. 1 al Protocolului nr. 1, formulat după cum urmează:

"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Niciuna nu poate fi privată de proprietate decât din motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu afectează dreptul pe care îl au Statele de a pune în aplicare legile pe care le apreciază necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi."

Curtea reamintește că un reclamant nu poate invoca o violație a articolului 1 al Protocolului nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se referă la "bunurile" sale în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de "bunuri" poate acoperi atât "bunurile actuale" cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puțin o "speranță legitimă" de a obține plăcerea efectivă a unui drept de proprietate. Pe de altă parte, speranța de a vedea recunoscut un drept de proprietate pe care se află în imposibilitate de a-l exercita efectiv nu poate fi considerată un "bun" în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1, și la fel cu o creanță condiționată care se stinge din cauza nerealizării condiției (a se vedea Prince Hans-Adam II de Liechtenstein c. Germania [GC], nr. 42527/98, §§ 82-83, CEDO 2001-VIII și Gratzinger și Gratzingerova c. Republica Cehă (dec.) [GC], nr. 39794/98, § 69, CEDO 2002-VII).

În cauza de față, Curtea constată că obiectul procedurilor inițiate de reclamant nu privea un "bun actual"; într-adevăr, acesta revendica în primul rând anularea rezilierii contractului de muncă și dreptul de a fi pensionat pe 31 decembrie 1995 cel mai devreme. Dacă ar fi avut succes la finalizarea acestei proceduri, ar fi putut lucra un an mai mult și percepe salariile și pensia aferente acestui an suplimentar de muncă. Or, instanțele sesizate au hotărât definitiv că reclamantul nu avea dreptul de a fi pensionat pe 31 decembrie 1995. Prin urmare, Curtea consideră că pretențiile reclamantului de a percepe salarii pentru un an suplimentar de muncă sau de a percepe o pensie mai mare se fundau pe pure speculații și nu pot fi analizate ca o "valoare patrimonială" apelând la protecția articolului 1 al Protocolului nr. 1. Desigur, tribunalul de primă instanță din Atena, care a tranșat cauza în primă instanță, a concluzionat că data pensionării reclamantului trebuie fixată pe 31 decembrie 1995. Această sentință de primă instanță a fost totuși mai târziu anulată, în cadrul aceleiași proceduri, de curtea de apel și Curtea de casație. De aceea, nu era suficiență pentru a genera un interes patrimonial analizabil ca o "valoare patrimonială" (Kopecký c. Slovacia [GC], nr. 44912/98, §§ 58-60, CEDO 2004-...).

În aceste condiții, Curtea apreciază că în contextul procedurilor tendând la anularea rezilierii contractului de muncă, reclamantul nu avea un "bun", în sensul primei fraze a articolului 1 al Protocolului nr. 1. De aceea, garanțiile acestei dispoziții nu se aplică în cazul de față.

Rezultă că acest grief este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respins prin aplicarea articolului 35 § 4.

4.

Reclamantul se plânge că doar angajații OTE care au fost pensionați între 1994 și 1999 au suferit un asemenea tratament defavorabil. Alți angajați care au fost pensionați înainte de 1994 sau după 1999 au beneficiat de convenții colective de muncă mai favorabile. El invocă art. 14 al Convenției, care se citește după cum urmează:

"Dispoziția drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurată fără nicio discriminare, în special pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau oricăror alte opinii, originii naționale sau sociale, apartenenței la o minoritate națională, averii, nașterii sau oricărei alte situații."

Curtea reamintește că art. 14 al Convenției interzice tratarea diferenciată, fără justificare obiectivă și rezonabilă, a persoanelor plasate în situații comparabile (Salgueiro da Silva Mouta c. Portugalia, nr. 33290/96, § 26, CEDO 1999-IX; Odièvre c. Franța [GC], nr. 42326/98, § 55, CEDO 2003-III). Or, Curtea nu vede niciun element care să o conducă să spună că ar fi existat o "discriminare" contrară Convenției. Reclamantul a fost supus aplicării convenției colective de muncă din 1994, aplicabilă la momentul faptelor. Dacă reglementările anterioare sau ulterioare acestei convenții erau mai favorabile pentru angajați, aceasta nu putea constitui o diferență de tratament în sensul acestei dispoziții.

Rezultă că acest grief este evident neîntemeiat și trebuie respins prin aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

De aceea, trebuie pus capăt aplicării articolului 29 § 3 al Convenției și petiția declarată inadmisibilă.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară petiția inadmisibilă.

Søren Nielsen

Loukis Loucaides

Grefier

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2007-09-06
0,95
SIDERAKIS ET AUTRES c. GRECE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 21606/05 présentée par Ioannis SIDERAKIS et autres contre la Grèce La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 6 septembre 2007 en une chambre comp
CtEDO 2006-10-24
0,95
KOSMIDIS ET AUTRES c. GRECE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 32141/04 présentée par Athanasios KOSMIDIS et autres contre la Grèce La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 24 octobre 2006 en une chambre com
CtEDO 2007-11-15
0,95
KOURIS c. GRECE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 2045/06 présentée par Georgios KOURIS contre la Grèce La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 15 novembre 2007 en une chambre composée de : MM.
CtEDO 2009-05-14
0,95
AFFAIRE VERVESOS c. GRÈCE
PREMIÈRE SECTION AFFAIRE VERVESOS c. GRÈCE ( Requête n o 14721/06) ARRÊT STRASBOURG 14 mai 2009 DÉFINITIF 14/08/2009 Cet arrêt peut subir des retouches de forme. En l’affaire Vervesos c. Grèce, La Cour européenne des droits de l’homme (prem
CtEDO 2009-04-16
0,95
AFFAIRE DAVARIS c. GRECE
PREMIÈRE SECTION AFFAIRE DAVARIS c. GRÈCE ( Requête n o 43394/06) ARRÊT STRASBOURG 16 avril 2009 DÉFINITIF 16/07/2009 Cet arrêt peut subir des retouches de forme. En l’affaire Davaris c. Grèce, La Cour européenne des droits de l’homme (prem
Sursă