SECȚIUNEA A TREIA CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL BECER Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se întrunește într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Kūris Türmen Zupančič Hedigan mes Tsatsa-Nikolovska H.S. Greve, judecători și Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 decembrie 2003, Renunță hotărârea pe care a adoptat-o aceasta, adoptată la această dată procedura La originea cauzei (n 57562/00) îndreptată împotriva Republicii Turcia și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, domnii Sekvan Becerikli și Ahmet Altekin ( Reclamanții, care au fost admiși în beneficiul asistenței judiciare, sunt reprezentați de domnul Mustafa La 26 iunie 2001, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice restul cererii guvernului. Prin scrisoarea din 29 iulie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (1) și (3) din Convenție, atât asupra admisibilității, cât și asupra fondului cererii. Reclamanții, Sekvan Becerikli și Ahmet Altekin, sunt cetățeni turci, născuți în 1974 și, respectiv, 1966. La introducerea cererii lor, primul a fost deținut la închisoarea Ordu și al doilea la închisoarea Izmir. Iulie 1994, reclamanții au fost arestați și reținuți în incinta secțiunii antiteroriste a Direcției de Securitate Izmir. Ei au fost suspectați că au luat parte la activitățile PKK. La 11 iulie 1994, reclamanții au fost transferați în fața judecătorului-sef în apropierea Curții de Securitate a statului Izmir, care a ordonat arestarea lor provizorie. Hotărârea din 13 martie 1997, Curtea de Securitate a statului Izmir l-a condamnat pe Ahmet Altekin la o pedeapsă cu închisoarea de 3 ani și 9 luni pentru asistență și asistență acordată unei organizații armate ilegale, în temeiul articolelor 169 din Codul Penal și 5 din N 3713 privind combaterea terorismului. Prin aceeași hotărâre, a condamnat Sekvan Becerikli la condamnare pe viață pentru trădare împotriva integrității statului în temeiul articolului 125 din Codul Penal. Comisia a constatat că acesta din urmă a participat activ la asasinarea unei persoane și a desfășurat diverse activități în cadrul acestei organizații armate ilegale (recrutarea activiștilor înarmați, racket etc.). La 18 iunie 1998, hotărârea a fost infirmată de Curtea de Casație. La 24 noiembrie 1998, reclamanții au fost judecați din nou de Curtea de Securitate a statului Izmir, care i-a condamnat la aceeași pedeapsă. noiembrie 1998. Consiliile lui Sevkan Becerikli nu au participat la această audiere. Hotărârea de Casație a fost pronunțată la 10 noiembrie 1999. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 12. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4339/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia 53431/99, §§ 11-12, 23 octombrie 2003). CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALEGUTĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIA 13. Reclamanții afirmă că instanța de securitate a statului care i-a judecat și condamnat nu constituie o instanță imparțială și independentă care le-a putut garanta un proces echitabil din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său. De asemenea, aceștia denunță o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil, din cauza lipsei de asistență din partea unui avocat în timpul arestării lor, de a nu fi putut interoga martorii cu descărcare de gestiune și de a nu fi fost informați în timp util cu privire la avizul procurorului general în apropierea Curții de Casație. (1) și (3) lit. (b) pct. (c) și (d) din Convenție, care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale, în mod public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) de fond a oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice acuzat are dreptul, printre altele, la (b) să pună timp și facilități necesare pentru pregătirea apărării sale sau să aibă asistență din partea unui apărător ales de el și, dacă nu are mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției impun acest lucru (d) să interogheze sau să pună sub semnul întrebării martorii acuzați și să obțină convocarea și interogarea martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții pe care martorii acuzați (...) cu privire la admisibilitate 14. Guvernul invită Curtea să respingă, pentru nerespectarea termenului de șase luni prevăzut în art. 35 din Convenție, obiecția privind componența Curții de Securitate a statului. Acesta susține că hotărârea internă definitivă, referitoare la cauza privind lipsa independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului, este cea pronunțată de aceeași instanță. În această privință, acesta susține că nici Curtea de Securitate a statului, nici Curtea de Casație nu au competența de a se pronunța cu privire la acest motiv, în măsura în care componența cursurilor de securitate ale statului era cuprinsă, la momentul faptelor, de legislația internă. Acesta concluzionează că reclamanții ar fi trebuit să depună cererea în termen de șase luni de la data la care și-au dat seama de ineficiența căilor de atac interne, și anume de la hotărârea Curții de Securitate a statului, și anume la 24 noiembrie 1998. 13 aprilie 2000. În susținerea argumentării sale, guvernul face trimitere la jurisprudența Curții (Kalan c. Turcia (dec), nr. 73561/01, 2 octombrie 2001). 15. Curtea amintește că a respins o excepție similară în cauza Özdemir c. Turcia (hotărârea menționată anterior, punctul 26). Ea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge excepția guvernului. 16. Curtea consideră, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special Çiraklar c. Turcia , Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1998 VII) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, că acest motiv trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. În plus, Curtea constată că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Cu privire la independența și imparțialitatea Curții de Securitate a Statului 17. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 1 din Convenție (a se vedea Özel, citată anterior, §§ 33-34, și Özdemir, citată anterior, §§§ 36). Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamanții, care răspundeau în fața unei instanțe de securitate din statul de încălcări prevăzute și reprimate prin Codul Penal, s-au temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, ei se puteau teme în mod legitim că Curtea de Securitate a statului se va lăsa ghidată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le-au exprimat reclamanții cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Calc. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec. 1998 IV, p. 1573, § 72 in fine 19. Curtea concluzionează că, atunci când i-a judecat și condamnat pe reclamanți, Curtea de Securitate a statului nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) privind echitatea procedurii penale 20. Guvernul contestă existența unei încălcări. 21. Curtea amintește că a judecat deja în cauze similare faptul că o instanță a cărei lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în nici un caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa 22. Având în vedere constatarea încălcării dreptului reclamanților de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze prezentele obiecțiuni (a se vedea, printre altele, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Çiraklar c. Turcia, Rec., 1998-VII, p. 3074, § 44-45). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 23. art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impediment a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamanții susțin că au suferit un prejudiciu moral. Sekvan Becerikli evaluează acest prejudiciu la 70 000 EUR (EUR) și Ahmet Altekin la 30 000 EUR. În ceea ce privește evaluarea prejudiciului material pretins, reclamanții solicită Curții numirea unui expert. 25. Guvernul nu se pronunță. 26. În ceea ce privește pretinsul prejudiciu material, Curtea nu poate specula asupra rezultatului la care procedura în fața Curții de Securitate a statului ar fi dus dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc. Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamanților o compensație în acest sens, Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, p. 284, punctul 85 27. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele speței, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă (ciraklar, citată anterior, p. 3074, punctul 49). Concluzionând că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu îndeplinește condițiile de independență și imparțialitate în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție, Curtea consideră că, în principiu, redresarea cea mai adecvată ar fi să fie rejudecată în timp util de către o instanță independentă și imparțială (Gençel, citată anterior, punctul 27). Reclamanții solicită, de asemenea, 8 000 EUR (EUR) pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și a Curții. Reclamanții nu furnizează nicio justificare. 30. Guvernul nu se pronunță. 31. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea, hotărând în echitate, acordă în comun reclamanților 2 000 EUR, cu excepția celor 630 EUR plătite de Consiliul Europei în cadrul asistenței judiciare și care nu au fost deja luate în considerare în cerere. Interese moratoriu 32. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A se vedea că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza lipsei de independență și de imparțialitate a Curții de Securitate a statului A declarat că nu este necesar să se examineze celelalte obiecțiuni întemeiate pe art. 6 din Convenție A declarat că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral a declarat că Statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 2 000 EUR (două mii de euro), minus 630 EUR (șase sute treizeci de euro) percepute în cadrul asistenței judiciare, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte cheltuieli fiscale datorate în momentul plății, care urmează să fie convertită în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 8 ianuarie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte
TROISIÈME SECTION
BECERİKLİ ET ALTEKİN c. TURQUIE
(Requête n
o
57562/00)
ARRÊT
8 janvier 2004
14/06/2004
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Becerikli et Altekin c. Turquie,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
G.
Ress
,
président
,
P.
Kūris
,
R.
Türmen
,
B.
Zupančič
,
J.
Hedigan
,
M
mes
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
H.S.
Greve,
juges
,
et de
M.
V.
Berger,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 décembre 2003,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
57562/00) dirigée contre la République de Turquie et dont deux ressortissants de cet Etat, MM. Sekvan Becerikli et Ahmet Altekin («
les requérants
»), ont saisi la Cour le 13 avril 2000 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Les requérants, qui ont été admis au bénéfice de l'assistance judiciaire, sont représentés par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent.
3.
Le 26 juin 2001, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le restant de la requête au Gouvernement. Par une lettre du 29 juillet 2002, la Cour a informé les parties qu'elle se prononcerait, en application de l'article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête.
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
4.
Les requérants, Sekvan Becerikli et Ahmet Altekin, sont des ressortissant turcs, nés respectivement en 1974 et 1966. Lors de l'introduction de leur requête, le premier était détenu à la prison d'Ordu et le deuxième à la prison d'Izmir.
5.
Le 1
er
juillet 1994, les requérants furent arrêtés et placés en garde à vue dans les locaux de la section anti-terroriste de la direction de la sûreté d'Izmir. Ils étaient soupçonnés d'avoir pris part aux activités du PKK.
6.
Le 11 juillet 1994, les requérants furent traduits devant le juge assesseur près la Cour de sûreté de l'Etat d'Izmir, lequel ordonna leur mise en détention provisoire.
7.
Par
arrêt du 13 mars 1997, la cour de sûreté de l'Etat d'Izmir condamna Ahmet Altekin à une peine d'emprisonnement de 3 ans et 9 mois pour aide et assistance à une organisation armée illégale, en vertu des articles 169 du code pénal et 5 de la n
o
3713 sur la lutte contre le terrorisme. Elle constata que ce dernier avait recelé, en connaissance de cause, certains équipements appartenant à ladite organisation. Par le même arrêt, elle condamna Sekvan Becerikli à la réclusion à perpétuité pour trahison contre l'intégrité de l'Etat en vertu de l'article 125 du code pénal. Elle constata que ce dernier avait activement participé à l'assassinat d'une personne et mené diverses activités au sein de cette organisation armée illégale (recrutement des militants armés, racket, etc.).
8.
Le 18 juin 1998, l'arrêt fut infirmé par la Cour de cassation.
9.
Le 24 novembre 1998, les requérants furent à nouveau jugés par la cour de sûreté de l'Etat d'Izmir qui les condamna à la même peine.
10.
Les requérants et le parquet se pourvurent en cassation.
11.
Le 21 octobre 1999, après avoir tenu une audience unique au cours de laquelle le procureur général présenta son avis sur le pourvoi des requérants, la Cour de cassation confirma le jugement du 24
novembre
1998.Les conseils de Sevkan Becerikli ne participèrent pas à cette audience. L'arrêt de cassation fut prononcé le 10 novembre 1999.
II.
12.
Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts
Özel c. Turquie
(n
o
42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et
Gençel c.
Turquie
,
n
o
53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION
13.
Les requérants allèguent que la cour de sûreté de l'Etat qui les a jugés et condamnés ne constitue pas un «
tribunal impartial et indépendant
» qui eût pu leur garantir un procès équitable en raison de la présence d'un juge militaire en son sein. Ils dénoncent également une violation de leur droit à un procès équitable, en raison de l'absence d'assistance d'un avocat lors de leur garde à vue, de ne pas avoir pu interroger les témoins à décharge et de ne pas avoir été informés en temps utile de l'avis du procureur général près la Cour de cassation.
Ils y voient une violation de l'article 6 §§ 1 et 3 b) c) et d) de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
b) diposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense
;
c)
se défendre lui-même ou avoir l'assistance d'un défenseur de son choix et, s'il n'a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d'office, lorsque les intérêts de la justice l'exigent
;
d) interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l'interrogation des témoins à décharge dans les memes conditions que les témoins à charge
;
(...)
»
A.
Sur la recevabilité
14.
Le Gouvernement invite la Cour à rejeter, pour non-respect du délai de six mois prévu à l'article 35 de la Convention, le grief concernant la composition de la cour de sûreté de l'Etat. Il soutient que la décision interne définitive, concernant le grief relatif au manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat, est celle rendue par cette même juridiction. A cet égard, il fait valoir que ni la cour de sûreté de l'Etat ni la Cour de cassation n'étaient habilitées à se prononcer sur ce grief dans la mesure où la composition des cours de sûreté de l'Etat découlait, à l'époque des faits, de la législation interne. Il en conclut que les requérants auraient dû introduire leur requête dans les six mois suivant le moment où ils s'étaient rendus compte de l'inefficacité des recours internes, c'est-à-dire à partir de l'arrêt de la cour de sûreté de l'Etat, à savoir, le 24
novembre
1998.Or, il souligne que la requête a été introduite le
13 avril 2000. A l'appui de son argumentation, le Gouvernement fait référence à la jurisprudence de la Cour (
Kalan c. Turquie
(déc), n
o
73561/01
, 2 octobre 2001).
15.
La Cour rappelle qu'elle a rejeté une exception semblable dans l'affaire
Özdemir c. Turquie
(arrêt précité, § 26). Elle n'aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette donc l'exception du Gouvernement.
16.
La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment
Çiraklar c. Turquie
, arrêt du 28 octobre 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
VII) et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que ce grief doit faire l'objet d'un examen au fond. Elle constate en outre que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.
B.
Sur le fond
1.
Sur l'indépendance et l'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat
17.
La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6
§
1 de la Convention (voir
Özel
, précité, §§ 33-34, et
Özdemir
, précité, §§
35
‑
36).
18.
La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu'il est compréhensible que les requérants, qui répondaient devant une cour de sûreté de l'Etat d'infractions prévues et réprimées par le code pénal, aient redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, ils pouvaient légitimement craindre que la cour de sûreté de l'Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu'étaient objectivement justifiés les doutes nourris par les requérants quant à l'indépendance et à l'impartialité de cette juridiction (
Incal c. Turquie
, arrêt du 9 juin 1998,
Recueil
1998
‑
IV, p. 1573, § 72
in fine
).
19.
La Cour conclut que, lorsqu'elle a jugé et condamné les requérants, la cour de sûreté de l'Etat n'était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1.
2.
Sur l'équité de la procédure pénale
20.
Le Gouvernement conteste l'existence d'une violation.
21.
La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu'un tribunal dont le manque d'indépendance et d'impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.
22.
Eu égard au constat de violation du droit des requérants à voir leur cause entendue par un tribunal indépendant et impartial auquel elle parvient, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner les présents griefs (voir, entre autres,
Çiraklar
c. Turquie
, arrêt du 28 octobre 1998,
Recueil
1998-VII, p.
3074, §§ 44-45).
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
23.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage matériel et moral
24.
Les requérants allèguent avoir subi un préjudice moral. Sekvan Becerikli évalue celui-ci à 70 000 euros (EUR) et Ahmet Altekin à 30
000 euros (EUR). Pour ce qui est de l'évaluation du préjudice matériel allégué, les requérants demandent à la Cour la nomination d'un expert.
25.
Le Gouvernement ne se prononce pas.
26.
En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l'Etat aurait abouti si l'infraction à la Convention n'avait pas eu lieu. Il n'y a donc pas lieu d'accorder aux requérants une indemnité à ce titre
(
Findlay c. Royaume-Uni
, arrêt du 25 février 1997,
Recueil
1997-I, p. 284, § 85).
27.
Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l'espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (
Çiraklar
, précité, p. 3074, § 49).
28.
En concluant que la condamnation d'un requérant a été prononcée par un tribunal ne répondant pas aux conditions d'indépendance et d'impartialité au sens de l'article 6 § 1 de la Convention, la Cour estime qu'en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial (
Gençel
, précité, § 27).
B.
Frais et dépens
29.
Les requérants demandent également 8 000 euros (EUR) pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la Cour. Les requérants ne fournissent aucun justificatif.
30.
Le Gouvernement ne se prononce pas.
31.
Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour, statuant en équité, accorde conjointement aux requérants 2 000 EUR, déduction faite des 630 EUR versés par le Conseil de l'Europe au titre de l'assistance judiciaire et qui n'ont pas déjà été pris en compte dans la demande.
C.
Intérêts moratoires
32.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat
;
3.
Dit
qu'il n'y a pas lieu d'examiner les autres griefs tirés de l'article 6 de la Convention
;
4.
Dit
que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral
;
5.
Dit
a)
que l
'
Etat défendeur doit verser aux requérants conjointement, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44 § 2 de la Convention, 2 000 EUR (deux mille euros), moins les 630 EUR (six cents trente euros) perçus au titre de l'assistance judiciaire, pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement
;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
6.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 janvier 2004 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président