CUARTA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILitatea cererii nr. 55939/00 de Kristjan SULAOJA împotriva Estoniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care stă la 13 ianuarie 2004 în calitate de Cameră compusă din: Sir Nicolas Bratza Președintele Pillonpäää dna Strážnická Casadevell, Maruste Pavlovschi Borrego Borrego, judecători și dna F. Elens-Passos grefierul adjunct al secțiunii Având în vedere cererea depusă la 20 octombrie 1999, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dl Kristjan Sulaoja, este un cetățen estonian născut în 1964 și locuiește în satul Hüüru, județul Harju. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl T. Sild, un avocat practicant la Tallinn. Guvernul contestat a fost reprezentat de agenții lor, dna M. Hion, Primul Secretar al Diviziei Drepturilor Omului a Departamentului Juridic al Ministerului Afacerilor Externe și dl. Harremoes, consilier special al Misiunii Republicii Estonia la Consiliu al Europei. Situațiile cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 14 februarie 1998 La 16 februarie 1998, poliția Pärnu a luat reclamantul în custodie pe baza suspiciunilor că a fost furat. La 16 februarie 1998, reclamantul a fost eliberat din custodie, dar a fost supus unei alte măsuri preventive sub formă de interzicere a părăsirii locului său de reședință. La 19 februarie 1998, reclamantul a fost reinteresat după suspiciune de două alte acte de furt, unul dintre care a fost comis în aceeași zi. La 20 februarie 1998, reclamantul a fost acuzat de trei conturi de furt și investigatorul de poliție a solicitat Curtea Municipală Pärnu ( Pärnu Linnakohus ) să aplice măsura de custodie preventivă până la 20 aprilie 1998. Reclamantul a declarat în scris că nu a vrut să participe la ședința din fața Tribunalului Orașului cu privire la cererea investigatorului și că nu a considerat nici prezența avocatului său acolo necesar. În aceeași zi, adică 20 februarie 1998, Tribunalul a autorizat detenția reclamantului până la 20 martie 1998. În martie 1998, reclamantul a fost acuzat de conturi suplimentare de furt, comise împreună cu 2 minori. La 20 martie 1998, investigatorul a solicitat o prelungire a detenției reclamantului. Având în vedere faptul că reclamantul a fost acuzat de infracțiuni suplimentare, că nu are nici o reședință fixe sau loc de muncă și că a avut două condamnari penale anterioare, investigatorul a constatat că reclamantul poate, în timp ce, în libertate, să renunțe, să evite ancheta și să fugă. De asemenea, investigatorul a remarcat că reclamantul a mărturisit acuzațiile. Reclamantul nu a vrut să participe la ședința dinaintea Tribunalului Orașului, care a permis cererea investigatorului și a prelungit detenția reclamantului până la 20 aprilie 1998. La 17 aprilie 1998, Tribunalul municipal a acordat cererea investigatorului de a prelungi în continuare detenția reclamantului până la 20 iunie 1998. Cererea s-a bazat pe motive similare cu cele incluse în cererea anterioară. Reclamantul a afirmat din nou că nu dorește să participe la audierea privind prelungirea custodiei sale. La 18 iunie 1998, detenția reclamantului a fost prelungită de Curtea Orașului pentru a treia oară la cererea investigatorului care s-a bazat pe argumentele sale anterioare. Prelungirea a fost valabilă până la 20 august 1998. La 19 august 1998, Curtea Orașului a desfășurat o audiție cu privire la prelungirea în continuare a detenției reclamantului. Acesta a respins cererea reclamantului de a fi eliberat și prelungit deținerea până la 20 septembrie 1998. Curtea a constatat că reclamantul nu are loc de reședință, familie sau muncă. Dacă a fost eliberat, ar putea continua să comite infracțiuni pentru a-l sprijini și, de asemenea, să evite ancheta. La 1 septembrie 1998, investigatorul a elaborat o acuzație finală care a inclus o acuzație suplimentară de a induce minorii să participe la o infracțiune. La 18 septembrie 1998, în urma unei audieri cu participarea reclamantului și a avocatului său, Tribunalul orașului a hotărât, la cererea investigatorului, să prelungească detenția reclamantului până la 20 noiembrie 1998, având în vedere volumul mare al cazului penal. El a fost acuzat de mai multe infracțiuni pentru care el ar putea fi condamnat la închisoare. Astfel, a existat motive să creadă că el ar putea absonda sau comite noi infracțiuni, dacă ar fi eliberat. La 20 noiembrie 1998, Tribunalul Orașului a auzit reclamantul și avocatul său pe a șasea cerere a investigatorului de a prelungi detenția reclamantului. Remarcat din nou că reclamantul nu avea loc de reședință, de muncă sau de familie pentru a-l sprijini, a decis să-și prelungească detenția până la 20 ianuarie 1999. La 18 ianuarie 1999, investigatorul a depus o altă cerere de prelungire a mandatului de custodie a reclamantului până la 20 februarie 1999, adică 12 luni în total. Reclamantul nu a vrut să fie prezent la examinarea acestei cereri la Tribunalul Orașului, care a constatat cererea justificată și a permis acest lucru din motive similare cu cele din deciziile sale anterioare. La 12 februarie 1999, reclamantul și avocatul său au fost familiarizați cu rezultatele anchetei preliminare ale cazului penal. Trei zile mai târziu, procurorul public a aprobat proiectul de pronunțare și cazul a fost în judecată de judecată. Prin decizia din 18 februarie 1999, Curtea Orașului, care a reexaminat dosarul din procedură, a angajat reclamantul pentru proces și a lăsat neschimbat măsura de custodie preventivă. Curtea s-a bazat pe dispozițiile relevante, inclusiv art. 189, din Codul de Procedură Penală. Reclamantul nu a primit o copie a hotărârii instanței, dar a fost notificat de procurorul public cu privire la reînnoirea detenției sale la 22 februarie 1999. La 22 februarie 1999, reclamantul s-a plâns la Tribunalul Orașului că nu era mulțumit cu investigatorul care a refuzat să își desfășoare confruntarea cu martorii. El a considerat că ancheta a fost incompletă și a cerut instanței să trimită cazul înapoi la autoritatea relevantă. La 15 martie 1999, reclamantul a depus o altă plângere la Tribunalul Orașului, susținând că detenția sa după 20 februarie 1999 este ilegală și solicită eliberarea sa din custodie. El a susținut că, în temeiul Codului de procedură penală (art. 73 alineatul (6)) notificarea unei prelungiri a detenției ar trebui să ajungă la locul de detenție înainte de expirarea ordinului anterior. Cu toate acestea, el a primit notificarea numai la 22 februarie 1999. În audierea de la Tribunalul Orașului din 31 martie 1999, reclamantul a invocat acuzațiile de furt, dar a refuzat că a indus doi minori, M.T. și R.P., să participe la activitatea sa penală. Curtea a auzit cinci martori, inclusiv M.T. și R.P. prin o hotărâre dată în aceeași zi, a condamnat reclamantul pentru cinci conturi de furt în temeiul articolului 139 alin. (2) din Codul Penal, precum și în acuzația de a induce minorii să participe la infracțiunea sa, în conformitate cu art. 202 din Codul, și a condamnat-o la închisoarea de 2 ani. Hotărârea nu menționează cererea reclamantului de eliberare sau continuarea măsurii de custodie preventivă. La 15 aprilie 1999, reclamantul a depus recurs împotriva hotărârii la Curtea de Apel de Tallinn ( Tallinna Ringkonnakohus ) în care a contestat condamnarea sa în temeiul articolului 202 din Codul Penal. El s-a plâns, de asemenea, că investigatorul a refuzat cererea de a face o confruntare cu complicii lui M.T și R.P., și a cerut instanței de recurs să audă martorul R.J, fără a indica nici un motiv pentru cererea sa. Reclamantul a solicitat mai mult eliberarea de la custodie și a susținut că continuarea sa deținut după 20 februarie 1999 este ilegală. La 23 aprilie 1998, Curtea de Apel a informat reclamantul cu privire la data audierii sale preliminare, menționând că prezența sa este obligatorie. La 28 aprilie 1999, după o ședință preliminară la care reclamantul nu a participat, Curtea de Apel a anulat hotărârea Tribunalului din motive procedurale și i-a trimis cazul pentru o nouă examinare cu o compoziție de instanță diferită. În plus, pe măsură ce reclamantul a suferit un handicap mental, a fost necesar să aibă un aviz de experți psihiatrici cu privire la starea sa mentală. Nici decizia, nici minuta de audiere nu face referire la cererea reclamantului de eliberare. La 6 mai 1999, reclamantul a scris Tribunalului orașului să-l ceară, fără a specifica motivele, să-și cheme martorul R.J. În ziua următoare, reclamantul a interzis un recurs împotriva hotărârii instanței de recurs la Curtea Supremă, susținând că nici Curtea Orașului, nici Curtea de Apel nu au indicat pe motivul în care a fost reținut. A susținut că termenul maxim de un an pentru detenția preventivă, prevăzut la art. 74 din Codul de Procedură Penală, a expirat la 19 sau 20 februarie. 1999 și că continuarea sa detenție a fost ilegală. El solicită, de asemenea, eliberarea sa din custodie. În audierea din 8 iunie 1999, în care reclamantul nu a fost prezent, avocatul apărării a susținut apelul reclamantului și a susținut, în plus, că reclamantul nu a fost conștient de prelungirea detenției sale prin o decizie a Curții Municipale din 18 februarie La 8 iunie 1999, Curtea Supremă a respins recursul, considerând că termenul de un an pentru detenția anterioară în temeiul articolului 74 din Codul de Procedură Penală nu a fost depășit. Reclamantul a fost retras la 19 februarie 1998 și la 18 februarie 1999 a fost comis pentru proces și a ordonat să rămână în custodie. În răspunsul la argumentul avocatului apărării, Curtea Supremă a remarcat că, în conformitate cu art. 202 alineatul (1) din Codul de Procedură Penală, o copie a hotărârii judecătorilor care comite acuzatul pentru judecată este trimisă persoanei numai atunci când instanța modifică o măsură preventivă – care nu a fost cazul reclamantului. Cu toate acestea, reclamantul a avut posibilitatea de a consulta decizia în dosarul său penal. Curtea Supremă a recunoscut că, renunțarea cazului la instanța de primă instanță, Curtea de Apel ar fi trebuit să afirme, din motive de claritate, că măsura de custodie preventivă în ceea ce privește reclamantul a rămas în vigoare. Cu toate acestea, absența acestei indicații nu a respins ilegală detenția reclamantului. În trimiterea cauzei pentru o nouă examinare, Curtea de Apel a restaurat etapa procedurală care a urmat comisionul reclamantului pentru proces la 18 februarie 1999. Această situație a implicat, de asemenea, măsura de custodie preventivă aplicată în aceeași zi în ceea ce privește reclamantul. La 31 august 1999, experții medicali au stabilit că reclamantul nu a avut o minte proastă sau a suferit de o boală mentală și a fost capabil de a înțelege și de a controla acțiunile sale. La 5 octombrie 1999, Tribunalul Orașului a organizat o nouă ședință cu privire la cazul reclamantului. A auzit 4 martori, inclusiv M.T și R.P. Reclamantul a solicitat ca un martor suplimentar, L.M., să fie chemat să depună mărturie. Martorul ar putea furniza informații cu privire la locul de reședință al reclamantului după 16 februarie 1998. Curtea a respins cererea din cauza faptului că mărturia martorului propus este irelevantă. Reclamantul a susținut deja că în acel moment locuia la locul L.M. și că instanța a avut suficiente dovezi pentru a decide asupra cauzei. Prin hotărârea din 5 octombrie 1999, Curtea Orașului, care a analizat dovezile în cauză, inclusiv mărturiile martorilor, a constatat că reclamantul a fost vinovat și l-a condamnat la 2 ani și 6 luni de închisoare. Acesta a lăsat neschimbat măsura de custodie preventivă aplicată reclamantului. În apelul său la Curtea de Apel, depus la 13 octombrie 1999, reclamantul a susținut că condamnarea sa în temeiul articolului 202 din Codul Penal de a induce minorii să participe la furt a fost bazată pe dovezi insuficiente. El a menționat incapacitatea de a confrunta ambii minori în cursul anchetei preliminare și a solicitat instanței de recurs să-și asculte martorul L.M. Reclamantul a contestat în continuare legalitatea detenției sale după 19 februarie 1999 și a susținut că nu a primit răspunsuri adecvate la această întrebare. El a cerut, de asemenea, eliberarea sa. La 29 noiembrie 1999, Curtea de Apel din Tallinn, care a avut o audiere, a susținut condamnarea reclamantului, dar a redus condamnarea la 2 ani de închisoare. Hotărârea Curții de Apel a intrat în vigoare în ziua pronunțarii, dar a fost deschisă să apeleze la Curtea Supremă în termen de o lună. Nici hotărârea, nici documentele de audiere nu menționează cererea de eliberare a reclamantului. La 21 decembrie 1999, reclamantul a depus un recurs la Curtea Supremă care a contestat, printre altele, , că investigatorul a acționat ilegal și a arătat că nu a auzit martorul L.M. El solicită să fie eliberat din custodie. La 12 ianuarie 2000, Curtea Supremă a refuzat, prin o decizie finală, reclamantul să plece la recurs. În conformitate cu articolele 35-1 (secțiunea 1 și 2) și cu art. 37 alineatul (2) din Codul de procedură penală, acuzatul și avocatul său de apărare au dreptul de a prezenta cereri și de a depune apeluri privind procedura penală. În conformitate cu art. 73 din Cod, poate fi aplicată o măsură de custodie preventivă pentru un suspect, acuzat sau acuzat în cadrul procesului pentru a le împiedica să evadeze procedura penală sau să comite o nouă infracțiune, precum și pentru a asigura executarea unei hotărâri judecătorești (secțiunea 1). Permisiunea de a lua în custodie un suspect sau un acuzat este acordată de un judecător de judecată sau de instanță municipală pe baza unei cereri motivate de la un investigator (secțiunea 2). Un investigator trebuie să informeze avocatul apărării și procurorul cu privire la o cerere de custodie înainte; avocatul și procurorul au dreptul de a participa la audiere a cererii de judecătorul județului sau judecătorului orașului (Secțiunea 3). O persoană care va fi luată în custodie are dreptul de a solicita interogarea de către un judecător de judecată sau judecător de oraș cu participarea avocatului de apărare (Secțiunea 4). Un judecător de judecată sau judecător de oraș trebuie să dea o hotărâre motivată cu privire la permisiunea sau refuzul măsurii de custodie preventivă. Judecătorul trebuie să semneze hotărârea și să-l certifice cu sigiliul judecătorului (Secțiunea 5). O prelungire a termenului de custodie se efectuează în conformitate cu dispozițiile care reglementează luarea unei persoane în custodie (Secțiunea 5 O instanță trebuie să informeze administrarea locului de detenție al deținutului cu privire la decizia sa de a prelungi detenția sau de a anula aceasta. Notificarea trebuie să ajungă la locul de detenție înainte de expirarea termenului de detenție (Secțiunea 6). 71-1 din Codul prevede că un judecător poate, la cererea unui acuzat, să înlocuiască cu cauțiune măsura de custodie preventivă. art. 74 din Codul prevede că o perioadă de detenție în cursul anchetei privind infracțiunile penale nu poate dura mai mult de 6 luni. În cazuri deosebit de complexe și voluminoase, procurorul public de stat sau adjunctul său poate solicita în mod excepțional o prelungire a termenului pentru această detenție până la un an. În conformitate cu art. 77 din Codul, persoana pentru care se aplică sau se prelungește o măsură de custodie preventivă, sau reprezentantul său, poate depune recurs împotriva acestei hotărâri în termen de cinci zile în conformitate cu procedura prevăzută în Codul Curții Penale de Apel și de Cassare. art. 78 din Codul prevede că un investigator, procuror sau instanță va anula o măsură preventivă în cazul în care nu este necesară aplicarea acestuia, sau va modifica măsura preventivă și va alege o nouă măsură preventivă (Secțiunea 1). O măsură preventivă alegetă în ceea ce privește un acuzat în cadrul procesului poate fi modificată sau anulată de către instanța de judecată sau o instanță superioară (Secțiunea 3). În conformitate cu art. 189 din Codul, atunci când îl comite pe acuzat pentru judecată, o instanță trebuie să examineze dacă o măsură preventivă a fost aplicată corect. art. 201 alineatul (1) din Codul prevede ca o instanță să transmită acuzatului o copie a deciziei sale privind comisionul pentru judecată, dacă prin decizia respectivă instanța a schimbat o măsură preventivă. art. 222 din Codul permite unei instanțe să modifice și să anuleze, în cursul procedurii de judecată, măsurile preventive alese anterior cu privire la acuzatul la proces. COMPLAINTĂ Reclamantul se plânge în temeiul articolului 5 din Convenție că deținerea sa prolungată pe cale de reținere nu a fost bazată pe motive adecvate. De asemenea, el se plângea, în baza articolului 5 § 4 din Convenție, că instanțele nu au examinat cererile sale de eliberare. În cele din urmă, reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 din Convenție că nu a comis infracțiunile de a induce un minor să participe la o infracțiune și că nu există dovezi suficiente pentru a justifica condamnarea sa. De asemenea, s-a plâns că investigatorul nu și-a purtat confruntarea cu martori și că cererea de a auzi un martor a fost refuzată. Reclamantul s-a plâns că motivele de detenție prolungată erau inadecvate. Curtea consideră că această plângere este examinată în temeiul articolului 5 § 3 din Convenția, care prevede: „Toată persoana arestată sau reținută în conformitate cu dispozițiile alin. (1) lit. (c) din prezentul articol este adusă prompt în fața unui judecător sau a unui alt ofițer autorizat prin lege să exercite competența judiciară și are dreptul la judecată într-un timp rezonabil sau la eliberarea în așteptare a procesului. Eliberarea poate fi condiționată prin garanții care pot apărea pentru proces.” Guvernul a susținut că plângerea a fost vădit nefondată și a subliniat că măsura de custodie preventivă a fost aplicată reclamantului în temeiul unei sancțiuni de instanță, emise la 20 februarie 1998, după ce a fost arestat imediat după comisionarea unei infracțiuni. În ceea ce privește justificarea continuării detenției reclamantului, s-a susținut că, în plus față de persistența unei suspiciuni rezonabile de faptul că reclamantul a comis infracțiunile cu care au fost acuzate, există alte motive pentru a-l deține. Reclamantul nu a avut un loc fix de reședință sau de muncă și a comis noi infracțiuni în cursul perioadei unei măsuri preventive neconcludențiale, aplicate la el la 16 februarie 1998. Autoritățile au avut motive suficiente să creadă că reclamantul, care a avut două condamnații penale anterioare, ar putea să evite sau să intervină în investigație și reexaminare, dacă ar fi eliberat. Reclamantul a avut, de asemenea, suficiente oportunități de a apărea în fața unui judecător și de a-și prezenta argumentele cu privire la prelungirea mandatului său de custodie. În suma, motivele furnizate pentru arestarea și detenția reclamantului sunt suficiente și relevante în sensul articolului 5 § 3 din convenție. Reclamantul a recunoscut că detenția sa în reținere în timpul anchetei preliminare a fost revizuită de un judecător și a avut ocazia să fie auzită de el. A susținut totuși că revizuirea a fost superficială și că ordinele de detenție au fost o simplă repetare și exprimată într-un mod laconic. Ceea ce este mai rău, ordinul de 20 Noiembrie 1998 a declarat doar că reclamantul nu are un loc de reședință sau de muncă sau o familie care să-l sprijine și nu conține nicio trimitere la criteriile juridice prevăzute la art. 73 alineatul (1) din Codul de procedură penală. Reclamantul a susținut, de asemenea, că până la sfârșitul lunii martie 1998, toate sau aproape toate măsurile de investigare au fost luate și faptele care subliniază acuzațiile penale au fost stabilite. Întrucât el a mărturisit și aproape toate acuzațiile, nu au existat motive bune pentru întârzierea ulterioară a anchetei. Tribunalul nu a indicat de ce cauza sa penală este atât de complexă încât să justifice prelungirea deținerii sale dincolo de termenul de șase luni, prevăzut la art. 74 din Codul de Procedință Penală. În plus, ordinul Tribunalului Orașului din 19 februarie 1999 care l-a angajat pentru judecată nu a dat nici un motiv pentru continuarea sa detenție, ci doar a lăsat măsura preventivă neschimbată. Curtea consideră, având în vedere argumentele părților, că lungimea deținerii reclamantului pe reținere a reținutului ridică probleme serioase de fapt și de drept în temeiul Convenției, ale căror hotărâre necesită o examinare a fondului. Prin urmare, Curtea concluzionează că această parte a cererii nu este manifestament nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă. Reclamantul se plânge de asemenea că cererile sale de eliberare au rămas neexaminate, se bazează pe art. 5 § 4 din Convenție, care spune: „Toată persoana care este privată de libertate prin arestarea sau detenția are dreptul să ia o procedură prin care legalitatea detenției sale este hotărâtă rapid de către o instanță și de eliberare a sa ordonată dacă detenția nu este legală” Guvernul a susținut că reclamantul i-a pus la dispoziție proceduri judiciare eficace pentru a contesta legalitatea deținerii sale și că, prin urmare, plângerea a fost vădit nefondată, susținând că, în temeiul articolului 35-1, al articolului 37 alineatul (2) și al articolului 71-1 din Codul de procedură penală, reclamantul are posibilitatea de a depune cereri de modificare sau de revocare a măsurii de custodie preventivă. Cu toate acestea, el nu a folosit această posibilitate. Solicitările depuse de el au legat de detenția presupusă ilegală după 18 Februarie 1999. Numai apelurile sale la Curtea de Apel și la Curtea Supremă, din 13 octombrie 1999 și 21 decembrie 1999, ar putea fi considerate drept cereri de modificare a măsurii de custodie. Cu toate acestea, aceste instanțe nu ar mai putea decide asupra cererii, deoarece reclamantul era deja condamnat la închisoare. Reclamantul susține că a contestat legalitatea deținerii sale, dar instanța nu a abordat plângerile sale. El a subliniat că ordinul Tribunalului Orașului din 18 februarie 1999 l-a angajat pentru judecată și a lăsat nemodificată măsura de custodie preventivă nu i-a fost comunicată. Când a contestat reținerea sa continuă și a solicitat eliberarea sa la 15 Martie 1999, Curtea Orașului nu a examinat cererea sa. Nici Curtea de Apel sau Curtea Supremă nu a reexaminat cererile sale de eliberare. Curtea consideră, având în vedere argumentele părților, că această parte a cererii ridică, de asemenea, probleme serioase de fapt și de drept în temeiul convenției, ale căror hotărâre necesită o examinare a meritelor. Prin urmare, Curtea concluzionează că această parte a cererii nu este, vădit nefondată în sensul articolului35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 din Convenție că condamnarea sa asupra infracțiunii de a induce un minor să participe la o infracțiune nu a fost nefondată. El a susținut, de asemenea, că investigatorul nu a efectuat confruntarea cu martorii R.P. și M.T. și că cererea sa de a auzi un martor a fost refuzată. art. 6 din Convenția prevede în partea relevantă, după cum urmează: „1. În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile sau a oricărei acuzații penale împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere corectă și publică într-un timp rezonabil de către un tribunal independent și imparțial instituit prin lege. ... ... Oricine acuzat de o infracțiune penală are următoarele drepturi minime: ... să examineze sau să fi examinat martorii împotriva lui și să obțină prezența și examinarea martorilor în numele său în aceleași condiții ca martorii împotriva lui.” Guvernul a susținut că în dosarul penal al reclamantului nu există înregistrări despre refuzul investigatorului de a permite confruntarea reclamantului cu cei doi martori. În orice caz, martorii au fost auziți de instanța de judecată la audierea în care reclamantul a avut posibilitatea de a le pune întrebări. În ceea ce privește martorul R.J., s-a subliniat că reclamantul și-a făcut în primul rând cererea de a apela martorul în apelul său din 15 aprilie 1999 împotriva hotărârii Curții Municipale. Cererea nu conține motive pentru a auzi acest martor. Deși reclamantul și-a repetat cererea la Curtea Orașului la 6 mai 1999, el nu a ridicat această chestiune în cadrul noului examen al cazului său la 5 octombrie 1999. În ceea ce privește refuzul de a mărturie L.M., Guvernul a remis hotărârea de către Curtea Orașului la 5 octombrie 1999 declarând că audierea martorului nu era necesară. În plus, reclamantul nu a susținut problema în audierea ulterioară dinainte de Curtea de Apel. Prin urmare, s-a susținut că reclamantul nu a scăpat de căile de recurs interne disponibile în ceea ce privește ambii martori. Guvernul a considerat că, în orice caz, plângerea a fost evident nefondată, deoarece instanța internă a acționat în conformitate cu discreția lor, fără a aduce atingere drepturilor apărării și a procesului în ansamblul său a fost echitabil. Curtea reamintește în primul rând că sarcina sa nu este de a examina dacă reclamantul a fost vinovat sau nevinovat de infracțiunile de care a fost condamnat. Deși art. 6 din Convenție garantează dreptul la o audiere echitabilă, aceasta nu stabilește nici o norme privind admisibilitatea probelor sau modul în care acestea ar trebui evaluate, care sunt, prin urmare, în principal aspecte de reglementare de drept național și de instanțe naționale (a se vedea, printre altele autoritățile, Garcia Ruiz c. Spania) [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I. Cu toate acestea, Curtea trebuie să se asigure dacă procedurile în ansamblul său, inclusiv modul în care s-au luat dovezile, au fost corecte (a se vedea, printre multe alte autorități, Van Mechelen și alții c. Olanda, hotărârea din 23 aprilie 1997, Raporturi de hotărâri și decizii 1997-III, § 50). În cazul în cauză, instanța națională a constatat că vina reclamantului a fost stabilită pe baza unei analize a probei relevante. Curtea nu constată nici o indicație că, în evaluarea probei, autoritățile au depășit marja lor de apreciere sau că evaluarea a fost în orice mod arbitrară. Nici nu consideră că rezultatul procedurii nu a avut în sine nicio influență asupra dreptului reclamantului la un proces echitabil. Reclamantul se plânge de asemenea că dreptul său de a apela și de a examina martorii nu a fost respectat. În acest sens, Curtea reamintește că, ca regulă generală, este de competența instanțelor naționale să evalueze relevanța dovezilor pe care inculpați le caută să le aducă. art. 6 § 3 litera (d) le lasă în principal să evalueze dacă este necesar să se numească martori (a se vedea Vidal c. Belgia) , hotărârea din 22 aprilie 1992, Seria A nr. 235-B, § 33). În consecință, nu este suficient ca un acuzat să se plângă că nu a fost autorizat să pună la îndoială a anumitor martori; în plus, el trebuie să sprijine cererea sa, explicând de ce este important ca martorii în cauză să fie auziți și dovezile lor să fie necesare pentru stabilirea adevărului. În cazul instantaneu, Curtea remarcă că reclamantul a solicitat examinarea martorului R.J. în aprilie și mai 1999 după primul proces în fața Curții de Oraș Pärnu, atunci când apelurile sale împotriva hotărârii sale au fost așteptate în fața Curții de Apel și, respectiv, a Curții Supreme. În cererile sale, reclamantul a menționat doar numele martorului și nu a prezentat nici un motiv pentru a-l auzi. În a doua rundă a procedurii, el nu a formulat nici o nouă cerere de a auzi acest martor. În ceea ce privește refuzul Tribunalului de a auzi martorul L.M. în noul proces, Curtea observă că cererea a fost respinsă printr-o hotărâre motivată că mărturia martorului propus nu a avut semnificație în cazul penal și consideră că această evaluare nu a fost arbitrară sau irezonabilă. De asemenea, menționează afirmația Guvernului că reclamantul a fost dispus să solicite examinarea acestui martor și la ședința din fața Curții de Apel. Chiar și presupunând că reclamantul a epuizat măsurile interne, Curtea constată că neaudierea martorilor de mai sus nu dezvăluie lipsa respectului drepturilor de apărare ale reclamantului. În ceea ce privește presupusul refuz de a desfășura confruntarea reclamantului cu martorii R.P. și M.T. în timpul anchetei preliminare, Curtea observă că reclamantul a avut o oportunitate adecvată și adecvată de a contesta și de a contesta martorii în cadrul procesului. În suma, o examinare a plângerilor reclamantului nu a dezvăluit nimic care să sugereze că procedura penală în ansamblu nu a fost corectă, contrară articolului 6 §§ 1 și 3 litera (d) din Convenție. Rezultă că această parte a cererii este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § § § 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate admisibil, fără prejudecarea meritelor, plângerile reclamantului cu privire la: durata detenției sale în reținere în conformitate cu art. 5 § 3 din Convenție; neexaminarea rapidă a cererilor sale de eliberare în temeiul articolului 5 § 4 din Convenție; Declarați restul cererii inadmisibil. Françoise Elens-Passos Nicolas Bratza Președintele adjunct al grefierului
Application no. 55939/00
by Kristjan SULAOJA
against Estonia
The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 13
January 2004 as a Chamber composed of:
Sir
Nicolas
Bratza
,
President
,
Mr
M.
Pellonpää
,
Mrs
V.
Strážnická
,
Mr
J.
Casadevall,
Mr
R.
Maruste
,
Mr
S.
Pavlovschi
,
Mr
J.
Borrego Borrego,
judges
,
and Mrs
,
Deputy Section Registrar
,
Having regard to the above application lodged on 20 October 1999,
Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,
Having deliberated, decides as follows:
The applicant, Mr Kristjan Sulaoja, is an Estonian national who was born in 1964 and lives in the Hüüru village, Harju County. He was represented before the Court by Mr T. Sild, a lawyer practising in Tallinn. The respondent Government were represented by their Agents, Mrs M. Hion, First Secretary of the Human Rights Division of the Legal Department of the Ministry of Foreign Affairs, and Mr
E.
Harremoes, Special Advisor to the Mission of the Republic of Estonia to the Council of Europe.
A.
The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
On 14 February 1998 the
Pärnu police took the applicant into custody on suspicion of having committed burglary. On 16 February 1998 the applicant was released from custody, but was subjected to another preventive measure in the form of a ban on leaving his place of residence.
On 19 February 1998 the applicant was re-arrested on suspicion of two further acts of burglary, one of which had been committed the same day.
On 20 February 1998 the applicant was charged with three counts of burglary and the police investigator requested the Pärnu City Court (
Pärnu Linnakohus
) to apply the preventive custody measure until 20 April 1998. The investigator noted that the applicant had no fixed residence and considered that he could, if released, continue to commit offences, evade investigation and abscond.
The applicant stated in writing that he did not wish to participate in the hearing before the City Court concerning the investigator’s request and that he did not consider the presence of his lawyer there necessary either.
On the same day, i.e. 20 February 1998, the City Court authorised the applicant’s detention until 20 March 1998.
In March 1998 the applicant was charged with additional counts of burglary, committed together with 2 minors.
On 20 March 1998 the investigator applied for an extension of the applicant’s detention. Having noted that the applicant had been charged with additional crimes, that he had no fixed residence or place of work and that he had two prior criminal convictions, the investigator found that the applicant could, while at liberty, re-offend, evade investigation and flee. The investigator also noted that the applicant had confessed to the charges.
The applicant did not wish to participate in the hearing before the City Court, which allowed the investigator’s request and prolonged the applicant’s detention until 20 April 1998.
On 17 April 1998 the City Court granted the investigator’s request to prolong the applicant’s detention further until 20 June 1998. The request was based on reasons which were similar to those contained in the previous request. The applicant again had stated that he did not wish to attend the hearing on the extension of his custody.
On 18 June 1998 the applicant’s detention was prolonged by the City Court for the third time at the request of the investigator who relied on his earlier arguments. The extension was valid until 20 August 1998.
On 19 August 1998 the City Court held a hearing on the further prolongation of the applicant’s detention. It heard the applicant and his lawyer as well as the investigator. It rejected the applicant’s request to be released and extended his detention until 20 September 1998. The court found that the applicant had no place of residence, family or work. If released, he could continue committing offences in order to support him, and also evade investigation.
On 1 September 1998 the investigator drew up a final indictment which included an additional charge of inducing minors to participate in a crime.
On 18 September 1998, following a hearing with the participation of the applicant and his lawyer, the City Court decided, at the request of the investigator, to extend the applicant’s detention until 20 November 1998 having regard to the large volume of the criminal case. It noted that the applicant had prior criminal convictions and that he no place of residence or work. He had been charged with several offences for which he could be sentenced to imprisonment. There was thus reason to believe that he could abscond or commit new offences, if released.
On 20 November 1998 the City Court heard the applicant and his lawyer on the sixth application by the investigator to extend the applicant’s detention. Noting again that the applicant had no place of residence, work or family to support him, it decided to prolong his detention until 20
January
1999.
On 18 January 1999 the investigator filed another request for extending the applicant’s custody term until 20 February 1999, i.e. 12 months in total. The applicant did not wish to be present at the examination of this request before the City Court, which found the request substantiated and allowed it for reasons similar to those in its previous decisions.
On 12 February 1999 the applicant and his lawyer were acquainted with the results of the preliminary investigation of the criminal case. Three days later the public prosecutor approved the bill of indictment and the case was to the City Court for trial.
By a decision of 18 February 1999 the City Court, having reviewed the case-file from the prosecution, committed the applicant for trial and left unchanged the preventive custody measure. The court relied on the relevant provisions, including Article 189, of the Code of Criminal Procedure. The applicant did not receive a copy of the court decision, but was notified by the public prosecutor of the renewal of his detention on 22
February
1999.
On 22 February 1999 the applicant complained to the City Court that he was dissatisfied with the investigator who had refused to conduct his confrontation with witnesses. He considered that the investigation had been incomplete and asked the court to send the case back to the relevant authority.
On 15 March 1999 the applicant filed another complaint with the City Court, arguing that his detention after 20 February 1999 was unlawful and requesting his release from custody. He submitted that under the Code of Criminal Procedure (Article 73(6)) notification of a prolongation of detention should reach the place of detention before the expiry of the previous order. He, however, received the notification only on 22
February
1999.
At the hearing before the City Court on 31 March 1999 the applicant pleaded guilty to the charges of burglary, but denied that he had induced two minors, M.T. and R.P., to participate in his criminal activity. The court heard five witnesses, including M.T. and R.P. By a judgment given on the same day it convicted the applicant on five counts of burglary under Article
139(2) of the Criminal Code as well as on the charge of inducing minors to participate in his crime, under Article 202 of the Code, and sentenced him to 2 years’ imprisonment. The judgment does not mention the applicant’s request for release or the continuation of the preventive custody measure.
On 15 April 1999 the applicant filed an appeal against the judgment with the Tallinn Court of Appeal (
Tallinna Ringkonnakohus
) in which he disputed his conviction under Article 202 of the Criminal Code. He also complained that the investigator had refused his request to conduct a confrontation with his accomplices M.T and R.P., and asked the appeal court to hear witness R.J, without indicating any reasons for his request.
The applicant further applied for release from custody and submitted that his continued detention after 20
February 1999 was unlawful.
On 23 April 1998 the Court of Appeal informed the applicant of the date of its preliminary hearing, noting that his presence was mandatory.
On 28 April 1999, after a preliminary hearing which the applicant did not attend, the Court of Appeal quashed the judgment of the City Court on procedural grounds and remitted the case to it for a new consideration with a different court composition. It found that the lower court judgment was not reasoned and that its hearing records were incomprehensible. Moreover, as the applicant suffered from a mental handicap, it was necessary to have a psychiatric expert opinion on his mental state. Neither the decision nor the minutes of the hearing make reference to the applicant’s request for release.
On 6 May 1999 the applicant wrote to the City Court asking it, without specifying the reasons, to call his witness R.J.
The following day the applicant filed an appeal against the appeal court decision with the Supreme Court, submitting that neither the City Court nor the Court of Appeal had indicated on what ground he was being detained. He argued that the maximum time-limit of one year for pre-trial detention, stipulated in Article 74 of the Code of Criminal Procedure, expired on 19 or 20
February
1999 and that his continued detention was unlawful. He also requested his release from custody.
At the hearing before the Supreme Court on 8 June 1999, where the applicant was not present, the defence lawyer supported the applicant’s appeal and maintained, in addition, that the applicant was not aware of the prolongation of his detention by a decision of the City Court of 18
February
1999 as a copy of the decision was not sent to him.
On 8 June 1999 the Supreme Court dismissed the appeal. It considered that the time-limit of one year for pre-trial detention under Article 74 of the Code of Criminal Procedure had not been exceeded. The applicant had been taken into custody on 19 February 1998 and on 18
February 1999 he was committed for trial and ordered to remain in custody. In response to the defence lawyer’s argument the Supreme Court noted that, according to Article 202(1) of the Code of Criminal Procedure, a copy of the court decision committing the accused for trial is sent to the person only when the court changes a preventive measure – which was not the applicant’s case. The applicant, however, had the opportunity to consult the decision in his criminal case-file.
The Supreme Court admitted that, in remitting the case back to the first instance court, the Court of Appeal should have indicated, for the sake of clarity, that the preventive custody measure in respect of the applicant remained in force. Nonetheless, the absence of that indication did not render the applicant’s detention unlawful. In sending the case back for a new consideration, the Court of Appeal restored the procedural stage which came about following the applicant’s committal for trial on 18
February
1999.This situation also involved the preventive custody measure applied in respect of the applicant on the same day.
On 31 August 1999 the medical experts established that the applicant was not of unsound mind or suffering from a mental disease, and was capable of understanding and controlling his actions.
On 5 October 1999 the City Court held a new hearing on the applicant’s case. It heard 4 witnesses, including M.T and R.P.
The applicant requested that an additional witness, L.M., be called to testify. The witness could provide information on the applicant’s place of residence after 16 February 1998. The court rejected the request on the ground that the testimony of the proposed witness was irrelevant. The applicant had already submitted that at that time he was living at L.M.’s place and the court had sufficient evidence to decide on the case.
By a judgment of 5 October 1999 the City Court, having analysed the evidence in the case, including the testimonies of witnesses, found the applicant guilty as charged and sentenced him to 2 years and 6 months’ imprisonment. It left unchanged the preventive custody measure applied to the applicant.
In his appeal to the Court of Appeal, filed on 13 October 1999 the applicant submitted that his conviction under Article 202 of the Criminal Code of inducing minors to participate in burglary was based on insufficient evidence. He referred to the inability to confront the two minors during the preliminary investigation and asked the appeal court to hear his witness L.M. The applicant further disputed the lawfulness of his detention after 19
February 1999 and claimed that he had not received adequate replies to this question. He also demanded his release.
On 29
November
1999 the Tallinn Court of Appeal, having held a hearing, upheld the applicant’s conviction, but reduced his sentence to 2 years’ imprisonment. It did not hear the requested witness. The judgment of the Court of Appeal took effect on the day of its pronouncement, but was open to appeal to the Supreme Court within one month. Neither the judgment nor the hearing records mention the applicant’s request for release.
On 21 December 1999 the applicant lodged an appeal with the Supreme Courts contending,
inter alia
, that the investigator had acted unlawfully and pointing to the failure to hear the witness L.M. He requested to be released from custody.
On 12 January 2000 the Supreme Court refused, by a final decision, the applicant leave to appeal.
B.
Relevant domestic law
Under Articles 35-1 (Sections 1 and 2) and 37(2) of the Code of Criminal Procedure, the accused and his defence lawyer have the right to submit applications and file appeals relating to the criminal proceedings.
According to Article 73 of the Code, preventive custody measure may be applied in respect of a suspect, accused or accused at trial in order to prevent them from evading the criminal proceedings or committing a new crime as well as to ensure the enforcement of a court judgment (Section 1).
The permission for taking a suspect or accused into custody is given by a county or city court judge on the basis of a reasoned request from an investigator (Section 2).
An investigator must notify the defence counsel and prosecutor of a custody application beforehand; the counsel and prosecutor have the right to participate in the hearing of the application by the county or city court judge (Section 3).
A person to be taken into custody has the right to request his or her interrogation by a county or city court judge with the participation of the defence counsel (Section 4).
A county or city court judge must give a reasoned ruling on the permission or refusal of the preventive custody measure. The judge must sign the ruling and certify it with the court seal (Section 5).
An extension of the term of custody is effected pursuant to the provisions which regulate the taking of a person into custody (Section 5
1
).
A court must inform the administration of the detainee’s place of detention of its decision to prolong his detention or to annul it. The notification must reach the place of detention before the expiry of the term of detention (Section 6).
Article
71-1 of the Code stipulates that a judge may, at the request of an accused, replace the preventive custody measure with bail.
Article 74 of the Code provides that a period of detention during the investigation of criminal offences may not last longer than 6 months. In particularly complex and voluminous cases, the State Public Prosecutor or his Deputy may exceptionally request an extension of the time-limit for such detention up to one year.
According to Article 77
1
of the Code, a person in respect of whom a preventive custody measure is applied or extended, or his representative, may file an appeal against that ruling within five days pursuant to the procedure prescribed in the Code of Criminal Court Appeal and Cassation Procedure.
Article 78 of the Code stipulates that an investigator, prosecutor or court will annul a preventive measure if there is no further need for its application, or alter the preventive measure and choose a new preventive measure (Section 1).
A preventive measure chosen in respect of an accused at trial may be altered or annulled by the trial court or a higher court (Section 3).
Under Article 189 of the Code, when committing the accused for trial, a court must examine whether a preventive measure has been correctly applied.
Article 201(1) of the Code requires a court to forward to the accused a copy of its decision on the committal for trial, if by that decision the court changed a preventive measure.
Article 222 of the Code empowers a court to amend and annul, in the course of the court proceedings, the preventive measures previously chosen with regard to the accused at trial.
1.
The applicant complained under Article 5 of the Convention that his protracted detention on remand was not based on adequate reasons.
2.
He also complained, relying on Article 5 § 4 of the Convention, that the courts failed to examine his requests for release.
3.
Finally, the applicant complained under Article 6 of the Convention that he did not commit the offence of inducing a minor to participate in a crime and that there was not sufficient evidence to justify his conviction. He also complained that the investigator did not conduct his confrontation with witnesses and that his request to hear a witness was refused.
1.
The applicant complained that the reasons for his protracted detention were inadequate. The Court considers that this complaint falls to be examined under Article 5 § 3 the Convention, which provides:
“Everyone arrested or detained in accordance with the provisions of paragraph 1 (c) of this Article shall be brought promptly before a judge or other officer authorised by law to exercise judicial power and shall be entitled to trial within a reasonable time or to release pending trial. Release may be conditioned by guarantees to appear for trial.”
The Government argued that the complaint was manifestly ill-founded. They pointed out that the preventive custody measure was applied to the applicant pursuant to a court sanction, issued on 20 February 1998, after he had been arrested immediately after the commission of a crime.
As regards the justification of the applicant’s continued detention, it was maintained that, in addition to the persistence of a reasonable suspicion that the applicant had committed the offences with which had had been charged, there were other grounds to detain him. The applicant did not have a fixed place of residence or work and he had committed new offences during the period of a non-custodial preventive measure, applied to him on 16 February 1998. The authorities had sufficient grounds to believe that the applicant, who had two prior criminal convictions, could evade or interfere with investigation and re-offend, if released. The applicant also had sufficient opportunities to appear before a judge and to put forward his arguments on the issue of extension of his term of custody.
In sum, the reasons given for the applicant’s arrest and detention were sufficient and relevant for the purposes of Article 5 § 3 of the Convention.
The applicant admitted that his detention on remand during the preliminary investigation was reviewed by a judge and that he had the opportunity to be heard by him. He argued, however, that the review was superficial and that the detention orders were a mere repetition of each other and expressed in a laconic manner. What is worse, the order of 20
November 1998 only stated that the applicant did not have a place of residence or work or a family to support him, and contained no reference to the legal criteria set forth in Article
73(1) of the Code of Criminal Procedure.
The applicant further submitted that by the end of March 1998 all or nearly all investigative measures had been taken and the facts underlying the criminal charges had been established. As he had also confessed to almost all the charges, there were no good reasons for the subsequent delay in the investigation. The courts did not indicate why his criminal case was so complex as to justify the extension of his detention beyond the 6-months time-limit, stipulated in Article 74 of the Code of Criminal Procedure. Moreover, the order of the City Court of 19 February 1999 committing him for trial did not give any reasons for his continued detention, but merely left the preventive measure unchanged.
The Court considers, in the light of the parties’ submissions, that the length of the applicant’s detention on remand raises serious issues of fact and law under the Convention, the determination of which requires an examination of the merits. The Court concludes therefore that this part of the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article
35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring it inadmissible has been established.
2.
The applicant also complained that his requests for release remained unexamined, relying on Article 5 § 4 of the Convention, which reads:
“Everyone who is deprived of his liberty by arrest or detention shall be entitled to take proceedings by which the lawfulness of his detention shall be decided speedily by a court and his release ordered if the detention is not lawful”
The Government submitted that the applicant had available to him effective judicial procedures to challenge the lawfulness of his detention and that the complaint was therefore manifestly ill-founded. They argued that under Articles 35-1, 37(2) and 71-1 of the Code of Criminal Procedure the applicant had the possibility to file requests to change or revoke the preventive custody measure. However, he did not use this possibility. The applications filed by him related to his allegedly unlawful detention after 18
February 1999. Only his appeals to the Court of Appeal and the Supreme Court, dated 13 October 1999 and 21 December 1999, could be considered as requests for changing the custody measure. However, these courts could no longer decide on the request as the applicant had already been sentenced to imprisonment.
The applicant argued that he had disputed the lawfulness of his detention, but the courts did not address his complaints. He pointed out that the order of the City Court of 18 February 1999 committing him for trial and leaving unchanged the preventive custody measure was not communicated to him. When he challenged his continued detention and requested his release on 15
March 1999, the City Court failed to examine his application. Nor did the Court of Appeal or the Supreme Court review his requests for release.
The Court considers, in the light of the parties’ submissions, that this part of the application also raises serious issues of fact and law under the Convention, the determination of which requires an examination of the merits. The Court concludes therefore that this part of the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring it inadmissible has been established.
3.
The applicant complained under Article 6 of the Convention that his conviction of the offence of inducing a minor to participate in a crime was unfounded.
He also submitted that the investigator did not conduct his confrontation with witnesses R.P. and M.T. and that his request to hear a witness was refused.
Article 6 of the Convention provides in the relevant part as follows:
“1.
In the determination of his civil rights and obligations or of any criminal charge against him, everyone is entitled to a fair and public hearing within a reasonable time by an independent and impartial tribunal established by law. ...
...
3.
Everyone charged with a criminal offence has the following minimum rights:
...
d.
to examine or have examined witnesses against him and to obtain the attendance and examination of witnesses on his behalf under the same conditions as witnesses against him.”
The Government submitted that in the applicant’s criminal case-file there were no records of a refusal of the investigator to allow the applicant’s confrontation with the two witnesses. In any case, the witnesses were heard by the trial court at the hearing where the applicant had the opportunity to put questions to them.
As regards witness R.J., it was pointed out that the applicant first made his request for calling the witness in his appeal of 15 April 1999 against the City Court judgment. The request did not contain any reasons for hearing that witness. Although the applicant repeated his request to the City Court on 6 May 1999, he did not raise this issue during the new examination of his case on 5 October 1999. As regards the refusal to witness L.M., the Government referred to the ruling by the City Court of 5 October 1999 finding that the hearing of the witness was not necessary. Moreover, the applicant did not raise the issue at the subsequent hearing before the Court of Appeal. It was therefore argued that the applicant had failed to exhaust available domestic remedies in respect of both of the witnesses.
The Government considered that, in any event, the complaint was manifestly ill-founded as the domestic courts acted within their discretion, without prejudice to the rights of the defence and the trial as a whole was fair.
The Court first recalls that that its task is not to examine whether the applicant was guilty or innocent of the offences of which he was convicted. While Article 6 of the Convention guarantees the right to a fair hearing, it does not lay down any rules on the admissibility of evidence or the way it should be assessed, which are therefore primarily matters for regulation by national law and the national courts (see, among other authorities,
Garcia Ruiz v. Spain
[GC], no. 30544/96, § 28, ECHR 1999-I). However, the Court must ascertain whether the proceedings as a whole, including the way in which evidence was taken, were fair (see, among many other authorities,
Van Mechelen and Others v. the Netherlands
, judgment of 23 April 1997,
Reports of Judgments and Decisions
In the present case, the national courts found the applicant’s guilt established on the basis of an analysis of the relevant evidence. The Court finds no indication that in the assessment of the evidence the authorities exceeded their margin of appreciation or that the assessment was in any way arbitrary. Nor does it consider that the outcome of the proceedings had in itself any bearing on the applicant’s right to a fair trial.
The applicant also complained that his right to call and examine witnesses was not respected. In this respect, the Court recalls that, as a general rule, it is for the national courts to assess the relevance of the evidence which defendants seek to adduce. Article 6 § 3 (d) leaves it primarily to them to assess whether it is appropriate to call witnesses (see
Vidal v. Belgium
, judgment of 22 April 1992, Series A no. 235-B, § 33). It is accordingly not sufficient for a defendant to complain that he has not been allowed to question certain witnesses; he must, in addition, support his request by explaining why it is important for the witnesses concerned to be heard and their evidence must be necessary for the establishment of the truth.
In the instant case the Court notes that the applicant requested the examination of witness R.J. in April and May 1999 following the first trial before the Pärnu City Court, when his appeals against its judgment were pending before the Court of Appeal and the Supreme Court, respectively. In his requests the applicant only mentioned the name of the witness and did not submit any reasons for hearing him. During the second round of the proceedings he made no further requests to hear that witness.
As regards the refusal of the City Court to hear witness L.M. at the new trial, the Court observes that the request was rejected by a reasoned ruling that the testimony of the proposed witness was without significance in the criminal case. It considers that this assessment was not arbitrary or unreasonable. It also notes the Government’s submission that it was open to the applicant to ask for an examination of that witness also at the hearing before the Court of Appeal.
Even assuming that the applicant has exhausted domestic remedies, the Court finds that the failure to hear the above witnesses does not disclose a lack of respect for the applicant’s defence rights.
As regards the alleged refusal to conduct the applicant’s confrontation with witnesses R.P. and M.T. during the preliminary investigation, the Court observes that the applicant had an adequate and proper opportunity to challenge and question the witnesses at the trial.
In sum, an examination of the applicant’s complaints has revealed nothing to suggest that the criminal proceedings as a whole were not fair, contrary Article 6 §§ 1 and 3(d) of the Convention. It follows that this part of the application is manifestly ill-founded and must be rejected pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
For these reasons, the Court unanimously
Declares
admissible, without prejudging the merits, the applicant’s complaints concerning:
a)
the length of his detention on remand under Article 5 § 3 of the Convention;
b)
the failure to examine speedily his applications for release under Article 5 § 4 of the Convention;
Declares
the remainder of the application inadmissible.
Françoise
Elens-Passos
Nicolas
Bratza
Deputy Registrar
President