C. v. FINLAND
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partly inadmissible
C. v. FINLAND (CtEDO, 2004)
DECIZIE PARȚIONALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 18249/02, de către C. împotriva Finlandei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 20 ianuarie 2004 în calitate de Cameră compusă din: J.-P. Președintele Costa A.B. Baka Pellonpää Jungwiert Butkevych dna Thomassen Ugrekhelidze, judecători și dna S. Dollé Având în vedere cererea depusă la 18 aprilie 2002, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național britanic născut în 1955 și trăiește în Cartigny, Elveția. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant și astfel cum ar putea fi deduse din documente, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul și soția sa, B., de origine finlandeză, au avut doi copii., un băiat T. născut în 1987 și o fată A. născută în 1989. Familia a trăit împreună în Elveția până în 1993 când B. a dus copiii înapoi în Finlanda, unde a reședința cu L. ca parteneră. La 10 iunie 1994, B. a solicitat divorț și pentru custodia copiilor. La 10 octombrie 1994, părinții au ajuns la un acord interimar prin care copiii vor rămâne în Finlanda cu mama lor pentru moment și reclamantul are dreptul la trei vizite supravegheate. Reclamantul a declarat că, la 13 octombrie 1994, a devenit conștient că bunica mamă a copiilor a făcut o plângere la serviciile sociale împotriva partenerului B., L., susținând că a abuzat sexual A. Acuzațiile penale depuse împotriva L. au fost mai târziu respinse de instanțe. Între timp, se pare că reclamantul a luat o procedură în vederea returnării copiilor în Elveția în temeiul Convenției de la Haga. prin hotărâri ale Curții de Apel din 7 decembrie 1994 și de către Curtea Supremă din 15 iunie 1995, cererea de returnare a reclamantului a fost refuzată, în principal din cauza faptului că a încheiat în mod voluntar un acord interimar că copiii rămân în Finlanda cu mama lor. La 20 august 1996, Curtea de District a acordat mamei în custodie exclusivă copiilor, constatând că copiii locuiau cu mama lor în Finlanda din 1993 și că este în interesul lor să rămână cu ea. La 8 iulie 1997, Curtea de Apel a susținut această decizie, precum și Curtea Supremă la 14 noiembrie 1997. Cu toate acestea, reclamantul a primit drepturi de vizită. Se pare că copiii l-au vizitat în Elveția în timpul Paștelui și vara din 1997 și s-au întâlnit cu el în Finlanda în 1998 și 1999. La 30 august 1999, B., mama, a murit. În octombrie 1999, copiii au fost intervievați de două ori de o echipă formată de psihiatru copil și de doi psihologi. Ei au exprimat dorința de a rămâne la L. pentru că se simțeau în siguranță și au fost obișnuiți să trăiască cu ea. A. a fost raportat că ar dori să se întâlnească cu reclamantul ocazional, dar numai atunci când a dorit, în timp ce T. a fost raportat că nu făcea parte din familia sa și că nu a vrut să se întâlnească cu el sau să locuiască în Elveția. Într-un raport din 26 octombrie 1999, a fost declarat că, după moartea mamei, influența lui L. asupra copiilor a crescut și copiii s-au întors la ea pentru sprijin. Se remarcă că copiii nu au putut acționa împotriva voinței lui L., deoarece erau dependenți de ea atunci. În consecință, copiii se aflau într-o stare de conflict, deoarece nu le era permisă să le placă reclamantului. Raportul a considerat că lipsa de contact cu rudele lor apropiate pune în pericol dezvoltarea identitatii lor. La 21 decembrie 1999, după o audiere orală la care reclamantul, L. și încă 18 martori, inclusiv un număr de lucrători sociali implicați în acest caz, Curtea de District a acordat custodia reclamantului, observând, printre altele, că, în conformitate cu dovezile, L. a fost implicat în educarea copiilor de la întoarcerea lor în Finlanda. Potrivit unui număr de lucrători sociali implicați în acest caz, reclamantul a fost considerat potrivit pentru a fi un părinte în custodie, de exemplu, ca în cazul conflictului el a pus întotdeauna interesul superior al copiilor în primul rând. Întâlnirile dintre copii au mers bine. Acesta a concluzionat că, de fapt, atât L., cât și solicitant au fost potrivite ca custodie. Având în vedere opiniile copiilor, Curtea de District a reamintit că, potrivit unei declarații din 23 februarie 1998 formulate de un asistent social în cadrul procedurilor anterioare, dorința lui T. nu era în întregime a lui; el a fost influențat de B., mama sa. Dorința sa era în contradicție cu ceea ce a spus asistentului social despre întâlnirile cu reclamantul care a avut loc. Lucrătorul social a remarcat că faptul că B. nu a vrut ca T. să călătorească pentru a vedea reclamantul este semnificativ și a subliniat că ar fi foarte important pentru dezvoltarea psihologică a copiilor că acestea dezvoltă o viziune mai constructivă a reclamantului. De asemenea, a reamintit că un asistent social, care a dat dovezi în fața instanței, a declarat că atitudinea copiilor față de reclamant a început să fie mai pozitivă de la vara anului 1998, dar că nu s-a desfășurat întruniri începând cu martie 1999, aparent datorită priorității activităților copiilor și că întâlnirile cu reclamantul au avut tendința de a fi propuse la scurt timp. a spus asistentului social în cauză că ar fi în regulă să se întâlnească cu reclamantul dacă ar putea decide când. a spus asistentului social că ea ar dori să se întâlnească cu reclamantul într-o zi, dar nu în acel moment. Atitudinea lui T față de solicitant a fost, prin urmare, destul de pozitivă. După moartea lui B., totul s-a schimbat atunci când reclamantul a venit să vadă copiii lui. După cum se presupune că el a spus că legea va face copiii să se mute pentru a trăi în Elveția, ei nu mai doresc să se mai întâlnească cu el. Potrivit asistentului social, copiii se temeau să se mute în Elveția. Curtea de District a considerat că atitudinea lui T. în timpul recentelor interviuri a fost în contradicție cu ceea ce s-a întâmplat în timpul întâlnirilor cu reclamantul, care toate au mers bine. Acesta a constatat că niciuna dintre persoanele auzite înaintea instanței nu a spus că copiii se tem de solicitant și a concluzionat că, deoarece atmosfera în care trăiau copiii și-au afectat în mod evident dorințele și speranțele lor, nu a fost posibil să analizeze ceea ce au fost opiniile lor adevărate. Prin urmare, dorințele exprimate nu pot fi decisive atunci când hotărăsc cazul. Remarcand faptul că acest caz ar trebui hotărât în conformitate cu interesul superior al copiilor, acesta a decis că, având în vedere relațiile tensionate dintre L. și solicitant, ar trebui acordată custodia celor din urmă. Este evident că L. nu ar putea încuraja relația dintre copii și reclamantul care le permite să rămână în contact. Prin urmare, Curtea de District a ordonat ca custodia să fie acordată reclamantului. În așteptarea recursului L. împotriva hotărârii, executarea ordinului a fost suspendată de Curtea de Apel la 22 decembrie 1999. Se pare că reclamantul s-a întâlnit cu copiii de trei ori în toamna anului 1999, după moartea B.. Potrivit dovezilor diverselor lucrători sociali, copiii au reacționat însă la intenția exprimată de a-i duce în Elveția refuzând să se întâlnească cu el dacă nu era L.. Reclamantul a refuzat să se întâlnească cu copiii în aceste condiții. Încearcă reclamantul să pună în aplicare vizitele de contact aparent a eșuat, de asemenea, din cauza refuzului copiilor de a-l vedea. La 3 aprilie 2000, Curtea de Apel a anulat decizia privind suspendarea și a solicitat omologului său pentru a raporta acest caz. În perioada iunie-septembrie 2000, copiii au fost intervievați de cinci ori de lucrători sociali, de trei ori în prezența L. și de două ori singuri. S-a raportat că copiii au continuat să își exprime dorința de a trăi cu L. În timpul interviurilor din prezența L., copiii s-au întors la L. pentru sprijin și au fost dependente de ea. Totuși, amintirile copiilor despre solicitant au fost bune. Nimic nu a sugerat că copiii ar fi avut nici un motiv să se simtă nesigur în compania reclamantului. Potrivit unuia dintre lucrătorii sociali de la reuniuni, dorințele exprimate de copii erau mai dependenți de dorințele L. decât de propria lor voință. Potrivit dovezilor furnizate de alți martori din Curtea de Apel, inclusiv de alți lucrători sociali, copiii și-au exprimat dorința de a fi lăsati în pace și că doresc să rămână în Finlanda de fiecare dată când reclamantul a fost adus la discuție și părea că se temeau să se mute în Elveția. Între timp, se pare că reclamantul a solicitat Curtea de District ca ordinul său inițial să fie executat. Această cerere a fost refuzată la 31 august 2000. El a declarat că a apelat la Curtea de Apel, dar nu au fost furnizate decizii. La 23 martie 2001, după o audiere orală de peste patru zile în luna februarie și la care reclamantul și L. au fost auziți, precum și alte unsprezece martori ai procedurii Curții de District și patru noi martori, Curtea de Apel a susținut hotărârea Curții de District. Acesta a ordonat ca copiii să se mute cu reclamantul la 16 august 2001, după o perioadă de tranziție în care copiii să poată întâlni cu reclamantul un weekend pe lună și o săptămână în timpul verii. În hotărârea sa, Curtea de Apel a convenit că atât L., cât și reclamantul erau apte să aibă custodie: nimic nu a sugerat că nu ar fi potrivit. Având în vedere vârstele copiilor, s-a considerat că opinia lor trebuie luată în considerare, dar a fost, de asemenea, evident că relația tensă și litigiul dintre solicitant și B., și mai târziu pe L., au avut o influență asupra opiniei lor. Acesta a considerat că atitudinea negativă față de întâlnirea cu reclamantul se bazează pe frica de a trebui să se mute în Elveția. Nimic nu a sugerat ca copiii să se temă de solicitant ca atare. Deși copiii erau la fel de maturi ca alți copii de vârsta lor, ei nu puteau avea cu toate acestea dreptul absolut de a decide despre viitorul lor, în special având în vedere situația lor extrem de dificilă în acel moment. Concluzând că decizia ar trebui să se bazeze pe ceea ce este în interesul lor, a constatat că relația dintre copii și solicitant este foarte importantă pentru o dezvoltare echilibrată. În plus, a constatat că faptul că reclamantul a declarat că va permite copiilor să țină legătura cu L. este în interesul cel mai bun al copiilor. Deși a fost adevărat că copiii au apărut mai aproape de L. și mediul lor (inclusiv casa lor, școala, hobby-urile și relațiile personale strânse) ar rămâne la fel în cazul în care custodia a fost acordată lui L., Curtea de Apel a concluzionat, totuși, că opiniile copiilor nu corespund interesului lor cel mai bun. O situație care ar conduce copiii și reclamantul să se desparte mai departe nu a fost în interesul lor cel mai bun. În consecință, acesta a ordonat acordarea custodiei reclamantului. a solicitat permisiunea de a face apel. La 20 iunie 2001, Curtea Supremă a acordat L. concediu de recurs și a suspendat executarea ordinului Curții de Apel. a solicitat o audiere orală, solicitând ca părțile, precum și, eventual, copiii, să fie auzite. În acuzațiile sale la Curtea Supremă în răspuns, reclamantul a solicitat drepturi de vizitare interioare și pentru ca actuala stare psihologică a copiilor să fie examinate. El solicită, de asemenea, ca, în cazul în care cererea de audiere orală a lui L. să fie acordată Curtea Supremă să revizuiască dovezile prezentate în fața instanțelor de judecată. La 19 octombrie 2001, Curtea Supremă a reiterat că a respins cererea de ordonare interimar ca fiind inutilă și cererea de examinare psihologică ca fiind inutile. De asemenea, aceasta a respins cererea de audiere orală ca fiind inutile în circumstanțe și din motivele prezentate în hotărârea sa. Curtea Supremă a reamintit că, în conformitate cu Legea de custodie, ar trebui să se decidă cu privire la interesul superior al copilului și că, în cazul în care a murit părintele în custodie al copiilor, ar putea fi acordată custodie fie celuilalt părinte, fie altor persoane, în funcție de locul în care se află cel mai bun interes al copilului. Ambii copii au spus totuși că doresc să rămână în mediul pe care îl cunosc și cu L. Opinia lor a fost examinată îndeaproape atât în fața Curții de District, cât și în fața Curții de Apel și, deși conflictul dintre adulți se pare că a tulburat relația dintre copii și reclamant, nimic nu a putut sugera că dorința lor de a rămâne cu L. nu era propria lor opinie independentă, în special având în vedere vârsta și maturitatea lor. Curtea Supremă s-a referit la art. 2 din Legea privind executarea deciziilor privind drepturile de custodie și acces și, reamintind că T. avea 14 ani și A. avea 12 ani, a constatat că o decizie de custodie care impune copiilor să se mute nu ar fi posibilă să se aplice. Având în vedere scopul acordării custodiei, nu ar fi în interesul copiilor să elibereze o ordine de custodie unui părinte căruia nu ar putea fi transferat împotriva voinței lor. Întrucât relațiile dintre solicitant și L. erau rele, nu a existat motive să se considere că ar fi posibil ca reclamantul să aibă custodia în timp ce continuă să trăiască cu L. Prin urmare, în circumstanțele acestui caz, nu era în interesul copiilor să transfere custodia către solicitant împotriva voinței lor, ci să fie acordată custodiei persoanei cu care locuiau în prezent. Având în vedere drepturile de vizită, Curtea Supremă a remarcat că vizitele de contact ar putea fi efectuate în temeiul acordului sau al ordinului judecătoresc, dar că, având în vedere vârsta copiilor, ar depinde de dorința lor de a vedea reclamantul. Acesta a remarcat că, în conformitate cu Legea Custodiei, custodia copiilor a fost obligată să coopereze pentru a promova și menține relațiile dintre copii și părinte. Acesta nu a pronunțat nici o ordine în acest sens. Prin urmare, Curtea Supremă a anulat hotărârile instanțelor inferioare și a acordat custodia L. Legea internă relevantă Custodia și Acces Custodia copiilor este reglementată de Legea privind drepturile de custodie și de acces din 1983 în ceea ce privește copiii (laki 361/83 lapten huollosta ja tapaamisoikeudesta, lag 361/83 ang. vårdnad om hambar och umgängerätt – „Legea din 1983”. Secțiunea 1 prevede că scopul unei astfel de custodie este de a asigura dezvoltarea și bunăstarea echilibrată a copilului, având în vedere nevoile și dorințele speciale ale acestuia și de a încuraja o relație strânsă între copil și părinții. Curtea de District poate ordona ca custodia unui copil să fie încredințată unei sau mai multor persoane împreună cu sau în loc cu părinții (punctul 9 § 1). Acesta poate transfera custodia de la părinți la alte persoane numai dacă, din punctul de vedere al copilului, există motive deosebit de puternice pentru a face acest lucru (punctul 9 § 2). De asemenea, este împuternicit să decidă accesul (punctul 9). Scopul accesului este de a asigura dreptul unui copil de a menține contacturi cu un părinte cu care nu trăiește (secțiunea 2). În decizia privind aspectele de custodie și accesul instanței competente trebuie să ia în funcție de dorințele și interesele copilului în conformitate cu următoarele considerații: trebuie să se acorde o importanță principală intereselor copilului și, în special, trebuie să se țină seama de mijloacele cele mai eficiente de punere în aplicare a drepturilor de custodie și de acces în viitor (secțiunea 9 § 4 și secțiunea 10 § 1); vizualitățile și dorințele copilului trebuie, dacă este posibil și în funcție de vârsta și maturitatea acestuia, să fie obținute dacă părinții nu sunt în măsură să fie de acord cu privire la această chestiune sau dacă copilul este îngrijit de o altă persoană decât custodia sa sau dacă este considerat necesară în interesul acestuia; consultarea trebuie să fie efectuată cu tact, ținând seama de maturitatea copilului și fără a aduce atingere relațiilor sale cu părinții (secțiunea 11). Execuția drepturilor de custodie și de acces Secțiunea 2 din Legea privind aplicarea deciziilor privind drepturile de custodie și acces (laki 619/1996 lapten huoltoa ja tapaamisoikeutta koskevan päätöksen täytäntöönpanosta, lag 619/1996 om verkställighet av bellut beträffannande vårdnad om hambar och umgängersrättt ), care a intrat în vigoare la 1 decembrie 1996, prevede că, în cazul în care un copil a ajuns la vârsta de 12 ani, executarea nu trebuie să aibă loc împotriva voinței copilului. Reclamantul se plânge în temeiul articolelor 6, 8 și 13 din Convenția și al articolului 5 din Protocolul nr. 7 privind deciziile și procedurile luate în legătură cu copiii săi. În special, se plânge de deciziile de a acorda prima custodie copiilor săi B. și apoi L. și susține că instanțele finlandeze au ignorat sistematic interesul cel mai bun al copiilor, demonstrând prejudecăți și protejând L., și că nu au pus în aplicare ordinele de custodie și de contact făcute în favoarea sa. Reclamantul s-a referit îndelung la procedurile care au urmat returnarea lui B., cu copiii, în Finlanda, depunând numeroase plângeri cu privire la procedurile adoptate și la deciziile luate de instanțe care au culminat în hotărârea Curții Supreme la 14 noiembrie 1997 susținând acordarea de custodie mamei. El pare să invoce articolele 6, 8 și 13 din Convenția și art. 5 din Protocolul nr. 7 în acest sens. Curtea reamintește totuși că aceste proceduri au fost obiectul unei cereri anterioare (nr. 41706/98) care a fost respinsă în mod manifest nefondat de către un comitet al Curții la 16 martie 2000. Prin urmare, în măsura în care reclamantul revine la aceste evenimente, plângerile sale trebuie respinse în mod substanțial la fel ca o chestiune deja examinată de Curte în temeiul articolului 35 alineatul (2) litera (b) din convenție. În măsura în care argumentele reclamantului pot fi interpretate ca fiind formulate noi plângeri cu privire la acest set de proceduri de custodie, Curtea reamintește că art. 35 § 1 din convenție prevede că poate aborda doar o chestiune în cazul în care a fost introdusă în termen de șase luni de la data deciziei finale în procesul de epuizare a căilor de recurs interne. Acesta observă că decizia finală de atribuire a custodiei mamei a fost de 14 noiembrie 1997, în timp ce cererea actuală a fost introdusă la 18 aprilie 2002. Rezultă că astfel de plângeri au fost introduse în afara termenului de șase luni și trebuie respinse în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. II. COMPLAINTE RELAȚIONARE LA PROCEDURILE CARE A ÎNREGINAT ÎN L., PARTNERUL MĂIEI. Reclamantul și-a prezentat versiunea procesului de custodie care a avut loc la moartea B., mama copiilor, întrerupt cu numeroase critici și acuzații cu privire la evenimentele și personalitățile implicate în ele. În timp ce el pare să invoce articolele 6, 8 și 13 din Convenție în acest sens, el nu specifică cu nicio precizie încălcările pe care le susține că s-au întâmplat. Curtea consideră că, în esență, se plânge de decizia Curții Supreme din 19 octombrie 2001 de a anula hotărârile instanțelor inferioare și de a acorda custodia celor doi copii săi la L., partenerul mamei. Prin urmare, aceasta va examina, în primul rând, conformitatea hotărârii și procedurii adoptate de Curtea Supremă cu dispozițiile invocate de reclamant și, în al doilea rând, cu restul plângerilor reclamantului. În ceea ce privește plângerile reclamantei cu privire la decizia Curții Supreme din 19 octombrie 2001, care a anulat decizia celor două instanțe inferiore și a acordat custodia lui L. în schimb, fără a avea o ședință orală, Curtea decide să se suspende În măsura în care reclamantul menționează cantitatea limitată de contact cu copiii săi în cadrul acestui al doilea set de proceduri de custodie, Curtea suspendă, de asemenea, acest aspect al cauzei, în ceea ce privește aceleași fapte. În măsura în care reclamantul depune acuzații împotriva L. și avocatului său, Curtea este competentă numai în ceea ce privește plângerile care afirmă încălcări de către organismele de stat, care nu pot primi plângeri împotriva persoanelor private. Aceste plângeri trebuie respinse ca fiind incompatibile ratione personae cu dispozițiile Convenției. În măsura în care reclamantul se referă la prejudecăți sau lipsă de imparțialitate ale judecătorilor finlandezi, Curtea constată că aceste plângeri nu sunt justificate. În timp ce reclamantul susține că instanțele au acționat pentru a proteja L., este evident că, în cel puțin două ocazii, instanța finlandeză a hotărât în favoarea reclamantului. Singurul fapt că o instanță respinge cererea sau cauza unei părți opozitoare sau constată în favoarea unei părți opozitoare nu este suficient pentru a dezvălui prejudecăți. Aceste plângeri sunt, în consecință, vădit nefondat. În ceea ce privește alte plângeri, Curtea constată că acestea nu dezvăluie, de asemenea, orice apariție a unei încălcări a dispozițiilor Convenției și sunt vădit nefondate. În consecință, restul plângerilor reclamantului trebuie respinse ca fiind inadmisibile în temeiul articolului 35 § § § 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să se suspende examinarea plângerilor reclamantei cu privire la decizia Curții Supreme din 19 octombrie 2001 privind copiii săi și a eventualelor limitații în contact cu copiii săi în timpul procedurii de custodie; declara restul cererii inadmisibil.