E.P. v. FINLAND
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Struck out of the list
E.P. v. FINLAND (CtEDO, 2004)
CUARTA DECIZIE A SECȚIUNEI 47250/99, de către E.P. împotriva Finlandei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Catrică Secțiune), care a stat la 27 aprilie 2004 în calitate de Cameră compusă de: Dl Nicolas Bratza Președintele PULONPäää dna Strážnická Casadevill Pavlovschi Borrego Borrego, dna Fura-Sandström, judecători și dl M. O'Boyle Președintea Secției, având în vedere cererea depusă la 23 martie 1999, După deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, E.P., este un național finlandez, născut în 1947 și locuiește în Helsinki. El este reprezentat în fața Curții de către dl Sami Heikinheimo, avocat care practică în Helsinki. Guvernul interzis este reprezentat de dl Arto Kosonen, director al Ministerului Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Soția sa, K., în 1990. Un acord voluntar privind accesul său la fiul său, M. (născut la 20 mai 1988), a fost atins conform căruia s-ar întâlni cu fiul său aproximativ de două ori pe lună și în timpul sărbătorii școlare. Hotărârea a fost ratificat de Curtea de District (käjäoikeus, tingsrätt ) la 30 noiembrie 1990. În toamna anului 1991 K. , printre altele , a raportat poliției că ea a suspectat că reclamantul a abuzat sexual M. La 16 ianuarie 1992 , un raport a fost emis de un spital constatând că E.P. a abuzat sexual M. M. a fost luată în grijă publică la 23 ianuarie 1992 printr-o decizie de urgență emisă de directorul social al Oficiului Social din Helsinki și a fost plasată la mama sa K. Secțiunea de vest a Consiliului de Protecție Socială și Sănătate din Helsinki (sosiaali- ja terveyslautakunta, social- och hälsovårdsnämnden ) prelungirea îngrijirii publice de două ori fără a prevedea accesul reclamantului la fiul său. E.P. nu s-a întâlnit cu M. deloc în timpul în care a fost la asistență publică. La 17 februarie 1992 K. a solicitat Curtea de District din Helsinki să împiedice accesul reclamantului la M. La 2 martie 1992, Curtea de District a emis o decizie preliminară conform căreia E.P. nu a fost autorizată să se întâlnească cu M. până când instanța nu și-a dat decizia finală în acest caz. La 25 ianuarie 1993, Curtea de District și-a pronunțat hotărârea finală, conform căreia reclamantul a fost autorizat să se întâlnească cu M. sub supraveghere în fiecare a doua vineri a fiecărei luni, între ora 14:00 și ora 16:00, cu privire la decizia Curții de District (Hovioikeus, hovrätt ) din Helsinki, care, la 7 octombrie 1993, a susținut hotărârea Curții de District. Reclamantul a fost acuzat de abuzul sexual al fiului său în fața Curții de District din Helsinki, care, la 15 septembrie 1993, l-a condamnat ca fiind acuzat. El a apelat la Curtea de Apel a Helsinki care, la 6 iulie 1995, a anulat decizia Curții de District. Curtea de Apel a declarat în hotărârea sa că acuzațiile formulate de K. au fost legate de scopul ei de a restrânge, chiar și preveni, accesul reclamantului la M. Mulți specialiști care nu susțineau concluziile spitalului în ceea ce privește presupusul abuz, au fost auziți în fața Curții de Apel. La 24 octombrie 1995, Curtea Supremă (korkein oikeus, högsta domstolen ) a refuzat permisiunea K. Reclamantul nu s-a întâlnit cu M. în timpul procedurii penale pe care le-a avut împotriva lui, cu excepția în câteva ocazii. La 29 septembrie 1993, Tribunalul Administrativ Oraș (maistraati, magistrat ) din Helsinki a stabilit o amendă administrativă ( uhkasakko, vite ) din FIM FIM 10.000 (aproximativ 1.680 euro) în ceea ce privește orice refuz de către K. pentru a permite accesul. Când K. nu a permis accesul, reclamantul a solicitat Consiliului de Administrație al Countyului de Uusimaa să ordone K. să plătească amendă administrativă menționată mai sus și să stabilească o nouă amendă. Cererea sa a fost refuzată. După ce reclamantul a solicitat a doua cerere, Consiliul a ordonat, la 2 august 1995, că K. plătește 3.000 FIM și a stabilit o nouă amendă administrativă de 10.000 FIM. Reclamantul a cerut din nou ca K. să plătească amendă deoarece încă refuză să-i permită accesul la M. Cererea a fost respinsă. La 16 aprilie 1996, reclamantul a solicitat Curtea de District din Helsinki ca custodia M. să fie transferată la el sau că i se acordă acces nesupravegheat la M. La 10 ianuarie 1997, Curtea de District a emis o decizie intermediară în conformitate cu care reclamantul a fost autorizat să se întâlnească cu M. sub supraveghere de două ori pe lună la o unitate de îngrijire a copilului a serviciilor sociale. Pe măsură ce accesul nu a avut loc încă, reclamantul a solicitat ca hotărârea preliminară a Curții de District să fie pusă în aplicare. La 4 iulie 1997, cererea sa a fost respinsă de Curtea de District, care a constatat că reuniunile nu au fost desfășurate din cauza reticenței M. de a se întâlni cu tatăl său. La 2 decembrie 1997 Curtea de District a hotărât că M. ar trebui să continue să trăiască cu mama sa și că reclamantul ar putea fi autorizat să se întâlnească cu M. sub supraveghere o dată pe a doua lună la un anumit loc de întâlnire. Reclamantul a apelat la Curtea de Apel din Helsinki, care la 12 mai 1998 a variat contactul la o dată pe lună. Curtea Supremă a refuzat ca reclamantul să permită recursul la 23 septembrie 1998. Reclamantul s-a plâns, în conformitate cu art. 8 din Convenție, că el a fost autorizat doar să se întâlnească cu fiul său sub supraveghere și că accesul său a fost sever limitat. PROCEDURA La 21 martie 2002, Curtea a hotărât să invite guvernul să prezinte observații cu privire la admisibilitatea și meritul plângerilor reclamantului până la 14 Iunie 2002. După cererea Guvernului de acest timp a fost prelungită până la 19 iunie 2002. La 19 iunie 2002, Guvernul și-a prezentat observațiile privind admisibilitatea și meritul. Prin scrisoarea din 1 iulie 2002, observațiile Guvernului au fost trimise reclamantului, care a fost solicitat să prezinte observațiile în răspuns până la 13 August 2002. Copia anexelor la observațiile Guvernului a fost trimisă reclamantului la 8 iulie 2002. Prin scrisoarea din 15 octombrie 2002, trimisă prin post înregistrat, reprezentantul reclamantului a fost notificat că perioada autorizată pentru prezentarea observațiilor clientului său a expirat la 13 August 2002 și că nu a fost solicitată o prelungire a timpului.Atenția reclamantului a fost atrasă la art. 37 1 litera (a) din Convenție, care prevede că Curtea poate ataca un caz din lista sa de cazuri în care circumstanțele conduc la concluzia că reclamantul nu intenționează să urmeze cererea. Curtea remarcă că, la 15 octombrie 2002, reprezentantul reclamantului a fost reamintit că perioada permisă de prezentare a observațiilor scrise ale clientului său a expirat și a avertizat de posibilitatea ca acest caz să fie eliminat din lista Curții. De fapt, singura sa scrisoare adresată Curții este cererea inițială din 23 martie 1999. Curtea consideră că, în circumstanțe, reclamantul poate fi considerat că nu mai dorește să își continue cererea în sensul articolului 37 alineatul (1) litera (a) din Convenție. 1 în amenda, Curtea nu constată nicio circumstanță specială în ceea ce privește respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, care solicită continuarea examinării cererii. În consecință, cererea ar trebui eliminată din lista de cazuri a Curții. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să elimine cererea din lista de cazuri. Michael O'boyle Nicolas Bratza Președintele grefierului