MUSCI contre l'ITALIE

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 64699/01 prezentată de Francesco MUSCI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 22 ianuarie 2004 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Bonello Tulkens Levits Botomarova judecători Ferrari Bravo, judecător ad hoc, și grefier de secțiune al dlui S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 10 februarie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia Curții de a invoca dispozițiile articolului 29 3 din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT recurentul, domnul Francesco Musci, este un resortisant italian, născut în 1923 și rezident în Catanzaro. El este reprezentat în fața Curții de către M. V. Tassone, avocat în San Vito Sullo Ionio (Catanzaro). Guvernul pârât a fost reprezentat succesiv de către agenții săi, dnii Leanza și I. Braguglia, și co-agenții lor succesive, dnii Esposito și F. Crisafolli. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. La 21 mai 1986, dl P. l-a numit pe reclamant în fața instanței judecătorești din Chiaravalle Centrale, pentru a obține recunoașterea faptului că există o detenție de trecere. Încheierea cauzei a început la 28 mai 1986 și în aceeași zi judecătorul judecător al statului a numit un expert. Cele șapte audieri stabilite între 8 octombrie 1986 și 2 decembrie 1987, trei au fost învestite, două l .. inspectarea locului de către judecător, două au fost revocate din oficiu și unul pentru că avocații erau în grevă. La 27 iulie 1988, judecătorul din instanță a fixat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Din cele 15 audieri stabilite între 2 mai 1991 și 4 iunie 1997, șase au fost retrimise la cererea părților, două la cererea pârâtei, cinci din oficiu La data de 22 octombrie 1997 a avut loc deliberarea. Prin ordonanța din 26 noiembrie 1997, judecătorul a redeschis instanța și a cerut părților să depună la grefa de documente. La 4 martie 1998, el a pronunțat în mod deliberat cauza. Printr-o ordonanță din 9 aprilie 1998, judecătorul judecător din instanță a redeschis judecata, a constatat că părțile nu au depus încă documentele solicitate și a retrimis cauza la 7 octombrie 1998. În ziua următoare, cauza a fost pronunțată. Prin aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 16 august 1999, instanța judecătorului din instanță a dat dreptul la cererea domnului P. Recurentul a răspuns la apel. Procedura civilă a fost încă în curs de desfășurare la 1 octombrie 2002, ziua deciziei Tribunalului de apel din Salerno, sesizată în conformitate cu legea Pinto. Procedura Pinto A o dată nespecificată, reclamantul sesizează Tribunalul de apel din Salerno în sensul Legii nr. 89 din 24 martie 2001, numită Legea Pinto În scopul de a se plânge de durata procedurii descrise mai sus, el s-a rugat instanței să spună că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție și să condamne statul italian la despăgubirea prejudiciilor morale și nepatrimoniale suferite. Reclamantul a solicitat 13 000 EUR (EUR) ca daune morale și nu patrimoniale. octombrie 2002, al cărui text a fost depus la grefă la 13 decembrie 2002, instanța de apel a constatat depășirea unei perioade rezonabile de timp. Aceasta a acordat 3 500 EUR în echitate ca compensație pentru prejudiciul moral și 258,23 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Prin scrisoarea din 20 octombrie 2003, reclamantul a informat Curtea cu privire la rezultatul procedurii naționale și a solicitat Curții să reia examinarea cererii sale. Printr-o scrisoare din 18 noiembrie 2003, reclamantul a informat Curtea cu privire la faptul că nu avea dreptul de a se putea contesta pe motiv că această acțiune nu putea fi introdusă decât pentru chestiuni de drept. Dreptul și practica internă relevantă Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Decizia Scordino c. Italia 36813/97, CEDH 2003). GRIEF Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plângea de durata procedurii civile. După ce a încercat procedura Pinto Cererea se referă la durata procedurii care a început la 21 mai 1986 și era încă în curs de desfășurare la 1 octombrie 2002. Prin urmare, aceasta durase deja mai mult de șaisprezece ani și patru luni pentru două instanțe. Potrivit reclamantului, durata procedurii nu răspunde cerinței După intrarea în vigoare a Legii Pinto, guvernul excită neobosirea căilor de atac interne. Prin urmare, reclamantul sesizează instanța de apel competentă, dar nu dispune de casare. Curtea reamintește jurisprudența sa (scordino) susmenționat) conform căruia, pe de o parte, atunci când un reclamant se plânge numai de suma de liturghie, acesta nu este obligat să se dea în judecată împotriva deciziei instanței de apel și, pe de altă parte, reclamantul poate continua să se retragă În sensul articolului 34 din Convenție, în măsura în care, chiar dacă instanța a recunoscut existența unei perioade excesive a procedurii, suma acordată nu poate fi considerată adecvată pentru a remedia prejudiciul și încălcarea pretinse. Curtea nu vede niciun motiv la care să se deroge de la această jurisprudență. Prin urmare, aceasta respinge excepția de la Guvern. Prin urmare, Curtea consideră că, având în vedere criteriile prevăzute de jurisprudența organelor convenției în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, că această cerere trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 29 alineatul (3) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul Președinte [Note1] [Note1] Mutați taburile centrale pentru a alinia titlurile sub nume cu marginile stângi și drepte.

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

64699/01

présentée par Francesco MUSCI

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 22 janvier 2004 en une chambre composée de

:

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

P.

Lorenzen

,

G.

Bonello

,

M

me

F.

Tulkens

,

M.

E.

Levits

,

M

me

S.

Botoucharova

,

juges

,

M.

L.

Ferrari Bravo,

juge

ad hoc,

et de M. S.

Nielsen,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 10 février 1998,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n

o

11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Vu la décision de la Cour de se prévaloir des dispositions de l’article 29

§

3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Francesco Musci, est un ressortissant italien, né en 1923 et résidant à Catanzaro. Il est représenté devant la Cour par M

e

V. Tassone, avocat à San Vito Sullo Ionio (Catanzaro). Le gouvernement défendeur a été représenté successivement par ses agents, MM.

U.

Leanza et I.

M.

Braguglia, et leurs coagents successifs, MM.

V.

Esposito et F.

Crisafulli.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 21 mai 1986, M. P. assigna le requérant devant le juge d’instance de Chiaravalle Centrale, afin d’obtenir la reconnaissance de l’existence d’une servitude de passage.

La mise en état de l’affaire commença le 28 mai 1986 et le jour même le juge d’instance nomma un expert. Des sept audiences fixées entre le 8

octobre 1986 et le 2 décembre 1987, trois concernèrent l’expertise, deux l’inspection des lieux par le juge, deux furent renvoyées d’office et une car les avocats étaient en grève. Le 27 juillet 1988, le juge d’instance fixa l’audience de présentation des conclusions au 1

er

mars 1989. Le jour venu, l’audience fut renvoyée au 5 juillet 1989 à la demande des parties. Des quinze audiences fixées entre le 2 mai 1991 et le 4 juin 1997, six furent renvoyées à la demande des parties, deux à la demande de la partie défenderesse, cinq d’office – dont une car le greffe n’avait pas communiqué au requérant la date de l’audience –, une car le requérant avait changé d’avocat et une pour permettre au greffe de contrôler que les timbres avaient bien été déposés sur certains documents du dossier. La mise en délibéré eut lieu le 22 octobre 1997.

Par une ordonnance hors audience du 26 novembre 1997, le juge d’instance rouvrit l’instruction et demanda aux parties de déposer au greffe des documents. Le 4 mars 1998, il mit en délibéré l’affaire.

Par une ordonnance du 9 avril 1998, le juge d’instance rouvrit l’instruction, constata que les parties n’avaient pas encore déposé les documents demandés et renvoya l’affaire au 7 octobre 1998. Le jour venu, l’affaire fut mise en délibéré.

Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 16

août 1999, le juge d’instance fit droit à la demande de M. P.

Le requérant interjeta appel. La procédure civile était encore pendante au 1

er

octobre 2002, jour de la décision de la cour d’appel de Salerne, saisie aux termes de la «

loi Pinto

».

Pinto

»

A une date non précisée, le requérant saisit la cour d’appel de Salerne au sens de la loi n

o

89 du 24

mars

2001, dite «

loi

Pinto

» afin de se plaindre de la durée de la procédure décrite ci-dessus. Il pria la cour de dire qu’il y avait eu une violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de condamner l’Etat italien au dédommagement des préjudices moraux et non patrimoniaux subis. Le requérant demanda 13

000 euros (EUR) à titre de dommage moral et non patrimonial.

Par une décision du 1

er

octobre 2002, dont le texte fut déposé au greffe le 13 décembre 2002, la cour d’appel constata le dépassement d’une durée raisonnable. Elle accorda 3

500 EUR en équité comme réparation du dommage moral et 258,23 EUR pour frais et dépens.

Par une lettre du 20 octobre 2003, le requérant informa la Cour du résultat de la procédure nationale et demanda à la Cour de reprendre l’examen de sa requête.

Par une lettre du 18 novembre 2003, le requérant informa la Cour qu’il n’avait pas l’intention de se pourvoir en cassation au motif que ce recours ne pouvait être introduit que pour des questions de droit.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans la décision

Scordino c. Italie

(n

o

36813/97, CEDH 2003).

GRIEF

Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaignait de la durée de la procédure civile. Après avoir tenté la procédure «

Pinto

», le requérant considère que le montant accordé par la cour d’appel à titre de dommage moral n’est pas suffisant pour réparer le dommage subi pour la violation de l’article 6.

EN DROIT

La requête porte sur la durée de la procédure qui a débuté le 21 mai 1986 et était encore pendante au 1

er

octobre 2002. Elle avait donc déjà duré plus de seize ans et quatre mois pour deux instances.

Selon le requérant, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention. Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

Après l’entrée en vigueur de la loi Pinto, le Gouvernement excipa du non-épuisement des voies de recours internes.

Le requérant saisit donc la cour d’appel compétente mais ne se pourvut pas en cassation.

La Cour rappelle sa jurisprudence (

Scordino

précité) selon laquelle, d’une part, quand un requérant se plaint uniquement du montant de l’indemnisation il n’est pas tenu de se pourvoir en cassation contre la décision de la cour d’appel et, d’autre part, le requérant peut continuer à se prétendre «

victime

» au sens de l’article 34 de la Convention dans la mesure où même si la cour d’appel a reconnu l’existence d’une durée excessive de la procédure, la somme accordée ne saurait être considérée comme adéquate pour réparer le préjudice et la violation allégués.

La Cour ne voit pas de motif l’amenant à déroger à cette jurisprudence. Par conséquent elle rejette l’exception du Gouvernement.

La Cour estime donc, à la lumière des critères dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention en matière de «

délai raisonnable

» (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que cette requête doit faire l’objet d’un examen au fond. Partant, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête recevable, tous moyens de fond réservés.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Greffier

Président

[Note1]

[Note1]

Déplacer les tabs centrales pour aligner les titres sous les noms avec les marges gauches et droites.